În căutarea timpului pierdut (CCLXXVII)

Spuneam în articolul anterior că romanul “Drumul banchizelor” a lui Serge Brussolo a creat în mintea unora dintre cititori ideea că insula fictivă Gondjersthold, unde se petrece acţiunea cărţii, chiar ar exista în realitate! Sunt şi alte exemple de ficţiune literară ce capătă în imaginarul colectiv o existenţă cvasireală. Astfel Sir Wilbert Awdry, reverent anglican şi scriitor englez, a fost un mare pasionat al căilor ferate. Awdry a scris literatură pentru tineret, printre care volumul “Insula Sodor. Poporul, Istoria şi Căile Ferate” unde descrie un pământ inexistent plasat de el în Marea Irlandei. Insula Sodor din cartea părintelui Awdry, poziţionată între Anglia şi Insula Man, este descrisă ca fiind joasă, fără relief major semnificativ, destul de întinsă ca suprafaţă. Are 40 de localităţi şi este locuită de un popor celtic, sudricii. Limba sudrică seamănă bine cu graiul manx vorbit din insula Man şi cu limba cornish din ducatul Cornwall, spune autorul cărţii. Insula ar fi pierdut independenţa în sec. XVI, odată cu alipirea la ducatul englez Leicester. Atât de elaborată şi de credibilă în aparenţă este cartea reverendului Awdry, că mii de cititori americani au căutat la agenţiile de turism bilete de vacanţă în insula Sodor! ”Breton, catolic şi sălbatic” este caracterizarea din laudatio făcută în 1962 lui Michel Mohrt la primirea în Academia Franceză, pentru romanul “Închisoarea de pe malul mării”. Îndârjirea bretonilor de a-şi apăra pământururile este direcţionată în cartea lui Mohrt spre măruntele insule Coueron, pe care zadarnic le căutăm pe hartă, pentru că nu există decât în naraţiunea romancierului. Chiar dacă sunt stăpânite de englezi în baza unei cedări a guvernului francez, pescarii bretoni le revendică ca parte din fieful naţional. Conduşi de căpitanul Olivier de Kersangar, pescarii bretoni ocupă insulele şi pun steagul francez. Pescarii englezi vin imediat. Între cele două tabere se iscă o bătaie din care ies invingători bretonii. Totuşi Parisul lasă insulele Angliei. Romanul ficţiune a făcut pe unii bretoni să creadă că arhipelagul Coueron există şi de aici a sporit ura lor istorică faţă de englezi. Iată ce relata scriitorul ceh Jaroslav Hasek despre un ziar din Praga de la 1910! Ziarul titra pe prima pagină lângă o ştire reală, ce trebuia să confere aura generală de veridicitate, o ştire falsă, dar credibilă prin natura ei şi o ştire de-a dreptul mincinoasă, menită să facă vânzare. Cu potenţial de adevăr era articolul care anunţa că pe Dunăre au avut loc schimburi de focuri între nave militare româneşti şi bulgăreşti. Erau bine ştiută animozitatea dintre România şi vecina ei de peste Dunăre, iscate de ocupaţia exercitată fără drept de bulgari asupra Dobrogei de Sud. Relatarea despre ciocnirile de frontieră dintre cele două state balcanice nu ridica semne de întrebare cititorului ceh! Urma „cireaşa de pe tort”, care deşi total falsă, ridica cota ziarului. În Oceanul Pacific s-ar fi descoperit un nou continent! Cancelariile marilor puteri mârâiau una la alta cu gândul la viitoarea împărţire teritorială! Iată deci ştirea-bombă, care deşi falsă, era pe buzele tuturor! Ziarul trecea din mână în mână. În revista “Terra Magazin” se publica un inventar al ţărilor fictive pomenite în literatura turistică. Nu lipsea Moldovania, cică ţară din Est. Moldovania era invenţie scriitoricească credibilă pentru apuseni, dar care incitaţi să ştie mai multe, aflau de Moldova cea adevarată. Citind de Gondjersthold, insula imaginată de Brussolo, ne amintim că la nord de ea, în Arctica, legenda plasează insula mitică Hiperboreea. De acolo au venit cum spuneam înainte, pelasgii, primii locuitori civilizaţi de pe pământul nostru. Pelasgii au fost la rândul lor civilizaţi de extratereştrii numiţi în folclor reptilieni. În tradiţie reptilienii sunt simbolizaţi de şarpe! Am mai scris de acestea şi revin aici, dar mă refer la intâmplări ciudate culese din zona satului tutovean Ciocani. Satul, partea veche a acestuia, este străjuit la Apus de un deal prelung numit Cocolie. Peste lunca Tutovei, la poala dealului Ghelţagu, este Ciocaniul Nou, înfiinţat ulterior. Ciocaniul Vechi este dominat la nord de un deal cu vârful rotund. Asemenea dealuri sunt numite mameloane în geografie, dar li se mai zice şi ciucă. Termenul vine de la cuvântul get ciuc, care înseamnă deal cu vârful rotund! Mare impresie trebuie să fi lăsat ciuca oamenilor vechi, de vreme ce au numit aşezarea lor Ciucani şi de aici mai târziu, a devenit Ciocani! Alt sat tutoveam, Bâcleşti, chiar este aşezat pe o ciucă ce se ridică din calea râului Pereschiv. Ciuca aceea nu o fi avut nimic special precum ciuca de la Ciocani! Bâcleşti vine din cuvântul get bâc, care înseamnă cioban. Ciuca Ciocanilor este aşezată la nord de sat, pe direcţia Hiperboreii, tărâmul cinstit de geţi şi spuneam că asupra mea, a mamei mele care era din Ciocani şi a tuturora care erau sensibili, avea o atracţie aproape magnetică! Scriam cândava că în cimitirul din Ciocani, aşezat pe Cocolie, am găsit căzute prin iarbă pietre tombale foarte vechi, cioplite din gresie. Gresia, conglomerat de nisip, era o piatră des întâlnită în zonă şi din gresie s-au cioplit nu numai pietre de mormânt, dar şi pietre pentru căptuşit fântânile, lespezi de pavaj, ba chiar şi cuie. În grădina bunicului meu din Ciocani era o fântână biseculară căptuşită cu gresie, dar bunicul avea în curte şi lespezi de gresie puse drept cărare. La un gospodar vecin cu noi, am văzut în copilărie o râşniţă veche pentru porumb, dar care încă funcţiona, făcută din două pietre enorme de gresie! Lespezile din cimitirul de pe Cocolie erau inscripţionate cu o scriere necunoscută. Nu erau nici litere latine şi nici chirilice. Poate erau getice! Pe partea scrisă toate lespezile erau îngălbenite de muşchiul ce demult se uscase pe ele. Resturile de muşchi intraseră în porii pietrei şi o pătaseră. Asta dovedeşte că lespezile au fost orientate cu partea scrisă spre nord, către ciucă şi implicit către Hiperboreea. Nimfa (zâna) Lethe, mama zeului Apolo, şcolit în Hiperboreea, a plecat către acel pământ nordic însoţită de “lupi” adică de geţi! Capul de lup era stindardul geţilor. A pornit de pe Grindul Letea din Delta Dunării, unde l-a născut pe Apolo şi a suit poate pe valea Tutovei, până la valea Siretului, iar de acolo a mers tot mai departe spre nord. Nu întâmplător pe lunca Siretului lângă Bacău este satul Letea! Un gospodar din Ciocani, om cât se poate de serios, mi-a spus că într-o noapte a văzut pe panta dealului Cocolie, mai sus de casa lui, ceva ce părea holograma luminată a unei femei tinere. Holograma era străvezie şi avea vreo patru metri înălţime. Se spune de hiperboreeni că aveau trei metri înălţime. Omul speriat a fugit în casă. În altă noapte a văzut jos, într-un loc din  vale, ieşind din pământ flăcări albastre. A plecat de acolo. Se zice în popor că flăcările albăstrui arată locul unei comori îngropate şi puse sub blestem! Culmea, ciuca din Ciocani se numeşte Șerpărie! Nu sunt pe dealul acela mai mulţi şerpi decât în altă parte. Toponimul, cred, face legătura cu reptilienii şi cu Hiberboreea. Șerpii mari sunt numiţi de tutoveni şi nu numai balauri. Cuvântul este get. La răsărit de Ciocani, pe dealul Ghelţagu este pădurea Balaura, pădure ce coboară în valea Gura Balaurei, deschisă spre satul Pogoneşti. Acolo or fi fost într-adevăr şerpi uriaşi care au impresionat oamenii! Sunt mărturii că balauri ar exista şi azi! Peste lunca Tutovei, pe un deal aflat tot la est de Ciocanii Vechi, dar la nord de Ghelţagu, se află Dealul lui Ene pe care se întinde satul Perieni. O doamnă din Perieni, acum septuagenară, relata întâlnirea cu un şarpe monstruos. Era adolescentă şi într-o zi se ducea la prăşit porumb. Ca să ajungă repede la tarla a mers de-a dreptul pe o cărare din pădurea aflată în locul numit Valica. La un moment dat a văzut că de creanga de jos al unui salcâm mare atârna ceva ce părea a fi o funie groasă. Era un şarpe. Coada lui ajungea la pământ. Era apoi încolătacit de câteva ori pe creanga salcâmului, iar capul atârna la un metru mai jos. Avea cam şapte metri lungime, aprecia doamna. A fugit! Cuvântul şarpe este tot get. Deci oamenii vechi făceau distincţie între şerpii obisnuiţi şi şerpii gigant, balaurii, ca cei din Balaura. Cum ciuca Șerpăriei nu are legătură cu balaurii şi nici infestată de şerpi nu a fost, înseamnă că toponimul este legat cum spuneam de reptilienii din Arctica! Mai degrabă erau şerpi pe Cocolie. Gospodarul de care ziceam mai sus era odată pe o cărare în pădurea Cocoliei. În locul numit La Stejar a făcut cale întoarsă deoarece zeci de şerpi roşii traversau drumul. Ne întoarcem la tema începută: micronaţiunile! Unele sunt de-a dreptul ciudate! Astfel, pe Oceanul Pacific, între Hawaii şi California, a apărut o insulă plutitoare din deşeuri de plastic. Insula este mare, stabilă şi are propriul biotop. Acest biotop este motivul pentru care pictoriţa italiancă Maria Finucci, care lucrează la Moscova, a declarat independenţa insulei. Spune că aşa va fi protejat biotopul. Actul a fost recunoscut de UNESCO şi nu întâmplător. Finucci este salariata acestui organism. Pe de altă parte americanul Richiard Owen vrea să exploateze plasticul insulei şi să-l recicleze. Idee bună, dar nu are pile la UNESCO şi nu a primit aprobare. Nu-i exclus ca Maria Finucci să ofere Rusiei dreptul exclusiv de a pescui în apele insulei sale. Mai ales cod, un peşte valoros economic! Marian Rotaru