În căutarea timpului pierdut (CCVL)

Dintre toţi oamenii primordiali cei mai cunoscuţi şi cu cel mai mare impact cultural sunt piticii. În tradiţiile ţăranilor din Grecia, Irlanda, Filipine, insulele Sumatra, Flores, Java sau Hawai, piticii sunt nelipsiţi, ca dealtfel şi în toate culturile lumii. O populaţie de pitici a trăit până în vremurile mai noi în Patagonia. O aminteşte Bruce Chatwin în volumul “Patagonia” şi Ioan Radu în cartea “Patagonezii”. Populaţiile de pigmei existente în lume nu trebuie confundate cu pigmeii amintiţi de Aristotel. Aşa zişii pigmei comsemnaţi de filosof erau extrem de scunzi, deci erau de fapt pitici. Aristotel scria că pigmeii locuiesc în Etiopia, că au colibe din coajă de ou de barză şi că se luptă neîncetat cu cocorii. De la colibele din coajă de ou de barză ale pigmeilor din antica Etiopie a rămas până la noi vorba că barza aduce copii. În Coreea bunăoară nu se spune că barza aduce copii, deoarece Coreea aparţine altui spaţiu cultural. Numai în bazinul Mediteranei se ştia că berzele ajung în ţara pigmeilor! Despre piticii antediluvieni vorbesc legendele băştinaşilor nordamericani consemnate de Mabel Power în volumul de “Poveşti ale indienillor irochezi” şi ca o confirmare în 1932,  sunt descoperite într-o peşteră din Munţii San Pedro, comitatul Carbon, din statul american Wyoming, mumiile bine conservate a doi pitici. Aveau 15 centimetri înălţime şi patru în lăţimea umerilor. Mumiile au stat o vreme într-o spiţerie din oraşul Meeteetse, Wyoming. Atrăgeau clienţii. După câţiva ani sunt cumpărate de omul de afaceri Ivan T. Goodman  cu o sumă mare, 10.000 de dolari, după care li s-a pierdut urma. Zece mii de dolari pe atunci însemna foarte mult. Un automobil popular Ford costa trei sute de dolari, iar o vacă, cinci. Goodman nu ar fi dat atâta bănet pe nişte falsuri şi oricum nu ar fi cumpărat mumiile doar ca să le arunce. Probabil zac într-o colecţie particulară. Azi ştim cum arătau acele mumii din ziarele de epocă. De altfel indienii Shoshone, băştinaşii Munţilor San Pedro, zic că în zonă trăiesc pitici pe care ei îi numesc Nimerigar şi care sunt foarte agresivi. Schelete omeneşti înalte de 91 de centimetri au fost dezgropate în 1830 într-un cimitir din comitatul Coshocton, statul Ohio, numai că acei indivizi au aparţinut mai degrabă unei populaţii băştinaşe de pigmei, decât de pitici. Prin pădurile din Munţii Pryor, statul american Montana, se văd pe alocuri aşa zisele inele ale zânelor, ciuperci aşezate în cercuri de până la 10 metri diametru. Se spune că ciupercile au fost cultivate de piticii Nirunbee în scopuri magice şi e bine ca cel ce le întâlneşte să facă cale întoarsă şi să ocoleacă zona, dacă ţine la viaţa lui. Este interesant că legenda apare aidoma şi în Europa, la germani şi la celţi. Piticii Nirunbee sălăşuiesc sub movile de pământ, au 46 de centimetri înălţime, capul mare, abdomenul umflat, gâtul, mâinile şi picioarele scurte, dar sunt extrem de feroce şi de puternici. Sunt foarte buni ţintaşi cu arcul, obişnuiesc să fure copii rătăciţi prin pădure ai indienilor şi să atace oamenii singuratici. Indienii Crow sunt şi azi îngroziţi de soarta celor 350 de războinici din neamul lor care au făcut greşeala să atace un sălaş al piticilor Nirumbee. Au fost cu toţii măcelăriţi. Uneori Nirumbee erau în relaţii bune cu indienii Crow. Când aceştia din urmă organizau dansurile închinate zeului-soare, piticii erau poftiţi să asiste şi le era rezervat un loc de onoare printre spectatori. Șamanii Nirumbee, la fel ca şamanii indieni, pot prevesti viitorul. Pentru asta intră în transă folosind substanţe halucinogene pe care le extrag din plante locale. Un tânăr Crow intrat în graţiile piticilor a fost adus în transă de un şaman Nirumbee. Spiritul tânărului a întâlnit în vis un om-bivol care l-a purtat două zile prin subteranele locuite de pitici şi i-a arătat cum veneau din adâncul pământului cete nesfârşite de bizoni. Când bizonii ajungeau lângă ei se transformau în oameni albi. Tânărul s-a întors la ai săi şi le-a povestit ciudatul vis. Unii nu l-au crezut, mulţi n-au dat importanţă. Nu după mulţi ani americanii albi veniţi din est au năvălit în ţara indienilor Crow şi au ocupat-o în două zile! Seminţii de pitici înrudite cu micul popor Nirumbee locuiesc şi în alte state americane. Toate sunt extrem de agresive faţă de oameni. În Oregon indienii Umatila le zic oamenii-băţ, iar indienii Nez Parce îi numesc Itste-ya-ha. În Manitoba indienii Cree îi numesc Mannegishi, indienii Ojibwa din Wisconsin le zic Memegwesi, iar indienii Maliseet din statul Maine i-au numit Kiwolatomuhsisok. Piticii Yehasuri locuiesc în statul Carolina de Sud. Despre ei indienii Catawba spun că au 60 de centimetri înălţime. Locuiesc în scorburi de copaci, mănâncă fructe, broaşte şi insecte. Sunt capabili de răutăţi şi de aceea oamenii Catawba îi evită. Foarte discreţi erau piticii din Barensland, ţinut de tundră din provincia canadiană Labrador. Piticii din Barensland exploatau cuprul şi cositorul, obţineau bronz din care confecţionau unelte şi arme. Faerley Mowat scrie în cartea “Oameni şi reni” că în Barensland exista până prin anii 1940 un loc unde toate triburile de eschimoşi din zonă se adunau ca să facă comerţ. Piticii veneau şi ei, dar nu se arătau niciodată, stăteau retraşi. Cine voia să cumpere de la ei obiecte din bronz, lăsa într-un loc stabilit prin tradiţie, un mesaj scris cu ceea ce voia şi cu plata. A doua zi venea şi ridica obiectul cerut. Nimeni nu pândea pe piticii din Barensland. Dacă o făcea era ucis! Mayaşii din Yucatan se tem de piticii Aluxob, iar aztecii din Valea Mexicului de mărunţii Chanekeh. Piticii Aluxob şi piticii Chanekeh locuiesc în junglă şi au înfăţişare de copii. Uneori oamenii sunt păcăliţi de înfăţişarea lor, îi cred copii rătăciţi şi-i iau cu ei. Odată ajuns acasă la binefăcătorul naiv, piticul, folosindu-şi puterea hipnotică, pune stăpânire pe familia acestuia. Piticii din Noua Zeelandă se numesc Parupaiarehe. Despre ei băştinaşii maori zic că sunt primii locuitori ai ţării. Parupaiarehe locuiesc prin munţi, în adâncul pădurilor, organizaţi în comunităţi mari şi bine păzite. Neozelandezii cred că piticii pot fi întâlniţi şi azi în Munţii Pirongia, pe dealurile Rotorua din Insula de Nord a Noii Zeelande şi în peninsula Banks din Insula de Sud. De peninsula Banks se leagă o enigmă geografică. De fapt peninsula a primit numele de la o insulă descoperită în 1770 de exploratorul James Cook şi numită aşa în onoarea botanistului expediţiei, Sir Joseph Banks. În 1838 insula Banks este vizitată de căpitanul francez Jean Langlois, care remarcă bogăţia pământului şi cele două porturi naturale bune pentru ancorat. Încântat de cele văzute propune guvernului francez colonizarea insulei. În 1840, 53 de colonişti francezi conduşi de Langlois se îndreaptă către insula Banks. Din păcate insula nu va mai fi găsită. Coloniştii au încercat să se aşeze pe ţărmul Noii Zeelande pe o peninsulă căreia i-au spus tot Banks, după numele insulei căutate. Băştinaşii maori nu i-au primit. Între timp ei recunoscuseră protectoratul Marii Britanii. Unde a dispărut insula Banks, rămâne un mister! În afară de Parupaiarehe, maorii vorbesc şi de altă seminţie de pitici, urâţi şi cu nasul mare, numiţi Killmoulis. Sunt sălbatici, trăiesc izolaţi şi se adăpostesc în scorburi. În regiunea Capadochia din Asia Mică sunt oraşe subterane complexe ca arhitectură, cu 20 de nivele în adâncime şi foarte funcţionale în ce priveşte accesul între etaje, aerisirea şi canalizarea. Vechimea acestor oraşe se măsoară în milenii, dar mai interesant este că judecând după înălţimea încăperilor, locuitorii nu puteau fi decât pitici. Un oraş similar s-a descoperit în regiunea rusească Voronej, pe valea Donului. Ca o confirmare, autorul antic grec Hesiod scria în lucrarea “Cataloage” de piticii katoudaoi, adică în traducere: “oamenii de sub pământ”. În vara lui 1945 pilotul rus Vasili Egorov s-a prăbuşit cu avionul în Manciuria. Era grav rănit şi a intrat în comă. Pilotul se trezeşte într-un labirint subteran locuit de oameni înalţi de 30 de centimetri, înarmaţi cu săbii şi îmbrăcaţi în haine de piele. Interiorul era luminat de făclii. Piticii l-au îngrijit, se pare că stăpâneau tainele medicinii. Când s-a refăcut îndeajuns, Egorov a fost adormit şi scos afară. Nişte păstori mongoli l-au găsit într-o dumbravă. Era slăbit, dar cu rănile vindecate şi sănătos. Etnograful Debbie Martyr, autoarea volumului “Bigfoot al Indoneziei”, a căutat în jungla Sumatrei piticii Orang Pendek, umanoizi înalţi de 60 de centimetri, vânjoşi, buni vânători şi care trăiesc ca în epoca de piatră. Debbie i-a văzut, dar nu a putut stabili niciun contact cu ei. Pe insula indoneziană Flores s-au găsit scheletele unor oameni care semănau ca înfăţişare cu piticii hobiţi din trilogia “Stăpânul inelelor” scrisă de J.R.R. Tolkien. Piticii din Flores erau vânători, trăiau în peşteri şi foloseau unelte de piatră. Rasa lor a supravieţuit până în vremurile nu prea vechi şi-i posibil ca încă să supravieţuiască în munţii din Flores. Marian Rotaru