În căutarea timpului pierdut (CCLXXXV)

Continuăm excursia în lumea statelor fantomă! În regiumea franceză Bearn, una dintre ţările montane învecinate cu Navarra, a fost proclamat principatul Laas. Până în 1792, satul Laas şi teritoriul din jur a constituit o baronie. Familia seniorială vinde în 1946 Castelul Lass şi domeniul aferent unui prosper anticar de cărţi vechi. Castelul care găzduieşte cea mai bună colecţie de artă decorativă din Franţa, domeniul castelului care este un parc minunat în suprafaţă de 12 hectare, pantele din jurul satului devenite iarna excelente pârtii de schi, precum şi bucătăria locală, sunt atracţiile oferite turiştilor. Noul stat este organizat după modelul Andorrei, care are ca suverani doi coprincipi. În Laas unul dintre coprincipi este primarul satului, Jacques Pedehonta, iar celălalt, preşedintele francez. În vreme ce acceptă strategic protectoratul Franţei, Laas refuză să facă parte din UE. Faptul că preşedintele Frantei nu a refuzat coroana princiară de Laas dovedeşte o recunoaştere indirectă a principatului. Lass, care în prezent are numai 120 de cetăţeni, doreşte să devină un „Monaco” al Pirineilor, cu economia bazată pe turism, gaming (jocuri de noroc), servicii, comerţ fără taxe vamale şi industrie bancară. La fel ca în Monaco cetăţenii sunt scutiţi de  impozite. Despre Pirinei şi despre entităţile statale de aici fac referire lucrări precum: “Bearn, Ţara Bascilor şi Coasta de Argint”, autor Francois Duhourcau, “Ghidul Pirineilor Misterioşi”, autor B. Duhourcau, “Călătorie din Bayonne la Eaux-Bonnes şi Eaux Chudes, trecând prin Navarra de Jos şi Soule”, autor Jean-François Samazeuilh, “O vară în Pirinei”, autor Edwin Augustus Dix, “Itinerarii în Pau,  Eaux-Bonnes şi Eaux Chudes”, autor Cyprien Despourrins, ”Pau,  Eaux-Bonnes şi Eaux Chudes”, autor Pierre Bernard Palassou, “Pirineii Francezi”, autor Paul Perret, “Descoperirea Franţei. O geografie istorică de la Revoluţie, la Primul Război Mondial”, autor Graham Macdonald Robb. Satul Laas nu este prima localitate care se rupe de Franţa şi de UE. La 1 iunie 2001 un sătuc din Provasalia, Montpoulet, tradus Muntele Găinii, şi-a proclamat independenţa ca principat. Franţa s-a ferit să adopte o atitudine oficială. Tăcerea Parisului este interpretată de Montpoulet ca recunoaştere tacită a principatului. În Montpoulet este constituit ordinul cavaleresc al Salamandrei din care fac parte atât localnici, cât şi nume din aristocraţia provansală. Montpoulet are un consulat onorific în provincia federală canadiană francofonă Quebec. Peisajele bucolice, clima blândă, vegetaţia bogată,  viaţa patriarhală, agroturismul şi bucătăria locală sunt motive care fac pe vizitatori să lase banii aici. Flamanzii sunt un popor germanic îndeaproape înrudit olandezilor. Flamanzii sunt celebri pentru contribuţia majoră adusă culturii europene, pentru hărnicia şi pentru priceperea economică de care dau dovadă. Numele ţării, Flandra, vine de la „flam”, care în vechea germanică înseamnă „pământ inundat”. Se crede că termenul face referire la mlaştinile din zona oraşului Bruges. În ciuda calităţilor de care a dat dovadă poporul său, Flandra nu a excelat niciodată ca putere militară. Drept dovadă comitatul independent Flandra  dispare ca stat din 1477. Provinciile flamande, după ce sunt stăpânite de Burgundia, apoi de Sf. Imperiu Roman de Neam German, ajung în cele din urmă în componenţa Ţărilor de Jos, unde hegemonia au avut-o olandezii. Franţa anexează una din regiunile Flandrei, Flandra Lilloise, în 1678, iar în 1794 anexează altă regiune, Flandra Maritimă. Nordul Falndrei Maritime avea să se reîntoarcă la Olanda (Ţările de Jos) în 1806. Flandra Maritimă de Nord a pierdut identitatea, fiind inclusă administrativ provinciei Anvers. Flandra Lilloise şi sudul Flandrei Maritime alcătuiesc Flandra Franceză, regiune a statului francez lipsită de personalitate juridică. De curând Franţa a făcut un rabat de la politica sa consecventă de deznaţionalizare a popoarelor din ţările supuse de ea şi incluse între frontierele metropolei prin recunoaşterea flamandei ca limbă regională în Flandra Franceză. În 1830 provinciile meridionale, numite impropriu Olanda de Sud, locuite de valoni şi flamanzi, îşi declară independenţa faţă de Regatul Ţărilor de jos (Olandei). Ele se unesc în regatul federal al Belgiei. Denumirea noului stat vine de belgi, trib galic care a populat zona în antichitate. Nu va intra în componenţa Belgiei extremitatea nordică a Flandrei de Vest, care rămasă în Olanda va fi unificată administrativ cu provincia Zeelanda. Regiunea poartă denumirea istorică de Flandra Zeelandeză. Anvers, Flandra de Vest (Ostanda), Flandra de Est şi Brabandul Flamand, sunt provinciile flamande care şi-au regăsit identitatea naţională în cadrul Belgiei. Trebuie metionat că oraşul Bruxelles, deşi flamand, are un statut politic special, fiind capitala federală a regatului. Limburghezii sunt unul dintre popoarele Ţărilor de Jos. Limba lor este foarte apropiată de flamandă, de aceea până de curând a fost contestat pentru limburghezi statutul de naţiune distinctă. Istoria ducatului Limburg a fost permanent strâns legată de cea a principatului Liege, locuit de valoni. Ducatul Limburg a fost constituit din domeniile Baelen, Herve, Montzen şi Walhorn, comitatul Dalhem şi din şapte seniorii constituite ca enclave în interiorul principatului Liege. La 20 iulie 1794 armata franceză detronează ultimul episcope-principe de Liege şi pe ultimul duce de Limburg. Suveranii sunt înlocuiţi cu guverne „revoluţionare” marionetă. După un an statele sunt desfiinţate, iar teritoriile lor sunt înglobate Franţei. Actul este recunoscut de jure la 10 septembrie 1801 de Imperiul German, în componenţa căruia intrau ca vasali Limburgul şi Liege-ul, precum şi de Sf. Scaun căruia îi era supus episcopul-principe de Liege. Singur, oraşul Herzogenrath, component al ducatului Limburg, scăpat de ocupaţia franceză, rămâne în componenţa Germaniei. Statutul a rămas acelaşi până azi. În urma congresului de la Viena, teritoriile celor două foste state Liege si Limburg revin Ţărilor de Jos. În 1830 principatul  Liege este reînfiinţat formal, dar în fapt nu-i decât o provincie federală a Belgiei. Onorific moştenitorul tronului Belgiei este principe de Liege. La 10 ianuarie 1920 sunt anexate principatului Liege aşa numitele Cantoane de Est locuite de germani: Eupen, Malmedy şi Sankt Vith, foste teritorii ale Prusiei. Conform noii constituţii belgiene cele trei cantoane au autonomie internă în cadrul provinciei Liege. În 1839 Limburgul este împărţit. Partea sudică devine provincie federală belgiană, în timp ce în nord este reînfiinţat ducatul. Suveranii noului ducat sunt regii Olandei, reprezentaţi la Maastricht, capitala Limburgului, printr-un vicerege. La 11 mai 1867 ducatul Limburg este dizolvat şi transformat în provincie olandeză. Cu toate acestea până în februarie 1907 autorităţile de la Maastricht au emis documente oficiale în numele ducatului Limburg. De asemenea şi azi şeful administraţiei din Limburg nu poartă titlul de comisar regal, la fel ca omologii săi din celelalte provincii olandeze, ci de vicerege. Limburgul Olandez are singura zonă montană din Olanda. Este alcătuită dintr-o ramură a munţilor Ardeni. Deşi poartă numele pompos de Alpii Olandezi, altitudinea maximă a regiunii nu depăşeşte 321 metri. Provinciei belgiene Limburg i se restituie în 1963 de către principatul Liege exclava Voeren în suprafaţă de 50,63 kilometri pătraţi. Teritoriul Voeren locuit de limburghezi este o fostă seniorie deţinută de ducat până în 1795. În contrapartidă, Limburgul acordă în 1977 autonomie internă teritoriului Herstappe, în suprafaţă de 1,35 kilometri pătraţi, unde cei 85 de locuitori sunt valoni. Bretania este o ţară celtică legată spiritual de Scoţia, Irlanda,Ţara Galilor şi Corwall. Ducatul Bretania a fost independent până în 1532, după care intră în uniune personală cu Franţa. Până la sfârşitul sec. XVIII, deşi suveranii francezi, dată fiind uniunea pesonala, purtau coroana ducală bretonă, ţara a păstrat autonomia, având propriul parlament şi propria legislaţie. Parlamentul breton este desfiinţat la 10 septembrie 1790, iar odată cu el este abolită şi autonomia ţării. Ducatul îşi continuă teoretic existenţa până la 25 septembrie 1792, cănd este proclamată republica franceză. Atunci Bretania este împărţită în cinci departamente, ceea ce face ca existenţa ei ca entitate politică să înceteze. Devine o simplă regiune istorică. Un reviriment se produce în 1956 când Bretania este  recunoscută ca regiune administrativ teritorială a Franţei. Dizolvarea ducatului a permis francezilor declanşarea unei ofensive contra limbii şi identităţii naţionale a bretonilor. În anii 1950 se puteau citi pe zidurile şcolilor din Bretania avertismente de genul „scuipatul pe jos şi vorbirea limbii bretone sunt interzise”. În anii 1970 funcţionarii francezi refuzau să treacă în certificatele de naştere ale copiilor numele din onomastica bretonă! În regiunea vecină Armorica s-au aşezat mulţi bretoni. Faptul a  determinat pe unii autori precum Geoffrey de Monmouth să considere că există o Bretanie Mare, alcătuită prin juxtapunerea ducatului la Armorica vecină. În arhipelagurile Saint Pierre şi Miquelon din largul provinciei canadiene Noua Scoţie şi în insula Les Saintes din Antilele Mici, majoritatea populaţiei este formată din bretoni. Aceste insule sunt colonii franceze. Marian Rotaru