În căutarea timpului pierdut (CCLXXXIV)

Spuneam în articolul anterior de localităţile Menton şi Roquebrun de pe Coasta de Azur, ambele dependenţe tradiţionale ale principatului Monaco. În 1848 Menton şi Roquebrun şi-au declarat independenţa faţă de Monaco. Motivul secesiunii a fost unul fiscal. Cetăţenii celor două localităţi erau nemulţumiţi de taxele mari aplicate de principat pentru exportului de lămâi, portocale şi măsline. În cele din urmă, la 2 februarie 1861, Franţa anexează Mentonul şi Roquebrunul cu acordul principelui de Monaco. Acesta din urmă, în schimbul renunţării definitive la cele două teritorii, primeşte din partea imperiului francez o despăgubire de 4.100.000 de franci francezi. Din banii primiţi principele Carol al III-lea de Monaco cheltuie o parte pentru a răscumpăra de la Franţa, în 1866, o porţiune de teren pe care o anexează principatului. Pe panta de munte stearpă şi plină de caverne calcaroase se va înălţa luxosul oraş Monte Carlo. Azi în caverne se întinde un cartier comercial al oraşului Monte Carlo. Monte Carlo are şi un cartier de blocuri pe o platformă susţinută de piloni deasupra Mediteranei. Celebrul cazinou din Monte Carlo va fi dat în exploatare în 1875. În ciuda unor nemulţumiri, prin constituţia din 1917 Monte Carlo devine o componentă de sine stătătoare a principatului alături de mai vechile oraşe Monaco Ville şi La Condamine. Se instituie în acelaşi an titlul de duce de Monte Carlo care este purtat de unul din membrii familiei princiare. Cum spuneam, Coasta de Azur face parte din Provansalia, una din cele mai admirate regiuni franceze. Cel mai cunoscut autor cititorilor români care a scris despre Provansalia este englezul Peter Mayle cu ale sale cărţi „Un an în Provence”, „Din nou în Provance”, „Provence în fiecare zi”, „Provence AZ”, „Hotel Pastis. Un roman despre Provence” şi „Un an bun”. Pentru aceste lucrări a primit în Franţa titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare. Dintre autorii români remarcăm pe Ioan T. Morar cu cartea “Șapte ani în Provence”. Ducatul Savoia, unul din vecinii de la nord ai Provansaliei, a fost supus Sf. Imperiu Roman de Neam German. Existenţa seculară a ducatului încetează la 13 septembrie 1793, când armata revoluţionară franceză ocupă Savoia şi o alipeşte Franţei. În 1801, Sf. Imperiu renunţă la dreptul de suzeranitate asupra ducatului din Alpii Maritimi. Statul savoiard este reînfiinţat în 1814, după eliberarea de sub ocupaţia franceză. În 1815 ca urmare a deciziei congresului de la Viena este integrat în regatul Piemontului şi al Sardiniei, în cadrul căruia îşi menţine statutul de ducat suveran. La fel ca în cazul Nisei, un referendum popular din 16 mai 1860 dă undă verde pentru unirea ţării cu Franţa. În ciuda acuzaţiilor de fraudă electorală făcute de francezi, Savoia este încorporată Franţei la 14 iunie 1860. Scandalul public şi de presă declanşat de falsificarea rezultatelor scrutinului a determinat regatul Sardiniei, fosta putere suzerană a Savoiei, să întârzie retragerea administraţiei din teritoriu până la 23 august 1860 şi să recunoască anexiunea franceză abia la 7 martie 1861. Ducatul Savoia continuă să existe juridic în cadrul celui de al doilea imperiu Francez. Este desfiinţat la 16 iulie 1875, odată cu edificarea celei de a treia republici franceze. Tratatele încheiate cu Regatul Piemontului şi Sardiniei, în vigoare şi azi, obligă Franţa să nu militarizeze Savoia, dar şi oraşele Nisa, Roquebrun şi Menton, foste posesiuni ale principatului Monaco şi să le recunoască un grad sporit de autonomie economică şi vamală. Acordul este încălcat la 28 iunie 1919, când Franţa anulează toate privilegiile acordate acestor teritorii. Politica Franţei în teritoriile anexate nu se schimbă nici după ce în 1932 Curtea Internaţională de Justiţie se pronunţă împotriva măsurilor adoptate în 1919. Interesant e că pe 27 martie 1960 cu ocazia aniversării unui secol de la încheiera acordurilor cu Sardinia, oficialii francezi fac declaraţii de unde reiese că Savoia este o entitate inclusă administrativ Franţei, dar distinctă de aceasta. Alt caz este regatul Navarei aflat în Munţii Pirinei între Franţa şi Spania. Deşi la 16 august 1841 ţara este complet integrată în Spania, suveranii spanioli poartă până azi titlul protocolar de rege al Navarei, iar prinţul moştenitor al Spaniei, titlul de principe de Viana. Viana este o mică localitate din Navara, care în evul mediu timpuriu, înainte de alipirea la regatul navarez, a fost stat independent. Regii Navarei au preluat titlul princiar al Vianei, însuşit ulterior de suveranii spanioli care le-au succedat. Navara este bine cunoscută celor ce citesc romanele istorice ale celor doi Alexandre Dumas Tatăl şi Fiul ori ale lui Michael Zevaco. În 1512 ultimul suveran al Navarei părăseşte tronul iar ţara este împărţită între spanioli, care iau în stăpânire partea de pe versantul sudic al Pirineilor şi francezii, care pun stăpânire în sectorul navarez de pe versantul nordic. Apar astfel două regate Navara, unul sub coroana Spaniei, iar celălalt sub coroana Franţei. Navara Franceză pierde statalitatea în 1620 când este înglobată Franţei. Cu toate acestea suveranii francezi vor purta titlul de rege al Navarei până la 10 decembrie 1848. Navara Spaniolă s-a bucurat de de autonomie. A avut în frunte un vicerege, a păstrat dreptul de a emite monedă proprie şi de a avea propria autoritate vamală. Toate aceste vestigii ale independenţei sunt pierdute aşa cun spuneam mai sus la 16 august 1841. În munţii Navarei au supravieţuit şi mici state libere rămase din timpul fărâmiţării feudale. Unul din ele este principatul Bidache. Suveranitatea micului stat încetează în ianuarie 1790, când intră sub protectoratul francez. Este desfiinţat şi înglobat administrativ Franţei la 25 iunie 1793. Cu toate acestea ultimul principe, Antoine al VII-lea refuză să abdice. Aşa se face că actualul duce de Gramont are acoperirea juridică pentru  a se declara „domn peste Ţara Bidache”. Printre suveranii din Bidache s-au  numărat un erou al Rezistenţei Franceze, căzut la datorie în 1943, trei comandori ai Legiunii de Onoare, care au binemeritat pentru serviciile de excepţie aduse Franţei şi omul de litere, jurnalistul, dramaturgul şi libretistul Louis Ferdinand de Gramont. Actualul principe de Bidache, născut în 1960, este în viaţa de zi cu zi fotograf. Puţini sunt cei care au auzit de Valea Aranului, ţinut montan în suprafaţă de 620,47 kilometri pătraţi, pe care crestele Pirineilor îl izolează de restul lumii. De aici izvorăşte fluviul Garona care după ce udă pământurile Spaniei şi Franţei pe o lungime de 602 kilometri se varsă în Atlantic. În anul 1312, prin voinţa poporului, Valea Aranului nu a mai ascultat de Navara şi a făcut act de supunere faţă de regatul Aragon. Odată cu Aragonul, valea a intrat în componenţa Spaniei moderne. În ciuda legăturilor politice Valea Aranului a păstrat permanent identitatea proprie şi autonomia de facto. Tradiţional valea este considerată principat, deşi nu a avut niciodată în frunte un suveran. Conducerea a aparţinut şi aparţine şi azi unui consiliu ai cărui membri sunt aleşi dintre gospodarii văii. Acum Valea Aranului face parte din Catalania, dar are largă autonomie recunoscută de guvernul catalan. Valea are un sistem administrativ original. Este împărţită în şase comunităţi numite tercon. Spre cinstea locuitorilor, care înţeleg să fie fideli valorilor tradiţionale, limitele comunităţilor au rămas neschimbate din sec. XV! Aranezii ar trebui să fie un bun exemplu pentru români. Aranezii au demnitate ca popor. Spre deosebire de noi, care am adoptat în 1950 şi voiam să adoptăm iarăşi în 2006 un sistem administrativ de tip sovietic bazat pe regiuni create artificial, care nu aveau nimic comun cu istoria, geografia, cultura şi tradiţiile noastre cu scopul de a contribui la ştergerea identităţii noastre naţionale pentru folosul străinilor. Graiul local din Valea Aranului este araneza, înrudit cu occitana, limba Provansaliei. Acum este vorbit ca limbă maternă de 35% din aranezi. Diferenţa de 65% sunt străinii aşezaţi în vale: spanioli, catalani ori francezi. Deşi veneticii folosesc limba lor sunt obligaţi să recunoască araneza ca limba oficială a văii şi să o folosească în raportul cu autorităţile locale. Trebuie spus că „văile”, au fost probabil primele formaţiuni statale din Pirinei. Este ceva similar cu „plaiurile” din Carpaţi. Avem exemplul Andorrei din Pirinei, al cărei nume oficial este Principatul Văilor Andorrei. Andorra este împărţită administrativ în şapte „văi”, fiecare cu largă autonomie internă. Goust este cea mai mică republică a Europei. Are 250 hectare ca suprafaţă şi 150 de cetăţeni. Este un cătun aşezat pe platoul unui munte din Pirinei, la 995 metri altitudine. Geografic face parte din Ţara Bascilor Franceză. Goust a căpătat independenţa fără să vrea în 1648 când la delimitarea frontierei dintre Franţa şi Spania, localitatea a fost lăsată din eroare în afara celor două state. Parisul a inclus satul în administraţia franceză din 1827. Juridic Goust rămâne independent, statut dorit de cetăţenii săi. Locuitorii cresc vaci pe care le pasc în vale pe teritoriul francez. Republica are un preşedinte, care guvernează asistat de un consiliu de 12 antici (bătrâni). Goust nu are cimitir. Sicriile sunt lăsate să lunece pe un toboggan jos în valea Eaux-Chaudes pe teritoriul francez. Acolo se face înmormântarea! Chiar dacă Goust este un fief al longevivilor, recordul de vârstă fiind de 140 de ani, marele pericol pentru viitorul republicii este depopularea. Tinerii se stabilesc în Franţa. Despre mica republică putem citi în cărţile „Curiozităţi la îndemâna tuturor”, „O vară în Pirinei”, „Călătorie la Eaux şi la Eaux Chaudes”, „Pirineii Francezi” ,„Descoperă Franţa”, „Dicţionar de Geografie Universală” şi “Amintiri din Pirinei” datotate autorilor William Walsh, Edwin Asa Dix, Adolphe Moreau, Paul Perret, Graham Rob, Vivien Louis de Saint Martin, respectiv Jean-François Samazeuilh. Marian Rotaru