În căutarea timpului pierdut (CCLXXIV)

Spuneam în articolul anterior de afirmația lui Kevin Baugh, preşedintele aşa zisei republici Molossia, cum că viitorul lumii aparține micronaținilor dezvoltate economic. Molossia fiind o micronațiune tipică! Ideea lui Baugh pare a fi răstălmăcită din cartea “Al treilea val” scrisă de Alvin Tofler în anii 1970. În carte Tofler dedică un capitol secesiunilor şi spune că procesul de formare a statelor naţionale nu este încheiat. Destrămarea ulterioară a unor state multinaţionale precum Uniunea Sovietică, Iugoslavia sau Cehoslovacia, i-a dat dreptate! Totuşi afirmaţia lui Tofler nu are nicio legătură cu micronațiunile! Molossia, spuneam, este recunoscută de Kosovo pentru că la rândul ei a fost primul stat care a recunoscut republica balcanică. Molossia a încheiat acorduri în domeniul turismului cu Monaco, San Marino, Liechtenstein, Seborga, Sealand şi principatul Wy. Mişcările separatiste sunt prezente nu numai în SUA, cum am arătat, dar şi în Uniunea Canadiană ori în Uniunea Australiană, dominioane britanice. Astfel metropolele canadiene Montreal şi Toronto vor să devină oraşe-stat. De activitatea lui Sir Simon Fraser, explorator scoţian care a cercetat vestul actualei Canade în primii ani ai sec. XIX, se leagă colonizarea Insulei Vancouver şi a Insulelor Golfului Vancouver, a Arhipelagului Regina Charlotte şi a Noii Caledonii, ţinut costier de la ţărmul Pacificului, mărginit de Munţii Stâncoşi. Noua Caledonie de pe continentul american nu trebuie confundată cu insula franceză omonimă din Pacific. Niciuna din coloniile înfiinţate de Sir Frazer nu va rezista în timp. Rând pe rând sunt alipite provinciei canadiene Columbia Britanică: Noua Caledonie în 1858, Insulele Regina Charlotte în 1863, iar insula Vancouver şi Insulele Golfului în 1866. În virtutea tradiţiei, locuitorii Insulei Vancouver, ţinutul cu clima cea mai blândă din Canada şi pe care se află metropola omonimă, au păstrat în minte ideea că sunt “diferiţi”. O organizaţie locală militează pentru ruperea de Columbia Britanică şi constituirea într-o provincie de sine stătătoare. Noua Caledonie nu a fost niciodată deplin unită cu vecina ei, Columbia Britanică. În continuare documentele autorităţilor locale sunt emise în numele şi sub sigla Noii Caledonii şi de asemenea numele şi drapelul fostei colonii apare pe instituţiile publice. Numele Noua Caledonie continuă să apară şi azi în unele documente oficiale şi să fie purtat de instituţii publice. De numele exploratorului scoțian sunt legate două mistere geografice: Ţara Frazer şi Munţii Frazer, descrise în jurnalul lui Sir Simon, dar neidentificate de geografii contemporani. Autorul român Aurel Lecca aminteşte Ţara Frazer ca fiind situată undeva în interiorul teritoriului canadian Yukon. Cât despre numele lui Fraser, se pare că acestuia i-a fost sortit încă un mister! În centrul statului Australia de Vest există Domeniul Coroanei Fraserland. Înfiinţarea acestei entităţi a fost aprobată de Comisarul Regal la 3 septembrie 1897 şi legiferată în 1898 prin Land Act. În mod bizar limitele teritoriale ale Fraserlandului nu au fost niciodată făcute publice! Situaţia atrage nesfârşite litigii teritoriale între comitatele limitrofe. Este o enigmă cum de au procedat aşa autorităţile britanice cunoscute pentru pedanterie şi corectitudine și cum de ce nici acum, după mai bine de un secol, nu s-au stabilit clar limitele domeniului Fraserland! Revenind la Canada, remarcăm dorinţa de emancipare a insulei Cape Breton, cândva colonie franceză, apoi colonie britanică separată şi înglobată în cele din urmă provonciei federale canadiene Noua Scoţie. Saguenay-Lac-Saint-Jean este o regiune din provincia canadiană francofonă Quebec. Saguenay este locuită tot de francezi, dar care nu s-au împăcat niciodată cu ideea că au fost cuceriţi de britanici. Nu acceptă nici măcar coabitarea cu ceilalţi francezi din Quebec, faţă de care se consideră naţiune aparte. Saguenay este aproape de secesiune. Deja arborează propriul drapel pe clădirile administraţiei locale. În Uniunea Australiană este creat la 1 februarie 1927 teritoriul Australia Centrală, desprins din teritoriul federal Australia de Nord. Reunificarea celor două entităţi are loc la 12 iunie 1931. Experimentul administrativ dictat de guvernul federal a lăsat urme în conştiinţa colectivă. Azi Australia de Nord se confruntă cu tendinţa separatistă a locuitorilor din comitatele sudice, părţi ale fostei Australii Centrale. Australienii au un gust deosebit pentru separatism, dovedit atât de puzderia de micronațiuni existente pe continent, cât şi de noianul de regiuni secesioniste. Dintre regiunile care aspiră la rangul de stat federal se numără Tasmania şi Regina Victoria, care vor să se separe de statul Australia de Sud şi respectiv de statul Australia de Vest. Cele două regiuni nu trebuiesc confundate cu statele federale australiene Tasmania şi Victoria, deja existente. Alte regiuni secesioniste sunt Riverina din statul Victoria, Ţara Van Diemen din Tasmania, Coasta de Nord şi Carpentaria din statul Queensland, Coasta de Sud, Cookksland, Illawarra şi Guelphia din statul Noua Ţară a Galilor de Sud, Nuitsland, Auralia şi Flindersland din statul Australia de Sud, Dampeiria din statul Australia de Vest. O secesiune a reuşit. Este vorba de Insulele Strâmtorii Torres şi de Arhipelagul Duncan, situate în Marea Torres care separă ţinutul Ţara York din nordul Quenslandului, de Papua. Toate aceste insule s-au aflat sub jurisdicţia statului Quensland până la 1 iulie 1994. De la acea dată insulele intră în admnistrația Autorităţii Strâmtorii Torres supusă guvernului federal australian, după ce la un proces intentat de băştinaşi, tribul negrilor Mer, s-a constatat că anexarea insulelor la Queensland este nulă de drept. Sunt de referinţă cărţile „Amintiri din Strâmtoarea Torres” şi „Miturile şi legendele Strâmtorii Torres”, scrise de Margaret Lawrie, antropolog care între anii 1960-1973 a trăit în mijlocul  aborigenilor din insule. Arhipelagul Duncan de care am amintit nu are legătură cu insula Duncan, un pământ fantomă din estul Pacificului şi care teoretic aparţine Marii Britanii. Whangamomona este un oraş din Insula de Nord a Noii Zeelande. Dorinţa guvernului de a transfera localitatea de la provincia Taranaki din care făcea parte, la provincia Manawatu-Wanganui, a dus la protestul localnicilor. Disperaţi că nu sunt ascultaţi, oamenii au declarat oraşul republică independentă. Din 1989, când a fost proclamată independenţa, se alege un preşedinte al republicii. Scrutinul este urmat de un festival apreciat de turişti. Totuşi viaţa politică a micului stat nu-i liniştită! Împotriva unuia dintre preşedinţi, Tai Poodle, a fost îndreptată o tentativă de asasinat. Al treilea preşedinte ales, nonagenarul Murt Kennard, în viaţa privată proprietar de garaj cu chirie, a avut de înfruntat opoziţia violentă a partizanilor lui Ian Kjestrup, fost prim preşedinte al republicii între anii 1989-1999. Actualul şef de stat în Whangamomona este doamna Vicki Pratt, patroană a unei cârciumi. Să vedem alte exemple de micronaţiuni! Autodeclaratul principat Vinga cuprinde 92 de insule înşirate în largul provinciei suedeze Skania şi are 4.000 de locuitori. Vinga se declară o democraţie liberală. Realitatea este că insularii nu sunt interesaţi de independenţa faţă de Suedia. Vor de fapt ca prin proclamarea aşa zisului principat să atragă mai mulţi turişti şi întreprinzători. Rondnoir este un vechi principat din regiunea franceză Gasconia. A fost înfiinţat în 1690 şi a existat ca stat până în 1798, când este alipit Republicii Franceze prin forţa armelor. Monarhul din Rondnoir nu a abdicat şi nici poporul nu a fost întrebat dacă vrea să intre sub stăpânirea Parisului. Un grup de iniţiativă proclamă în 1948 independenţa statului Rondnoir faţă de Franţa. Pe internet există un site al principatului, o hartă cu cele zece baronii ce îl alcătuiesc şi cam atât. Aşa zisa independenţă a statului Rindnoir a rămas în stadiul de intenţie, dar încurajează turismul în zonă, mai ales că principatul este vecin oraşului Baurdeaux, celebru centru viticol. Michael Nicholas este un scriitor englez nonconformist care locuieşte într-o parcare de rulote de la marginea oraşului Sheringham, comitatul englez Norkolk. Michael a vrut să atragă atenţia asupra lui, iar pentru asta a proclamat parcarea stat liber, sub numele de regatul Copeman, a cărui suveran este chiar el, cu numele regalian de Nicholas I. Probabil a reuşit să se facă cunoscut de vreme ce cartea sa dedicată Regatului Copen şi siteul de pe internet deschis pe numele noii monarhii, i-au adus ceva bani. Studentul Jonatham Austen proclamă independenţa casei părinteşti din Londra sub numele de regatul Austenasia. A trimis declaraţia de independenţă guvernului britanic, dar acesta nu l-a luat în seamă. Faptul nu l-a deranjat. Austen a deschis pentru regatul său un site pe internet şi a câştigat bani, iar alţii ca el s-au afiliat la această nebunie. Aşa se face că azi Austenasia are 18 aşa zise “dependenţe ale coroanei”, adică clădiri răspândite în toată Anglia şi reclamă o fermă în Brazilia, un campus universitar din Sidney şi câteva case de vacanţă din insulele Canare şi Hibride. Marian Rotaru