În căutarea timpului pierdut (CCLXXXIII)

Spuneam în articolul anterior că pe siteurile cibernatiunilor se vând bunuri reale, dar multe imaginare. Astfel este cunoscut cazul australianului care a cumpărat la licitaţie o insulă existentă doar în programul calculatorului pentru 22.000 de dolari. A urmărit să scoată profit vânzând “parcele de teren” de pe insula fictivă unor internauţi. Terenuri fictive, pe o insulă fictivă! Unele naţiuni virtuale sunt camere de comerţ şi oficii de consultanţă pentru “cetăţenii” afiliaţi. Un exemplu este aşa numitul regat Hamland, localizat pe un server din Scoţia şi care reclamă posesia unui teren scoţian de nimeni ştiut! Alte naţiuni din spaţiul virtual, cum este republica Awesome, înregistrată într-un server din Australia, sunt de fapt forumuri de discuţii fără interes economic, dar cu o serioasă tentă politică extremistă, aşa cum se observă şi la republica Castilla, aflată pe un server spaniol. Și Castilla reclamă un teritoriu  cică din America Centrală, dar care în realitate nu există! În materie de jocuri electronice există site-ul „Cyber Nations. Nation simulation game”, în care doritorii se pot  înscrie cu o naţiune virtuală creată ad hoc cu ajutorul programului care guvernează site-ul. Cele câteva mii de „naţiuni” angrenate în joc încheie alianţe, se războiesc etc. Ca exemple interesante de naţiuni virtuale avem principatele Saxenberg şi Dos Romeiros des Castilhaos. Sunt state definite în spaţiul cibernetic care-şi declară suveranitatea asupra unei insule din Atlantic şi respectiv asupra unui arhipelag din Oceanul Indian, ambele cu existenţă incertă! Deşi în scripte sunt posesiuni ale Marii Britanii, insula Saxenberg şi grupul Dos Romeiros sunt considerate pământuri mitice. Regatul Unit nu a reacţionat în vreun fel la secesiunea virtuală! Era de aşteptat! Probabil marina regală este curioasă dacă insulele vor fi regăsite de  internauţi! Chestiunea micronaţiunilor ridică o problema interesantă: corespondenţa dintre categoriile „stat” şi „ţară”, prilejuită de specificaţia dată micronaţiunilor de Cristina Moldovan, redactor la “Evenimentul Zilei”, anume se cuvine a preciza un aspect: există ţări care în momentul de faţă nu au statalitate, dar care cu secole în urmă s-au bucurat de acest atribut. Exemple tipice oferă Franţa cu regiuni precum Dauphine, Provansalia, Savoia, Navara, Flandra, Bretania sau Normandia. Dauphine a fost înghiţit de Franţa pentru că a fost prea mic lângă un vecin prea puternic. În 1349 suveranul din Dauphine este atât de îndatorat încât cedează coroana şi tronul ţării sale regelui francez Carol al-V-lea. Pentru a nu fi privit cu ochi răi de proprii supuşi şi pentru a salva ceva din onoarea pierdută pune două condiţii. Prima, populaţia din Dauphine să nu plătească impozite noii stăpâniri şi a doua ca prinţii moştenitori ai Franţei să poarte titlul de „le dauphin”. Titlul a intrat mai apoi în limbajul curent sub forma improprie şi înşelătoare ca înţeles, de „delfin” al Franţei. Uniunea personală cu marele vecin încetează în 1795, când Dauphine este înglobat cu totul în statul francez. Ca ultim vestigiu al existenţei principatului, pretendentul la tronul Franţei, poartă şi azi titlul de „le dauphin”, tradus greşit ca „delfinul Franţei”! Revin la titlurile nobiliare şi la posesorii lor, oprindu-mă la ofiţerul în retragere, scriitorul, pictorul şi inventatorul în arta parfumeriei, Henri Philippe Pierre Marie d’Orleans, succesor desemnat la tronul Franţei şi şeful nobilimii franceze. În virtutea înaltei poziţii este în mod onorific duce de Francia (Ile de France), principe de Dauphine şi conte de Paris. Cultura găseşte în Henri d’Orleans un mare sprijinitor. Asemănător poziţiei lui Henri d’Orleans, prinţul de coroană al României, este mare voievod de Transilvania,  moştenitorul tronului Regatului Unit al Spaniei este principele Asturiilor, cel al Belgiei este principe de Liege, iar  moştenitorul Marii Britanii şi Irlandei de Nord poartă coroana princiară a Ţării Galilor. Zoe Dumitrescu Buşulenga s-a numărat printre personalităţile noastre care l-au întâlnit şi apreciat pe contele de Paris. Evenimentul este rememorat în cartea „Periplu umanistic” scrisa de Zoe Dumitrescu. Jean Charles Pierre Marie d’Orleans, al doilea fiu al prinţului Henri şi urmaş al acestuia la coroană, este duce de Vendome. Rangul de principe de Dauphine, care prin tradiţie este deţinut de moştenitorul coroanei franceze, a fost transmis de contele de Paris în anul 2006 prinţului Jean Charles. Vivaro, limba populaţiei din regiunea Dauphine este aproape uitată. Ţara a fost complet încorporată Franţei încă din anul 1628, când pierde ultima brumă de autonomie, iar de atunci presiunea culturii franceze asupra specificului local a fost covârşitoare. Prin tradiţie moştenitorul prezumtiv al tronului Franţei este principe de Duaphine, de unde sintagma “delfin al Franţei”, dar titulatura are caracter pur onorific. După 2010 s-a reactivat mişcarea de emancipare spirituală a dauphinezilor în jurul ziarului “Le Dauphine Libre”. Camunii, locuitorii ţinutului Valcamonica din regiunea italiană Lombardia, sunt originari din Carpaţi şi erau înrudiţi cu etruscii. Limba lor a avut scriere proprie şi într-o formă latinizată a supravieţuit destul de bine până în sec. XIX. Astăzi camonica este practic înlocuită de italiană. Doar o sută de mii de scoţieni mai ştiu limba lor. Aşa zisa scoţiană vorbită de majoritatea populaţiei nu-i altceva decât un dialect al limbii engleze. Ultimul vorbitor al limbii dalmate, înrudite cu româna, a murit în anul 1898. Acum în Dalmaţia se vorbeşte doar croata. Nici cotara, altă limbă înrudită cu româna, auzită până la începutul sec. XX pe litoralul Muntenegrului nu stă mai bine. Azi doar o sută de oameni de pe insula San Stefano o mai vorbesc. Conaţionalii lor de pe continent se exprimă în limba sârbă. De regulă cuceritorii au impus cuceriţilor limba şi cultura lor şi au sufocat civilizaţia băştinaşilor. Puţini ştiu că în Principatul Asturiilor, regiune spaniolă, doar câţiva localnici se încăpăţânează să vorbescă limbile strămoşeşti: asturiana şi eonavian. Argoneza şi navareza, limbile vorbite în regiunila spaniole Aragon şi Navara sunt practic extincte, deşi atât Aragonul cât şi partea spaniolă a Navarei continuă să aibă o existenţă statală fantomatică. Regele Spaniei deţine printre titlurile sale şi pe acelea de rege al Aragonului şi al Navarei. Ultimul rege al Provansaliei, Charles de Maine, conte de Le Maine şi de Guise  moare în 1481. Titlul trece la regele Franţei Ludovic al XI-lea. Cinci ani mai târziu, în 1486, regatul provansal este desfiinţat, iar ţara este unită cu Franţa. Parlamentul regional de la Aix de Provance, capitala Provansaliei, a continuat să funcţioneze multă vreme, exercitând puterea legislativă în provincie. Este desfiinţat la 10 septembrie 1790, dată de la care Provansalia încetează a mai fi subiect de drept. Câteva teritorii ale provansalilor au avut statute politice care le-au diferenţiat de restul ţării. Oraşul Avignon şi comitatul Venaissin, care includea administrativ două exclave, localitatea Valreas şi teritoriul Luberon, au făcut parte din Statele Papale. În plebiscitului din 1791, orchestrat de Franţa, comitatul, mai puţin jumătatea nordică a teritoriului Luberon, rupe legătura politică cu Roma, iar la 25 iunie 1793 este integrat republicii franceze.Vaticanul cedează Franţei la 19 februarie 1797 oraşul Avignon şi partea nordică a Luberonului. Papa renunţă oficial la comitatul Venaissin abia la 30 mai 1814. Tentativa cardinalului Ercole Consalvi de a convinge Congresul de la Viena desfăşurat în 1815 să restaureze Statele Papale Avignon şi Venaissin a eşuat. Ghidurile şi reclamele turistice sunt cele care, prin sintagma „Avignon-Oraşul Papilor”, mai amintesc de vremurile papale de altă dată. Principatul Orange Vaucluse, guvernat de casa regală olandeză, este teritoriul provansal care a făcut parte din Sf. Imperiu Roman de Neam German până la 11 aprilie 1713, când intră sub protectoratul Franţei, în urma Tratatului de la Utrech. Împăratul german renunţă definitiv la dreptul de vasalitate asupra statului Orange Vaucluse un an mai târziu. La 25 iunie 1793 principatul este desfiinţat de Franţa şi este inclus în sistemul administrativ republican. Cu toate acestea Regii Ţărilor de Jos, rămân până azi juridic principi de Orange Vaucluse. De menţionat că unul din subiectele federale sudafricane, Statul Liber Orange, înfiinţat de buri, neam care se trage din olandezi, perpetuează numele principatului provansal. Limba naţională a provansalilor este occitana. Varianta acesteia vorbită în sectorul estic al Coastei de Azur este monegasca. Unii savanţi consideră monegasca din Monaco a fi o limbă aparte. Este vorbită curent la Nisa şi în principatul Monaco. Nisa a făcut parte din regatul Sardiniei, dar a beneficiat de statul de oraş liber până la 16 mai 1860, când autonomia de care s-a bucurat a fost anulată. În urma unui referendum organizat  de francezi Nisa şi zonele limitrofe sunt alipite Franţei la 14 iunie acelaşi an. Deoarece există dubii că voturile au fost corect numărate, actul de unire cu Franţa este contestat şi azi. În partea monegască a lumii provansale găsim localităţile Menton şi Roquebrun. Ambele au fost dependenţe tradiţionale ale principatului Monaco, deşi în 1815 asupra celor două localităţi se instaurează în paralel şi protectoratul regatului Sardiniei. Acesta din urmă va renunţă la dreptul de suzeranitate la 16 mai 1860. (va urma) Marian Rotaru