În căutarea timpului pierdut (CCLXXXVII)

Avocatul Antoine de Tounens Orelie s-a născut în satul Chourgnac din regiunea franceză Aquitania, la 12 mai 1825. O vreme spune-se că a locuit la Bruges, capitala regiunii belgiene Flandra de Vest. Bruges este vestit pentru ciocolata şi porţelanurile produse aici. I se mai zice Veneţia Nordului datorită păienjenişului de canale navigabile care-l străbat. De altfel toponimul Bruges vine de la vechiul germanic brutgis care înseamna pod şi care e înrudit cu englezescul bridge-pod. În vechea noastră limbă, asemănător ca în germană, la pod se spunea brod. De aici Țara Brodnicilor de pe malurile Siretului, din ţinututurile învecinate Tecuci şi Putna. Brodnicii erau un grup etnic românesc stins acum opt secole. Ei treceau călătorii peste Siret, de la un mal la altul, folosind poduri mobile, adică bacuri. Tounens Orelie, ca să revenim la el, a rămas în istorie pentru că alături de şefii triburilor de indieni arauco din Munţii Anzi, pe care i-a avut aliaţi, a înfiinţat regatul Araucania. Independenţa noii monarhii a fost proclamată la 17 noiembrie 1860. Araucania  a devenit în sec. XIX obiectul expansiunii teritoriale a statului Chile, iar Patagonia vecină a fost obiectul expansiunii atât a republicii Chile, cât mai ales a Republicii Federale Argentina. Chile şi Argentina au fost până în primul sfert al sec. XIX viceregate supuse Spaniei. Triburile de indieni din cele două teritorii, Araucania şi Patagonia, rămase independente de pe vremea viceregilor spanioli, sunt supuse cu forţa de noile puteri. Şefii de trib araucani, numiţi loncos, au acordat sprijin lui Tounens Orelie în speranţa că-i va proteja de chilieni. Regele Antoine I de Tounens Orelie este arestat de armata chiliană la 7 ianuarie 1862. După o detenţie scurtă este expulzat în Franţa. Se cuvine precizarea că francezul s-a declarat la 20 noiembrie 1860 şi monarh al Patagoniei vecină, dar fără să fi exercitat un act de guvernare în această ţară. După expulzare, regele Antoine a publicat în Franţa două volume cu memorii. După trei încercări eşuate de a relua tronul Araucaniei şi Patagoniei, Antoine I formează un guvern în exil a acestora şi stabileşte curtea regală la Paris. Moare la 17 septembrie 1878. Primăria din Chourgnac i-a recunoscut fostului consătean calitatea de suveran și a înscris-o pe piatra de mormânt. Regatul Araucaniei şi Patagoniei continuă existenţa în exil. Lui Antoine I îi urmează regele Ahile I. Actualul suveran este Antoine IV încoronat în 2014. Scriitorul Bruce Chatwin interesat de aspectele insolite ale extremului sud american, nu a omis să-l vadă pe regele Araucaniei şi Patagoniei Philip I (1952-2014) în Franţa la biroul său şi să dedice vizitei un capitol în volumul “Patagonia”. Nicholas Shakespeare a dedicat lui Antoine de Tounens Orelie cartea “Omul care a vrut să fie rege”. Cititorul găseşte de asemenea referinţe în monografia „Araucanii” acrisă de Gheorghe Doru. Despre Patagonia avem volumul “Patagonezii” a lui Ioan Șt. Radu. După Antoine I la tronul Araucaniei şi Patagoniei s-au succedat încă şapte regi, toţi rezidenţi în Franţa şi bineînţeles declaraţi persona nongrata pe teritoriul republicilor Chile şi Argentina. Actualul rege al Patagoniei este Frederic Rodriguez Luz, încoronat în 2018 cu numele dinastic de Frederic I. Frederic Rodriguez este specialist în heraldică şi a publicat zece lucrări de specialitate. Patagomia Chiliană a reintrat în atenţia presei când în 2014 organizaţia ecologistă Green Peace a proclamat zona gheţarilor întinsă de-a lungul coastei patagoneze la Pacific republică independentă în semn de protest faţă de companiile miniere chiliene neinteresate de protecţia mediului. Republica Gheţarilor a deschis reprezentanţe neoficiale în 40 de state, iar zeci de mii de chilieni i-au devenit cetăţeni onorifici. Guvernul chilian a promis că va proteja prin lege gheţarii Patagoniei, dar a cerut organizaţiei Green Peace o declaraţie că Republica Gheţarilor este parte integrantă a statului Chile. În 1903 francezul Jacques Lebaudy a debarcat în colonia spaniolă din Africa de Nord, Cap Juba, iar de aici cu un grup de aventurieri a intrat în interiorul Saharei Franceze şi într-o zonă slab controlată de armata colonială franceză s-a declara Împărat al Saharei (întregi), comandant al credincioşilor (musulmani), rege al Tarfaiei, duce de Arleuf şi principe de Chal-Huin cu numele de Jacques I. Se ştie de acest personaj că a avut anterior oarece legături cu reprezentanţii unor triburi de berberi nomazi din Sahara şi că a trecut la religia islamică. A încercat la Curtea Internaţională de la Haga să obţină recunoaşterea imperiului său. A avut oarece sprijin din partea Spaniei, dornică să extindă Sahara Spaniolă în dauna Saharei Franceze. Ungurul Istvan Rath Vegh spune în cartea „Istoria culturală a prostiei omeneşti” de Jacques Lebaudy că nu a fost decât un nebun periculos. Într-adevăr în 1919 Lebaudy informează în scris consoarta că are de gând să aibă un fiu cu fiica lor! Din fericire se sinucide înainte de a materializa intenţia criminală. Sir Gregor MacGregor a cumpărat de la un cacic (şef de trib) indian din Guatemala o bucată de junglă mărginită de golful Honduras. Aici întemeiază în 1820 principatul Poyais, cu capitala la St. Joseph, oraş pe care l-a fondat. În 1822 Sir Gregor se reîntoarce în Anglia şi publică o carte unde descrie noua ţară centramericană. Pentru a face investiţii în infrastructura principatului emite obligaţiuni printr-o societate londoneză de profil sau vinde terenuri nedesțelenite din Poyais la preţuri modice.Un an mai târziu, două sute de scoţieni pleacă în Poyais. Tentativa de colonizare a eşuat. Scoţienii au fost înfrânţi de pădurea tropicală şi de mlaştinile pline de şerpi. După doi ani majoritatea coloniştilor au plecat în Hondurasul Britanic vecin, iar de aici s-au reîntors în patrie. MacGregor a fost acuzat de excrocherie, dar presupusele fapte penale nu au putut fi dovedite în faţa tribunalului, mai ales că scoţienii reveniţi acasă nu au depus mărturie împotriva lui. Oamenii erau conştienţi că pleacă într-o ţară tropicală cu natură ostilă. Ştiau asta chiar din cartea lui Sir Gregor. Faptul că nu s-au aclimatizat, nu putea fi imputat nimănui. De altfel regiunea nu a fost niciodată colonizată masiv de europeni, tocmai datorită condiţiilor naturale vitrege. Câteva familii de scoţieni au rămas în  oraşul St Joseph, alcătuit din câteva colibe. Eşecul colonizării şi procesele intentate nu l-au descurajat pe principele Gregor. Face în continuare operaţiuni financiare în numele statului Poyais, deschide un consulat onorific la Londra şi concepe o constituţie. Ultimele acte emise de Principatul Poyais datează din 1837. Deşi nu a abdicat, Sir Gregor nu se mai ocupă de principat şi pleacă în Venezuela unde avea gradul de general acordat pentru faptele de arme săvârşite în războiul de independenţă a acestei ţări purtat împotriva Spaniei. Sir Gregor se stinge din viaţă în 1845. Principatul Poyais nu a fost niciodată desfiinţat, aşa cum nu a fost niciodată înglobat oficial Guatemalei. De Poyais mai amintesc urmaşii puţinilor colonişti scoţieni rămaşi locului. Sir Gregor a fost un farsor, sau un conchistador?  Mesajul cărţii lui David Sinclair, intitulată „Ţara care nu a existat”, este că Gregor a fost un excroc! În 1842 belgienii întemeiază pe coasta Guatemalei, în departamentul Izabal, nu departe de frontiera cu Hondurasul Britanic, colonia Santo Tomas. Guvernul guatemalez dornic să pună în valoare terenurile acoperite de junglă de la ţărmul Mării Antilelor, a oferit teritoriul coloniei în posesia perpetuă a Belgiei, cu condiţia ca aceasta să plătească o chirie anuală de 16000 de pesos. Actul a rămas valabil până azi, numai că în 1854 Bruxellul abandonează teritoriul Santo Tomas, iar coloniştii de etnie flamandă rămaşi fără oblăduirea metropolei, vor accepta să fie supuşi Guatemalei. Oficial Santo Tomas este şi azi al Belgiei, numai că aceasta este restanţieră la plata concesiunii. În statul indian Bengal flamanzii pun stăpânire pe oraşul Baquibazar în anul 1717, dar îl vor vinde Angliei în 1831. Banquibazar păstrează încă legături culturale cu Belgia. Deasemenea Belgia a avut două concesiuni în China şi anume un mic sector din oraşul port Tianjin, dar şi o localitate, Lanzhou, din provincia interioară Gansu. Chinezii au ocupat cele două teritorii în 1950. Belgia va renunţa oficial la posesiunile sale din China în 1972, urmând ca în schimb Beijngul să plătească o compensaţie bănească pentru investiţiile făcute de companiile belgiene. Bineînţeles, chinezii nu a plătit nimic. Flamanzii şi valonii, cele două naţii ale Belgiei, nu au fost mari colonizatori. Totuşi găsim flamanzi în Azore, puţini este adevărat, urmaşii coloniştilor din sec XV stabiliţi în acest arhipelag portughez. Prin sec. XVII câteva sute de valoni s-au aşezat în Suedia şi au primit acolo privilegii. Azi strănepoţii lor formează o comunitate distinctă a regatului suedez. Este curios cum de au supravieţuit etnic într-o ţară străină micile grupuri de flamanzi şi de valoni, dar nu sunt singurele etnii care au realizat această performanţă. În Ceylon, ţara care produce ceaiul Limpton, cel mai bun din lume, trăiesc burgersii, adică  “oraşenii”,un mic grup etnic de olandezi. Olandezii au controlat Ceylonul până în sec. XVII, când insula este cucerită de englezi. Burgersii de azi sunt urmaşii coloniştilor olandezi de acum cinci secole şi care trăiau mai ales în oraşe. Marian Rotaru