În căutarea timpului pierdut (CCLV)

Statele americane Kentucky, Massachusetts, Pennsylvania, Virginia, Delaware şi Vermont poartă oficial titulatura de “Commonwealth – Membru al Comunităţii Britanice de Naţiuni” pentru a arăta legătura specială cu Regatul Unit. Bineînţeles că titulatura adăugată la numele statului are doar valoare istorică, fără nicio consecinţă practică. Lipsită de conotaţie politică actuală este şi denumirea oficială Rhode Island şi Plantaţiile Providence dată celui mai mic stat american. Curiosul nume este istoric şi datează din 1689 când s-au unit două entităţi distincte: baronia Plantaţiile Providence şi colonia coroanei Rhode Island. Colonia Rhode Island era alcătuită dintr-un grup de insule, dintre care nota bene, lipseşte insula care să se cheme Rhode. Baronia Plantaţiile Providence se află pe continent şi a fost întemeiată în 1636 de teologul şi scriitorul Roger Williams, gânditor înaintat care a promovat toleranţa religioasă şi separarea bisericii de stat. Oraşul Providence, cândva sediul baroniei, este acum capitala statului. În referendumul din 2012 populaţia a respins idea ca statul lor să fie redenumit simplu Rhode Island, optând pentru păstrarea numelui istoric. În ultimii ani a apărut o mişcare care vrea să separe zona insulară Rhode Island de zona continentală Providence, pentru a forma două state distincte. La 4 iulie 1776 cele 13 colonii britance din Noua Anglie şi-au declarat neatârnarea. Se năşteau atunci Statele Unite ale Americii şi tot atunci a început războiul de independenţă a americanilor. Luptele s-au încheiat în 1781 şi în 1783 printr-un tratat semnat la Paris, Marea Britanie recunoştea independenţa SUA. Totuşi mii de americani au rămas fideli coroanei britanice. Sunt aşa numiţii loialişti. Iniţial s-au refugiat în provinciile canadiene Noua Scoţie, Noul Brunswick şi Quebec, unde au format numeroase aşezări. Pe harta Quebecului apare un ţinut cu nume ciudat: Senioriile din Est. Toponimul vine de la cele trei baronii acordate la finele sec. XVIII de suveranul britanic liderilor americani loialişti refugiaţi din SUA. Cu timpul o parte din loialişti se întorc în SUA. Majoritatea loialiştilor americani locuiesc în statele Maine şi Vermont. Sunt circa 100.000 de suflete. Nu recunosc independenţa SUA, se consideră englezi şi supuşi ai suveranului britanic. Au propriile sărbători şi se simt mai legaţi de Canada rămasă dominion britanic decât de SUA. În timpul revoluţiei americane loialiștii au întemeiat sub egida Marii Britanii un efemer stat numit Acoostock, dar repede ocupat de armata republicană. Acoostock este locuit şi azi în bună parte de cetățenii fideli tradiţiei britanice, dornici să transforme ţinutul lor în stat aparte. Guvernul de la Washington tolerează prezenţa loialiştilor pentru a nu înăspri relaţiile cu Marea Britanie şi Canada. Pragmatic, guvernul american îi acceptă ca şi contribuabili, iar în compensaţie le acordă drepturile cuvenite prin sistemul american de prevederi sociale. Mişcarea loialistă americană a fost zugrăvită în romanele lui Fenimore Cooper, Washington Irving şi Bernard Cornwell. În timpul războiului de independenţă un grup de loialişti au migrat tocmai în Texas, pe atunci parte a viceregatului spaniol Mexic şi au colonizat regiunea Nacogdoches. Nemulţumiţi de politica guvernului republican al Statelor Unite Mexicane instaurat în 1824, urmaşii coloniştilor proclamă la 16 decembrie 1825 independenţa regiunii faţă de Mexic, sub numele republica Fredonia. Statul a avut o existenţă scurtă, fiind desfiinţat de armata mexicană pe 30 ianuarie anul următor. Republica Fredonia a rămas doar în folclorul local şi în mândria de om liber pe care o au fermierii din Nacogdoches. William Bowles, un american loialist din Maryland, a înfiinţat în anul 1792 statul Muskogee, pus sub protectoratul britanic. Muskogee s-a desprins din Florida, pe atunci colonie spaniolă. Teritoriul ocupat de Bowles, situat în nordul Floridei, în partea continentală a ţării, era locuit de indieni seminoli şi prea puţin controlat de guvernul spaniol. Bowles a insuflat indienilor ideea că pot fi o naţiune independentă, modernă şi i-a convins să conviețuiască în patria lor cu americanii loialişti refugiaţi din nord. Adevărul este că în Muskogee s-au refugiat şi mulţi oameni certaţi cu legea, piraţi din Antile ori contrabandişti, mai toţi de naţionalitate engleză. Muskogee au fost permanent atacați de americani dinspre nord şi de spanioli la graniţa sudică. Sprijiniți de Marea Britanie vor rezista şi abia în 1818 Muskogee va fi cucerit de americani. În 1822 teritoriul Muskogee este realipit Floridei. Mişcarea separatistă care urmăreşte reînfiinţarea statului Muskogee s-a reactivat în ultimii ani. În zonă spiritul loialist este viu. Loialiștii au întemeiat în 1794 un stat numit Yazoo, rupt din vestul Georgiei, iar la mijlocul sec. XIX, populaţia metisă, amestec de indieni băştinaşi şi europeni, numeroasă în nordul statului Dakota de Nord, s-a organizat pentru un timp în statul numit Pembina şi care urma să între în orbita Canadei britanice. Tradiţia statelor Yazoo şi Pembina s-a păstrat printre locuitori şi sunt unii care militează pentru reînființarea acestor state. Prin tratatul semnat la Paris în 1783 Marea Britanie cedează Statelor Unite printre altele, insulele Phelypeaux şi Pontchartrain de pe lacul Superior, unul dintre Marile Lacuri ale Americii de Nord. Problema este că cele două insule atribuite din condei statului Michingan nu sunt găsite de oficiali când s-a trecut la trasarea pe teren a frontierei dintre statul american Michingan şi provincia Ontario din Canada rămasă britanică. În stupoarea generală s-a căutat o explicaţie: insulele Phelypeaux şi Pontchartrain nu au fost trecute pe hartă de britanici, ci de francezi pe vremea când Ontario era colonia lor. Harta de referinţă fusese desenată în 1744 de Jacques-Nicolas Bellin, inginer, geograf şi hidrolog al marinei franceze. S-a zis că Bellin a trecut pe hartă două insule fictive pentru a hrăni amorul propriu al ministrului francez al marinei, Louis Phelypeaux marchiz de La Vrilliere şi conte de Pontchartrain. Nu cred că Bellin avea nevoie de aşa ceva. Imensul lac Superior avea suficient de multe insule care nu fuseseră denumite de europeni. Prin urmare geograful nu avea nevoie să inventeze altele. În al doilea rând un savant de talia lui Bellini nu se putea compromite cu aşa ceva! A fost un cartograf de excepţie, fiind autorul unui atlas al lumii, publicat în cinci volume. A elaborat lucrări în geomorfologie şi hidrologie. Alături de matematicianul şi fizicianul Jean-Baptiste de Alembert şi de filosoful Denis Diderot, a fost coautor al „Enciclopediei Știinţelor, Artelor şi Meseriilor” şi deasemenea Bellini a publicat o carte de călătorie intitulată „În jurul lumii”. De adăugat că existenţa insulelor Phelypeaux şi Pontchartrain fusese confirmată în 1755 de geograful, botanistul şi medicul american John Mitchell, unul dintre cei mai buni cartografi ai sec. XVIII, autor al unei “Istorii Naturale” şi al unui studiu etnografic privind negrii americani. Misterul insulelor Phelypeaux şi Pontchartrain a rămas neelucidat, dar americanii nu au vrut să rămână în pagubă. Aşa că în 1824 obţin trei exclave pe teritoriul canadian, la ţărmul „Lacului din pădure” din statul Minnesota. E vorba de Unghiul de Nord Vest, Punctul lui Wheeler şi Punctul Elm. Ultima enclavă are în administrare alte câteva mici parcele de teren înconjurate de teritoriul canadian. Toate enclavele de la Lacul din Pădure aparţin administrativ statului Minnesota. Cu excepţia localităţii Township of Angle, restul teritoriului Unghiului de Nord Vest face parte din rezervaţia tribului indian Ojibwa. În 1998 a apărut o mişcare separatistă a locuitorilor din Township of Angle care vizează secesiunea faţă de SUA a Unghiului de Nord Vest şi a Punctului Elm, în vederea formării unui stat independent sau eventual a alipirii la provincia canadiană Manitoba. Deşi au susţinere din partea Canadei, doleanţa cetăţenilor din Township of Angle nu are sorţi de izbândă. Mare parte din teritoriului statului preconizat aparţine rezervaţiei Lacul Roşu a indienilor Ojibwa. Aceştia nu sunt de acord cu secesiunea albilor pentru că, dacă aceasta ar reuşi, teritoriul lor naţional ar fi dizivat între Minnesota şi viitorul stat Unghiul de Nord Vest. În plus din 1959 tribul Ojibwa este condus de o facţiune proamericană ce a introdus un sistem de guvernare republican. Conducătorii actuali se tem că dacă rezervaţia va părăsi Statele Unite, Canada va încuraja aristocraţia tribală care a condus poporul Ojibwa după un sistem monarhic. Tot în zona Marilor Lacuri un statut politic aparte are reciful Horseshoe, în suprafaţă de câteva sute de metri pătraţi, situat în lacul Eire. În 1850 Marea Britanie a pus reciful la dispoziţia americanilor pentru construcţia unui far. Faptul că a fost pus la dispoziţie nu înseamnă că a fost cedat. Cu toate acestea Washingtonul consideră că teritoriul farului este american, deşi este înconjurat de apele canadiene. Marian Rotaru