Google

În căutarea timpului pierdut (CCX)

Written on:mai 18, 2022
Comments are closed

La sud de Ţara Focului, Johannes Schoener plasa Brazilia Australă, pământ de care scria în “Opus Geographicum” publicat în 1533 că are suprafaţă imensă şi se întinde până spre Antarctica. De unde aflase Schoener de Antarctica este un mister. Oficial continentul de la Polul Sud a fost descoperit în 1820, deşi apare pe harta amiralului turc Piri Reis din 1513. Pe harta lui Reis se observă relieful Antarcticii redat corect, deşi nu putea fi văzut, fiind acoperit de gheţurile veşnice. Cum de ştia Reis de acest relief cartografiat abia în sec. XX cu mijloacele moderne este greu de explicat. Sunt informaţii că harta lui Piri Reis a fost elaborată după o altă hartă avută de Alexandru Macedon în sec. IV î.Hr., iar harta regelui macedonian a fost executată după alta mult mai veche. În 1531 circula în Europa harta unui autor necunoscut care prezenta relieful de sub gheaţă al Antarcticii aşa cum este cunoscut azi. În 1737, o altă hartă executată tot de un necunoscut, redă Antarctica formată din două insule uriaşe despărţite printr-o strâmtoare marină îngustă. Strâmtoarea şi descrierea corectă a reliefului de sub gheaţa Antarcticii apare în romanul lui Jules Verne, “Sfinxul Gheţurilor”, publicat în 1897. Ştiinţa va confirma peste decenii ce a descris Jules Verne. Strâmtoarea transantarctică dintre cele două insule mari există, dar este acoperită de gheaţă. În Ţara Graham, teritoriu britanic din Antarctica, s-au găsit în anii 1970 urmele vieţuirii unor oameni primitivi. S-au găsit conturul unor sălaşe, vârfuri de săgeţi etc. În presa vremii s-a zis că primitivii aceia erau indienii din Ţara Focului stabiliţi în Antarctica. Cum puteau indienii îmbarcaţi în caiace rudimentare să traverseze Oceanul Înghetat de Sud, este o întrebare ocolită de savanţi! În realiate oamenii din Antarctica erau băştinaşii continentului, despre care nu ştim nimic. În 1938 germanii au anexat un teritoriu din Antarctica, numit Noua Suabie. Teritoriul este tăiat la mijloc de meridianul care trece prin piramida lui Keops din Valea Regilor, cea mai mare piramidă egipteană. Anexarea Noii Suabii de aviaţia militară germană are legătură cu harta lui Piri Reis în care, de asemenea, meridianul 0 este considerat că trece prin piramida lui Keops. Nemţii aveau informaţii că în Noua Suabie se află o bază antică cu vimane, navele cosmice de care scrie în Vede, opere ale literaturii indiene antice. Vimanele au aparţinut Shambalei, regatul tainic ascuns în Himalaya. Pentru a găsi Shambala s-a efectuat expediţia germană în Tibet din anii 1938-1939. În 1939 începuse războiul mondial, britanicii, care aveau protectoratul asupra Tibetului din 1910 şi juridic îl au şi acum, arestează expediţionarii şi confiscă jurnalul călătoriei. Sunt mărturii despre expediţia tibetană în cărţile “Festivalul eşarfelor” şi “Expediţia Tibet”, scrise de doi participanţi: Ernst Schafer şi Bruno Beder. Expediţionarii germani însă aflaseră de baza Shambalei din Antarctica şi transmiseseră informaţia la Berlin. Englezii au ignorat jurnalul, dar pe baza raportului din Tibet, Reichul ocupă Noua Suabie şi înfiinţează baza ştiinţifică Noul Berlin. În Noua Suabie au găsit vimanele şi la Noul Berlin nemţii au înfiinţat un cosmodrom pentru călătorii spaţiale. Noul Berlin este cucerit în 1947 de 4.000 de puşcaşi marini americani comandaţi de amiralul Evelyn Bird. Chiar dacă americanii au cucerit Noul Berlin, programul spaţial nazist a continuat şi pare-se continuă şi azi. Cosmonauţii nemţi ar fi ajuns pe Lună în 1942, pe Marte în 1946. Acum se zice că nemţii au colonii secrete pe Lună, pe Marte şi pe asteroidul Ceres. Mai mult, dispun de o flotă de nave cosmice, numită Flota Neagră, a cărei baze sunt în afara Pământului. Flota Neagră face comerţ cu alte lumi din Galaxie, dezvăluie Daniela Paladi în cartea “Punţi peste abisuri”. La jumătatea sec. XIX geograful german August Petermann a desenat o hartă a Antarcticii în care continetul este cu opt milioane de kilometri pătraţi mai mare decât teritoriul estimat în prezent. S-a zis că Petermann a greşit. Totuşi sub marea care acoperă platforma continentală a Antarcticii s-au găsit de curând ruine şi stânci inscripţionate cu o scriere necunoscută. Ceea ce azi este fund de mare, cândva era uscat locuit. De aceste pământuri scufundate geograful avea pare-se informaţii din jurnalul unei expediţii în Antarctica care ar fi avut loc în sec IX la comanda împăratului franc Carol cel Mare. Legat de teoria lui Petermann, un general de aviaţie american afirma că Africa este de trei ori mai mare decât credem, iar Antarctica ar fi de trei ori cât Africa. Adică un kilometru măsurat la scară pe harta Africii înseamnă trei kilometri pe teren, iar în Antarctica, 27 de kilometri. Greu de acceptat că aceasta poate fi o realitate în spaţiul nostru guvernat de geometria euclidiană.Totuşi generalul a făcut afirmaţia public! Oare în aviaţia americană sunt şi generali nebuni? Johannes Schoener ne informează că în Brazilia Australă “locuitorii au viaţă bună, sunt cinstiţi şi nu sunt canibali ca alţi barbari. Nu au regi, dar respectă  bătrânii şi le dau ascultare, iar copiilor le dau numele Toma după Sf. Apostol Toma”. Se ştie că Sf Toma a fost un mare călător. Până azi există în statul Tamil Nadu din sudul Indiei o comunitate de creştini tomiţi, care au primit Evanghelia de la Sf. Toma. Dealfel tamilii, băştinaşii din Tamil Nandu, zic că au obârşia pe un continent fabulos, Kumari Kandam, din sudul Oceanului Indian. Schoener spune în altă carte, “Descrierea Pământului”, că Sf. Toma a fost martirizat în Brazilia Australă. Informaţiile despre Brazilia Australă date de Schoener, le confirmă “Noutăţi din Brazilia”, jurnalul publicat de negustorul portughez Cristovao de Haro, în 1513.  Haro scrie că Brazilia Australă are forma unui inel care înconjură Antarctica. Spre Antarctica se poate trece printr-o strâmtoare care străpunge inelul. În jurul inelului sunt multe insule mici, zice Haro, iar în partea dinspre Oceanul Indian, Brazilia Australă este vecină cu Zanzibarul Mare. Despre Zanzibarul Mare, Haro nu spune altceva, dar deducem că era bogat în mirodenii asemenea insulei africane Zanzibar de la care a luat numele. Marco Polo face distincţie în “Cartea Minunilor” între Java Mică sau mai simplu insula Java din Indonezia şi insula Java Mare, pământ sudic, la fel de bogat. La jumătatea sec. XVI geografii Alfonse de Saintonge şi Simon Grynaeus scriu despre Java Mare în volumele: „Cosmografia” şi „Regiunile noi ale Lumii şi insulele necunoscute”. Italianul Ludovico de Varthema afirmă că vizitat Java Mare şi o altă insulă fabuloasă, Patalis. Descrie ambele insule în cartea „Itinerarul lui Ludovico de Varthema dintre anii 1502-1508”. În sec. XIX englezul Sir Richard Burton, care a vizitat Indonezia, a dat de urma Javei Mari în legendele localnicilor. Indonezienii erau încredintaţi că Java Mare se află în sudul Oceanului Indian. Cele auzite l-au făcut pe Sir Burton să susţină în cartea „Pelerinaj la Mecca şi Medina” veridicitatea celor scrise de Varthema pe care-l aprecia ca unul din “cei mai culţi călători în Orient”. Corsarul Guillaume Le Testu descrie Java Mare în ”Cosmografia universală după navigatorii din timpurile vechi şi noi”, apărută în 1555. Volumul a adus onoruri corsarului şi a trezit trecător interesul regelui francez pentru colonizarea Javei Mari. Le Testu scrie că pe insulă sunt lebede negre, cazuari, şerpi gigantici, inorogi şi basilisci. Lebedele negre şi cazuarii, un fel de struţi, fac parte din fauna Australiei. Şopârlele numite basilisc, atât de veninoase că ucideau cu răsuflarea lor, apar în folclorul european, iar Pliniu le notează în „Istoria Naturală”. În privinţa şerpilor uriaşi, un articol din ziarul nordirlandez “Ulster Star” relata că în Sarawak băştinaşii din tribul Iban zic că pe râul Baleh trăieşte un şarpe lung de peste 100 de metri. Poate exagerat, dar în 2009 pe râul Baleh a fost fotografiat din avion un şarpe de 32 de metri. Englezul Robert Twigger a întreprins o expediţie în Sarawak pentru a captura un asemenea şarpe. Norocul lui că nu a întâlnit monstrul, dar a scris în urma aventurii cartea “Marele Şarpe”. Ziarul sudcorean “Seoul Times” redă povestea indienilor din statul venezuelean Bolivar despre anaconde lungi de 40 de metri, groase de un metru şi late de 2 metri, iar dintr-un avion militar care survola o savană din Congo Belgian s-a fotografiat în 1955 un şarpe de 62 de metri. Un şarpe enorm, gros de peste un metru. a fost filmat în oraşul rusesc Samara de pe Volga, când trecea de pe acoperişul unei clădiri, pe acoperişul alteia. În subsolul oraşului sunt peşteri şi probabil de acolo venea reptila. Inorogii, un fel de cai cu un corn în frunte, de care spunea Testu, apar în legende, totuşi Bruce Chatwin, autorul volumului “În Patagonia”, scrie că a dat de urma lor în pampasul din provincia argentiniană Chubut. În 1977, când Chatwin vizita Patagonia, amintirea inorogilor era vie, deşi dispăruseră demult. Marian Rotaru

Sorry, the comment form is closed at this time.