Google

În căutarea timpului pierdut (CCVIII)

Written on:mai 4, 2022
Comments
Add One

Echivalentele Ophirului, ţara fabuloasă de care spuneam mai înainte, sunt ţara Zanj şi Minele Regelui Solomon. Călătorul arab Ibn Batuta din sec. XII scrie în jurnalul său, “Rihla”, despre ţara Zanj situată undeva în centrul Africii şi la fel plină de bogăţii ca Ophirul. Volumul „Israel. Ghid Complet” invită doritorii să meargă în deşertul Negev ca să viziteze Minele Regelui Solomon, din care s-au scos aurul şi argintul care au permis regelui evreu să ridice Templul din Ierusalim. În realitate este greu de spus dacă renumitele mine s-au aflat în Negev. Acolo nu se găseşte azi nici aur şi nici argint. Imaginaţia occidentalilor a fost înflăcărată de „Minele Regelui Solomon”, romanul scris de Sir Henry Haggard, în care celebrul obiectiv este plasat în regatul indigen Kukuanaland aflat prin pustiul sudafrican Kalahari. Ca să scrie romanul publicat în 1885, Haggard s-a inspirat din cele auzite cât a fost funcţionar colonial în Natal şi Transvaal, două dintre statele Africii de Sud şi din explorările făcute de Frank Oates între anii 1873-1875, relatate în volumul „Regatul Matabeleland şi cascada Victoria”. Ophirul a inspirat romancierii Clive Cussler, Wilbur Smith, Philip Farmer, Robert Howard, Edgar Rice Burroughs, Charles Beadle. Şi drumul lui Ulise de la Troia la insula Itaca, patria sa, rămâne un mister. Homer (sec.IX i.Hr.) a dedicat călătoriei lui Ulise epopeea Odiseea. Tim Severin a încercat în 1987 să refacă traseul eroului homerian, având ghid lucrarea istoricului Armin Wolf, “Drumul lui Ulise”. Severin a povestit aventura în cartea “Expediţia Ulise”, dar nici el şi nici Wolf nu au identificat fără dubiu reperele geografice din Odiseea: ţara lotofagilor, insula ciclopului Polifem, insula uriaşilor lestrigoni, insulele vrăjitoarei Ciece şi a nimfei Calypso, insula Scheria, patria feacilor etc. Tehnica feacilor depăşea epoca lui Ulise. Aveau corăbii care ajungeau la destinaţie fără cârmaci. Corabia afla destinaţia şi mergea pe drumul cel mai scurt şi mai sigur. Navigaţie asistată de computer, am zice azi. Capitala feacilor era o cetate a cărei poartă era păzită de roboţi ce închipuiau câini. Roboţii lătrau la intruşi. Feacii erau urmaşii lui Neptun, zeul mării, ori vechii greci îl imaginau pe Neptun ca având pielea albastră. Pielea albastră o aveau extratereştrii veniţi de pe o planetă cu atmosfera săracă în oxigen. Deci feacii erau urmaşi de extratereştri, iar ştiinţa lor avansată era moşteniră din străbuni! Unii autori cred că misterioasa patrie a feacilor a fost Corfu, cea mai nordică insulă a Greciei din Marea Ionică. Se mai zice că pe Corfu ar fi ascunsă secera lui Demetra, zeiţa agriculturii şi cu care seceră, mai înainte, titanul Cronos, regele pelasgilor, l-a castrat pe tatăl său Saturn. Nu ştim dacă secera legendară o fi ascunsă în Corfu, dar cert este că feacii nu au locuit pe această insulă! Corfu a fost stăpânită de turci până în 1814. Din acel an devine stat federal în cadrul Statelor Unite Ioniene, alături de insulele Itaca, Paxos, Leicas, Chefalonia, Chitera şi Zante. Statele Unite Ioniene se aflau sub protectoratul Marii Britanii. În 1864 Anglia cedează insulele Greciei, dar păstrează dreptul perpetuu de a folosi liber şi gratuit porturile insulei Corfu. Un canal marin lat de cinci kilometri desparte Corfu de coasta Albaniei. În mai 1946 artileria Albaniei a tras în navele britanice aflate în canal. Apoi albanezii au pus mine în sectorul grec al canalului. Două vase britanice au lovit minele albaneze în noiembrie 1946. Imediat navele militare britanice au intrat în canal, au anihilat minele albaneze şi au mutat balizele de frontieră spre interiorul apelor albaneze. Apoi Regatul Unit a dat în judecată Albania la Curtea Internaţională, cerând daune pentru navele distruse şi marinarii britanici ucişi. Albania a refuzat să plătească. Atunci în Consiliul Interaliat britanicii au blocat plata despăgubirillor de război pe care Germania urma să le dea Albaniei. Litigiul s-a stins în 1964. Albanezii au plătit despăgubiri Londrei, dar au primit reparaţiile germane, iar graniţa maritimă greco-albaneză a fost restabilită pe mijlocul canalului. Între timp s-a consumat tentativa sârbilor din 1948 de a alipi Albania la Jugoslavia. Belgradul a promis Albaniei că dacă va adera la Jugoslavia îi va restitui regiunea Kosovo, pămănt albanez furat de sârbi. Albania a sesizat că Belgradul vrea de fapt să o înrobească şi a refuzat oferta. După ce a analizat o serie de texte antice, Valerio Manfredi aduce o ipoteză şocantă în romanul său “Numele meu este Nimeni”: în drumul de la Troia spre Itaca, Ulise aflat la sud de Peloponez intră printr-o poartă spaţio-temporală într-o lume paralelă şi mai departe călătoreşte prin lumea aceea! Aşa se face că traseul lui Ulise nu poate fi refăcut, iar insulele unde a ajuns sunt de negăsit! Alţii modelează spaţiul în care trăim. Astfel Israelul va ridica în Mediterana o insulă artificială unde va amenaja un port şi un aeroport. Hong Kong-ul va construi o insulă artificială pe care va fiinţa un oraş cu 150.000 de locuitori.  Noi să continuăm drumul printre misterele geografice. Scrierile babiloniene vorbesc de insula paradisiacă Dilum, cu păduri de pomi fructiferi, aflată în Golful Persic şi tot în Golful Persic de o insulă joasă, numită Pat. Ambele sunt azi dispărute. Evemero, un negustor grec din sec. IV î.Hr, ajunge într-un arhipelag din Marea Roşie, aflat în largul Arabiei Felix, cum era numit în vechime ţărmul Yemenului. Insula principală se chema Pancaia. Aici Evemero este oaspetele bogatei cetăţi Panca, locuită de emigranţi indieni, cretani şi sciţi. Proprietatea asupra pământului, sclavilor şi a tuturor mijloacelor de producţie era devălmaşă în Panca, viaţa era dusă în comun, inclusiv mesele erau servite la un loc. Societatea este structurată în trei caste: a preoţilor, agricultorilor şi militarilor. Cetatea avea în frunte trei magistraţi care conduceau asistaţi de un consiliu din preoţi. Lumea rurală a Pancaiei era locuită de trei seminţii de păstori băştinaşi: pancheii, oceaniţii şi doii, supuse şi tributare cetăţii. De la cele trei neamuri băştinaşe vine numele muntelui Olimpus Trifilio-Trei Fii, înălţat din câmpie la 60 de stadii depărtare de Panca. O stadie avea 157 de metri. Pe platoul din vârful muntelui se ridica templul  lui Zeus ce adăpostea o stelă din aur pe care erau scrise cu hieroglife egiptene datele de naştere, genealogia şi faptele zeilor din panteonul grec. Toţi, spune textul, au fost personaje din istoria Pancaiei. Evemero povesteşte aventura sa în “Istoria Sacră”, carte în trei volume. Cartea este pierdută, la fel şi Pancaia pe care nu a mai văzut-o nimeni! Referiri la “Istoria Sacră” apar în “Biblioteca” lui Diodor din în sec. I î. Hr. şi în “Cronicile” lui Eusebiu din sec. III. Alt mister găsim în Pacific, lângă arhipelagul Cook, posesiune neozeelandeză. Băştinaşii de pe Rarotonga, una din insulele arhipelagului, zic că nu departe se află un grup de atoli numit Tuanaki, unde ei au rude şi că de acolo provin străbunii lor. Totuşi neozeelnadezii n-au găsit arhipelagul Tuanaki. Jurnalul Societătţii Polineziene din Honolulu a publicat în 1916 relatarea unor marinari care în 1842 au stat câteva zile în Tuanaki, descris ca un grup de insule mici, acoperite de cocotieri şi bine populate. Acelaşi jurnal al societăţii din Hawaii spune că la doi ani după ce s-a aflat de aventura marinarilor, nişte misionari au vrut să predice în arhipelagul Tuanaki, dar nu l-au mai găsit. Oare ce barieră ascunde aceste insule? Aşa se ascunde Australia Sfântului Duh, văzută în 1605 de navigatorul Luis de Torres şi care, scriam în alt articol, nu pare a fi totuna cu Australia ştiută de noi. Dealtfel în 1642 olandezul Abel Tasman nu a făcut nicio legătură cu Australia Sfântului Duh, când a atins coasta estică a Australiei, numită de el Noua Olandă. George Collingridge susţine în lucrarea „Descoperirea Australiei”  că Torres nu a descoperit Australia. Torres afirma doar că a văzut nişte „insule foarte mari la sud”. Informaţia vine dintr-o scrisoare trimisă regelui Spaniei. În ipoteza că Torres a zărit Ţara York, din nordul actualului stat australian Queenland, de ce spune că a văzut „insule foarte mari”? Cele 274 de insule din strâmtoarea Torres, care desparte Australia de Noua Guinee, sunt mici! Oare Torres chiar a trecut prin pasajul marin dintre Australia şi Noua Guinee, care-i poartă numele? Insulele din strâmtoarea Torres sunt locuite de negri australieni. Au aparţinut statului Queensland până la 1 iulie 1994, după care trec în jurisdicţia Autorităţii Strâmtorii Torres, organism federal. Schimbarea administraţiei a fost rezultatul unui proces intentat de tribul negrilor Mer. Judecătorii au stabilit că anexarea insulelor la Quensland din 1880 este nulă de drept. Despre viaţa băştinaşilor din insule sunt relevante cărţile „Amintiri din Strâmtoarea Torres” şi „Miturile şi legendele Strâmtorii Torres”, ale antropologului Margaret Lawrie care între anii 1960 şi 1973 a trăit printre aborigenii din insule şi din Ţara York. Marian Rotaru

Leave a Comment