În căutarea timpului pierdut (CCVC)

Cam la jumătatea distanţei dintre Hawaii şi Ryu-Kyu au ieşit în calea navigatorilor câteva stânci marine emergente. Este vorba de grupul stâncilor Rocas şi de stânca Strathllan. Între insula de Nord a Noii Zeelande şi insulele Cook au fost descoperite în 1863 Stâncile Hyamet. La număr sunt două, situate la 500 metri distanţă una una de alta. Cei doi pinteni de corali, aproape egali ca înălţime, abia se ridică din apa mării. Având în vedere dimensiunile microscopice pe care le au, stâncile pierdute în imensitatea oceanului sunt foarte de greu de regăsit. Atât de greu, încât pe hărţi numele lor este  însoţit de specificaţia „existenţă dubioasă”. Insula Metisului este descoperită în 1875 nu departe de arhipelagul Tonga. Nu mai este găsită 14 ani mai târziu. În 1955 trei piloţi americani zăresc din aer o insulă muntoasă necunoscută, situată la 615 kilometri vest de Honolulu, capitala Hawaiiului. La 320 de kilometri de ţărmul Japoniei, un vas militar britanic întâlneşte în 1946 două insule care se ridicau cu 15 metri deasupra nivelului mării şi care împreună aveau o suprafaţă de 250 hectare. Lângă ele este identificat un banc emers de nisip cu o suprafaţă dublă. Inutil să spun că aceste uscaturi nu au mai fost regăsite. Oamenii de ştiinţă prezic că într-un viitor nu tocmai îndepărtat, din golful Bengal se va ridica o insulă care va avea o suprafaţă de 30.000 de kilometri pătraţi. Noul uscat va fi o mare binecuvântare pentru India suprapopulată. Tot oamenii de ştiinţă prevăd ieşirea unui uscat în largul insulei Oahu din arhipelagul Hawaii. Noul pământ care urmează să apară a fost împărţit în vreo zece mii de loturi, care deja au fost vândute. Navigatorii spanioli care au rătăcit prin apele Pacificului de Nord descoperă insulele Rica Oro şi Rica de Plata. Faptul că au fost denumite „Bogată în aur” şi „Bogată în Argint” nu înseamnă că pământul lor conţinea acele metale sau că falezele erau aurii ori argintii. Numele reflectă pur şi simplu neostoita sete de îmbogăţire peste noapte care-i roade pe marinari. În 1875 este descoperită în aceeaşi regiune o insulă rămasă fără nume şi care ulterior nu a mai fost găsită. Chiar şi aşa, pământul a figurat mulţi ani pe hărţile Amiralităţii Britanice. Arhipelagul Crespo a primit numele căpitanului Francisco Sanchez Crespo care în anul 1801 l-a descoperit, l-a descris şi i-a stabilit poziţia geografică. Grupul alcătuit dintr-o insulă mare şi alte câteva mai mici se întindea pe o distanţă de 56 de kilometri. Pe insula principală existau păduri bogate în vânat şi terenuri bune pentru agricultură. Sunt informaţii că arhipelagul a fost colonizat de japonezi. Insulele Crespo sau, mai bine zis, insula cea mai mare a arhipelagului este amintită în romanul lui Jules Verne, „20 000 de leghe sub mări”. Cu toate acestea, ulterior, arhipelagul Crespo pur şi simplu a dispărut! Nici insulele Rica de Oro, Rica de Plata nu vor mai fi găsite, dar cu toate acestea oficial stau sub suveranitea Japoniei. Informaţii despre aceste insule, asupra cărora Japonia îşi declară suveranitatea, se găsesc în volumul II, intitulat „Pacificul”, din lucrarea „Mituri descoperite”, al cărei autor este profesorul spaniol don Juan Gil, precum şi în Enciclopedia „Espasa-Calpe”. Pământurile incerte de pe partea americană a Pacificului sunt insulele Gallego, Congresului, Duncan, Camira şi Exchequer. Gallego se afla în apropierea arhipelagului Galapagos. În secolul XIX, geograful şi hidrologul englez Alexandru George Findlay prezintă dimensiunile, poziţia geografică şi descrierea insulei în lucrările „Coastele şi insulele Pacificului”, editată în două volume şi „Oceanul Pacific de Sud”. Deşi nu a mai fost semnalată din 1950, insula Gallego rămâne din punct de vedere juridic în posesiunea republicii Ecuador. Un corsican acceptă să fie arestat şi condamnat în locul fratelui său, militant pentru independenţa Corsicei faţă de Franţa şi care ucisese un jandarm francez. Luptătorul era bolnav de tuberculoză, iar prin sacrificiul făcut, fratele a încercat să-l salveze de la o moarte sigură şi chinuitoare în detenţie. Arestatul fără vină este condamnat la închisoare pe viaţă şi internat într-un lagăr de muncă silnică din Noua Caledonie. Reuşeşte să evadeze pe mare şi ajunge în insula Erromango din Noile Hibride. Aici este adoptat de un trib melanezian, se căsătoreşte cu o aborigenă şi primeşte de la Dumnezeu un copil. A fost o fată şi i-a dat numele insulei natale, Erromanga. La numai 12 ani, tânăra, rămasă între timp orfană de tată, hotărăşte să răzbune părintele şi se apucă de piraterie cu ajutorul unor negustori chinezi de trepang-castraveţi de mare uscaţi şi care negustori, ori de câte ori aveau ocazia, puteau fi şi tâlhari. Erromanga atacă navele europene, nordamericane sau australiene. Prizonierii scăpaţi erau internaţi în una din cele două insule ale arhipelagului Los Jardines din Micronezia. Aici îi aştepta detenţia, muncă silnică şi în final moartea, dacă nu aveau pe cineva care să-i răscumpere, iar de regulă marinarii săraci nu aveau. După patru ani Eromanga ajunsese spaima Pacificului. Avea 16 ani când norocul îi surâde. Capturează un iaht sub pavilion american al cărui proprietar era la bord. Erromanga a realizat că internarea multimilionarului pe insulele Los Jardines nu i-ar fi adus mare folos. Face ce face şi-l ia de bărbat. În definitiv îi stătea mult mai bine bogată într-o vilă din California, decât atârnată de ştreang pe un vas militar. Pentru că, în final, asta i-ar fi fost soarta! Toată povestea este rezumatul romanului „Erromanga”, scris de Pierre Benoît. Acţiunea cărţii se petrece între anii 1890-1910. Erromanga este nu numai eroina lui Pierre Benoît, ci şi o mică insulă coraligenă din nordul Micronezei, descoperită în anii 1920. I s-a dat numele eroinei din romanul lui Benoît şi a fost alipită Japoniei. La un moment dat pescarii, singurii vizitatori, nu au mai zărit-o. A fost ştearsă de pe hartă. Chiar şi arhipelagul Los Jardines este o fantomă. Insulele au fost descoperite în anul 1528 de navigatorul Alvaro de Saavedra Ceron, pornit la drum să găsească în Mările Sudului ţara biblică Ophir, cea bogată în aur. A dat insulelor numele Los Jardines- Grădinile, inspirat de vegetaţia bogată care le împodobea. Spaniolul Lopez de Villalobos vizitează arhipelagul în 1542. Misiunea lui era să înceapă colonizarea Filipinelor, de curând adăugate coroanei spaniole. Printre membrii expediţiei făcea parte Gines de la Mafra, marinar care ştia drumul că fost pilot în flota lui Magellan. Mafra a lăsat un jurnal de călătorie, dar pe care nu l-a publicat. Multă vreme a fost considerat pierdut. O întâmplare fericită face să fie redescoperit în 1920. În memoriile lui Mafra se scrie de insulele Los Jardines, pe care le-a întâlnit, dar mai important, descrie insula Manzua unde spaniolii lui Magellan pun pentru prima dată piciorul pe pământul Filipinelor în aprilie 1521. Problema este că descrierea lui Mafra, la fel ca şi coordonatele geografice date de pilot nu sunt aceleaşi cu datele consemnate de Antonio Pigaffeta, cronicarul expediţiei lui Magellan. Insula lui Pigaffeta a fost identificată, a lui Manfra, nu! De ce această nepotrivire? Care este adevărata Manzua şi mai ales unde se află insula lui Mafra? Sunt întrebări rămase fără răspuns. Arhipelagul Los Jardines devine posesiune spaniolă şi în 1899 apare pe lista insulelor pe care Spania le vinde Germaniei. Este vorba de insulele din arhipelagurile Marshall, Palau, Yap, Mariane şi Caroline. Spaniolii au vândut nemţilor o fantomă geografică, pentru că Los Jardines nu mai sunt văzute după anul 1741, când le consemnează existenţa navigatorul englez George de Anson. Ultima dată Los Jardines apar pe o hartă a coloniilor germane din Pacific publicată în 1932. Este adevărat că Germania pierduse posesiunile încă din 10 ianuarie 1920. Toate au intrat sub tutela Ligii Naţiunilor, iar mandatele pentru administrarea diverselor teritorii le primiseră Marea Britanie, Franţa, Australia, Uniunea Sud Africană, Japonia, Belgia şi Spania. Totuşi se vede că nici după doisprezece ani anumite cercuri intelectuale şi politice din Germania nu se împăcaseră cu ideea pierderii coloniilor. Prin harta tipărită în 1932 germanii arătau ostentativ că nu recunosc tratatul de pace de la Versailles încheiat la 28 iunie 1919, prin care li s-au luat coloniile. În 1741, amiralul Anson, de care am amintit, aflat într-o expediţie în jurul lumii, descoperă un arhipelag căruia îi va da numele său, la care se adaugă insula Gange, arhipelagul de stânci Rocas şi stânca izolată Strathllan. Jurnalul călătoriei circumterestre a lui George de Anson a fost scris şi publicat de căpitanul Richard Walter, sub titlul simplu: „Călătorie în jurul lumii”. Cartea a fost apreciată de filosoful Thomas Carlyle, pentru bogăţia informaţiilor, frumuseţea şi precizia stilului. Azi niciuneia dintre insulele enumerate mai înainte nu i se poate dovedi existenţa. Ca urmare toate intră pe lista pământurilor fantomă. Din punct de vedere juridic Insula Gange aparţine Japoniei. Insulele mărunte din arhipelagul Anson, la fel şi stâncile Rocas şi Strathllan, au fost de la bun început şi au rămas teoretic în stăpânirea Marii Britanii. Pământurile incerte de pe partea americană a Pacificului sunt insulele Gallego, Congresului, Camira şi Exchequer. Gallego se află în apropierea arhipelagului Galapagos. În sec. XIX, geograful şi hidrologul englez Alexandru George Findlay descrie amănunţit insula în lucrările „Coastele şi insulele Pacificului”, editată în două volume. Deşi nu a mai fost semnalată din anul 1950, insula Gallego este considerată posesiune a republicii Ecuador. Marian Rotaru