În căutarea timpului pierdut (CCLXXXVIII)

Apropo de minorităţile naţionale minuscule care se încăpăţinează să supravieţuiască! Tipţerii bunăoară sunt germani altoiţi cu ceva sânge unguresc, împământeniţi în regiunea Zips din Slovacia. Ocupaţia lor de bază este mineritul. În sec. XVIII o parte dintre ei migrează în Munţii Rodnei unde formează colonii miniere, bine organizate şi care se bucurau la vremea aceea de oarecare autonomie. Sfârşitul tipţerilor din Maramureş vine odată cu instaurarea comunismului. O parte sunt deportaţi de ruşi, iar cei care au scăpat pleacă în Germania Federală. Ultima rămasă din neamul lor a fost o tânără şi frumoasă vrăjitoare din Munţii Rodnei. Fata trăia singură în pădure, era neîntrecută în arta ghicitului cu boabe de porumb şi probabil era singurul om care ştia acel munte tainic din Pocuţia unde locuiesc piticii. În 1991 s-a măritat cu un patron german şi a plecat din ţară. Un om interesat de micile naţiuni europene amenințate de tăvălugul globalizării este romancierul şi publicistul Karl Markus Gaub. A făcut cercetare la faţa locului şi a descris aceste popoare mărunte în lucrările sale. Tipţerii nu au lipsit din sfera de interes a domnului Gaub, dar în egală măsură a studiat pe germanii memel, germanii gottscheeni, dar şi pe germanii de la Marea Neagră. Memellandul, patria germanilor memel, a fost stat liber până în 1945. În acel an marile puteri învingătoare ale Germaniei naziste decid, împotriva voinţei locuitorilor, să unească Mamelalndul cu Lituania. Germanii memel, împreună cu teutonii din ţările baltice, au dat până la începutul sec. XX crema oamenilor de ştiinţă, exploratorilor şi ofiţerilor superiori aflaţi în serviciul Rusiei. Germanii gottscheeni trăiesc în Carniola Inferioară, regiune care aparţine acum Sloveniei. Aşa zişii germani de la Marea Neagră au colonii răspândite prin Transnistria şi Bugeac. Germanii dobrogeni, astăzi complet dispăruţi, provin din germanii de la Marea Neagră şi sunt singura seminție nemţească care nu are obârşie directă din Germania. Strămoşii lor veniți din Bugeac la începutul secolului XIX au primit pământ în zona oraşului Tulcea. Aici au format colonii agricole bogate cu autonomie recunoscută de turcii care stăpâneau pe atunci Dobrogea. Alte naţii minuscule vizate de Markus Gaub sunt Arbăreşii din Calabria, popor înrudit cu albanezii, evreii sefarzi din Slovenia, vorbitori ai limbii romanice ladino, numită şi iudeo-spaniolă, deghesii, neam aparte de ţigani din Slovacia, siriacii stabiliţi în Suedia, finlandezii din Norvegia, kvenii, tornedalienii şi birkarlii din Scandinavia. Siriacii sunt un popor creştin din Mesopotamia, urmaşi ai vechilor asirieni. În 1920 Asiria este inclusă regatului Irak şi dacă timp de câteva secole siriacii s-au bucurat de toleranţa turcilor, arabii irakieni, noii stăpâni ieşiţi în 1932 de sub mandatul britanic, nu le promiteau nimic bun. O parte din siriaci au migrat în Suedia. Aici au format comunităţi compacte, bine închegate şi îmbogăţite în câteva decenii. Siriacii, ca mai toţi orientalii, sunt buni negustori, meşteşugari şi cofetari. Au primit recunoaştere ca naţionalitate în cadrul regatului suedez şi se bucură de oarecare autonomie. Până la jumătatea sec. XX, finlandezii stabiliţi în provincia norvegiană Finnmark erau organizaţi în triburi şi aveau ca ocupaţie de căpetenie vânătoarea. Kvenii şi tornedalienii sunt popoare seminomade de crescători de reni, vânători şi pescari de apă dulce, înrudite cu finlandezii. Kvenii locuiesc în ţinutul Kvenland din Laponia Suedeză şi în Finnmark. Din 2005 ţinutul Kvenland a primit autonomia, tocmai pentru a fi protejat specificul naţional al băştinaşilor kven. În ultimele decenii, graţie romancierului Mikael Niem, graiul kvenilor a devenit limbă literară. Vatra originară a tornedalienilor este Valea Torna din Laponia Suedeză. O parte din ei au migrat pe teritoriul Finlandei, în regiunea Karelia. Graiul tornedalienilor se numeşte meanmaa şi a devenit limbă literară prin romanele lui Bengt Pohjanen. Birkarlii au fost un popor de negustori nomazi, înrudit cu finlandezii. Erau originari se pare din provincia suedeză Halsingland situată pe ţărmul nordic al Golfului Botnic. Până în sec. XIX căruţele lor cu marfă erau întâlnite pe drumurile din nordul Norvegiei, Suediei şi Finlandei. În sec. XX birkarlii au fost aproape cu totul asimilaţi de populaţia majoritară. Doar în Finlanda supravieţuiesc câteva familii. Evident că domnul Gaub nu s-a putut ocupa de toate naţiile mărunte ale Europei. Sunt mult mai multe. De exemplu puţini au auzit de morisci, urmaşii arabilor care cuceriseră Spania în sec. VIII. După ce în al XV-lea veac, Ferdinand şi Isabela, regii Castiliei şi Aragonului, eliberează Spania de sub stăpânirea musulmană, majoritatea arabilor pleacă în Maroc. Alţii au preferat să rămână în Spania, dar ca să nu aibă de-a face cu inchiziţia s-au încreștinat de ochii lumii. Nici astăzi moriscii nu sunt integraţi pe de-a întregul societăţii spaniole şi păstreză în secret vechea lor credinţă. Europa a avut două popoare de rasă neagră: arabii dobrogeni sau harapii, de care am scris în alt articol şi negrii caucazieni. Aceştia din urmă trăiesc în Abhazia, la vărsarea fluviului Kondori în Marea Neagră. Au câteva sate şi sunt cu toţii mai puţin de o mie de suflete. Vorbesc limba rusă. Originea negrilor caucazieni este incertă. Unii istorici cred că sunt urmaşii anticilor locuitori ai Colhidei, ţinutul dintre Cauzaz şi Marea Neagră. Colhida este cunoscută pentru climatul subtropical umed care permite cultura arbuştilor de ceai şi a citricelor şi prin urmare pare a fi un ţinut potrivit pentru o populaţie negroidă. Acestea sunt doar speculaţii şi nu există nicio dovadă că în antichitate Colhida era locuită de negri. Scriitorul abhaz Dmitri Gulia opinează în cartea “Istoria Abhaziei” că negrii caucazieni au fost aduşi din Etiopia (Abisinia) de regii Georgiei. Aduce ca mărturie denumirile satelor locuite de negrii caucazieni regăsite aidoma în Abisinia. Pe de altă parte e posibil ca negrii caucazieni să fie urmaşii sclavilor africani pe care turcii sau arabii i-au vândut georgienilor. Părerea pleacă de la similitudinea cu negrii zani din provinciile iraniene Sistan, Khuzestam, Hormozagan şi Belucistan. Li se spune zani pentru că sunt urmaşii sclavilor bantu cumpăraţi de pe piaţa din Zanzibar. Insula Zanzibar din Oceanul Indian a fost până în sec. XIX important târg de sclavi. Trebuie notat că sclavia în sensul cel mai direct al cuvântului este încă practicată pe unele proprietăţi agricole din Sicilia sec. XXI. Sclavii sunt localnici, dar mai ales emigranţi. Un almanah din anii 1960 amintea de un târg de sclavi care pe atunci avea loc sub ochii autorităţilor într-un sat din regiunea italiană Calabria. Se vindeau mai ales minori! E foarte interesantă cartea “Sclavia în zilele noastre” scrisă de ziaristul Marcel Pollaud-Dulian. Arabii dobrogeni (harapii) erau de rasă neagră. În folclorul nostru harap este sinonim cu negru, idee întâlnită şi la ruşi. Astfel Avram Ganibal, bunicul poetul rus Alexandru Puşkin, era negru şi se pare că era originar din Etiopia, ţară africană creştină. Cu toate acestea, într-un roman autobiografic, Puşkin numeşte pe înaintaşul său, “Arabul lui Petru cel Mare”. Românii i-au cunoscut pe harapi demult, dovadă este insula Harapului de lângă Brăila şi personajul de basm Harap Alb. Nu se cunoaşte originea harapilor şi nici nu se ştie dacă într-adevăr vorbeau limba arabă. La mijlocul sec. XIX locuiau în cinci sate din Cadrilater, judeţul Durostor şi au fost vizitaţi în 1861 de Guillaume Lejean, autorul cărţii “Etnografia Turciei Europene”. La începutul sec. XX harapii erau practic asimilaţi de turci. În 1913 exista doar un cătun cu 14 harapi descris de Eugene Pittard în lucrarea “Călătorii şi Istorie”. Într-o revistă “China” apărută cu ani în urmă scria de un grup de filipinezi, vorbitori ai limbii tagalong, care acum patru secole, în frunte cu un prinţ, au migrat în China. La finele sec. XX urmaşii acestui grup, în total câteva zeci de persoane, îşi menţineau identitatea şi conştiinţa naţională. Aurel Lecca scria în cartea “Geografie Distractivă” că exploratorul Iuliu Popper a colonizat români buconineni în Țara Focului pe la 1890. După nouă decenii urmaşii acestor colonişti, complet spaniolizaţi, spuneau totuşi că sunt “hijos de rumenos-fii de români”! La fel, Radu Tudoran scria în romanul “Toate Pânzele Sus” de un sat de colonişti români aşezaţi pe tărmul atlantic al statului brazilian Bahia. Oamenii erau păstori şi preparau smântână, unt şi brânză la fel ca la ei acasă în Carpaţi! În “Istoria Marelui Război”, Constantin Kiriţescu, bibliotecar al Casei Regale, scria că un grup de români ardeleni s-a stabilit pe la 1918 în jurul oraşului Vladivostock de la Oceanul Pacific. Oraşul este aşezat în regiunea Primoria din extremul orient rusesc. Ardelenii noştri de la Vladivostock cresc oi, iar brânza produsă de ei, numită de ruşi ‘brânză valahă”, este foarte apreciată! Oraşul Nablus, aflat în regiunea evereiască Samaria, inclusă Cisiordaniei de ONU în 1948, este locuit în zilele noastre mai ales de arabi veniţi în Samaria pe pământ evreiesc, acum câteva secole. Arabilor din Nablus li se adaugă ceva samariteni, băştinaşi din antichitate, popor geamăn cu evreii. Există însă în oraş şi rămăşiţa unei comunităţi de evrei propriu-zişi care dăinuie din vremea Patriarhilor Biblici. Sunt evrei tradiţionalişti care aşteaptă reînfiinţarea Regatului Israel antic ca pe vremea lui David şi Solomon. Ca urmare, evreii tradiţionalişti din Nablus nu recunosc actualul stat Israel republican şi nu au acceptat cetăţenia acestuia.Marian Rotaru