În căutarea timpului pierdut (CCLIX)

Amishii sunt o etnie curioasă din statul american Pennsylvania. Locuiesc în regiunea numită tradiţional Pennsylvania Olandeză, pentru că prin sec. XVII, înainte să fie preluat de britanici, ţinutul a aparţinut Ţărilor de Jos. Amishii sunt la origine germani din Alsacia. Vorbesc limba germană, refuză engleza americană. Trăiesc în sate, duc o viaţă patriarhală de agricultori şi sunt reticenţi la stilul de viaţă modern. Folosesc numai vehicule trase de cai. Au tractoare la munca câmpului, dar nu acceptă deplasarea cu automobilul. Se folosesc de trăsuri şi triciclete. Dintre tehnologiile moderne au adoptat panourile solare şi turbinele eoliene care le furnizează energie. Nu se recunosc ca cetăţeni americani, consideră statele americane, inclusiv Pennsylvania, ca fiind colonii britanice, iar pentru ei americanii sunt englezi. Amishii nu poartă arme, duşmanul îl înfruntă paşnic cu pieptul deschis. Forţa lor este credinţa în Dumnezeu şi unitatea de grup. Ştiu că orice atacator din afară nu-i va putea ucide pe toţi. Felul amishilor de a fi îndeamnă pe turişti să-i viziteze. Dar acesta nu-i singurul motiv. În comunităţile amishilor vizitatorii se bucură de linişte, de aer curat, de peisaje înverzite. Infracţionalitatea este zero, apa vine de la fântână, iar alimentele sunt naturale sută la sută. Este loc ideal de odihnă pentru cei care trăiesc în marile metropole. Totuşi amatorii de senzaţii tari sau de distracţii deocheate nu au ce căuta în ţara amishilor. Acolo se bea numai limonadă, toţi bărbaţii maturi poartă bărbi de patriarh şi se comportă ca atare, iar femeile indiferent de vârstă umblă îmbrăcate exact ca în sec. XVIII. Nici turiştilor nu li se permite ţinută provocatoare. Nici vorbă ca în ţinutul amishilor să se facă naturism! O parte din amishi au emigrat din Pennsylvania pentru a fonda comunităţi agricole în statele New York, Maryland, Michingan, Ohio, Tennessee, Maine, ba chiar şi în provincia canadiană Ontario. În 1926 au înfiinţat o colonie în Florida, a cărei economie se bazează pe turism. Americanii care merg spre plajele de la Miami nu ratează ocazia să treacă prin Sarasota, comunitatea amishilor floridani, unde găsesc linişte şi pitoresc, posibilitatea să facă sport în aer curat şi nu în ultimul rând bucătăria europeană, străină de insipidele mâncăruri americane. Înrudiţi cu amishii ca filosofie de viaţă sunt menoniții, sectă creştină originară din provincia olandeză Friesland. Din Friesland menoniții au migrat în Prusia Orientală, dar şi în America de Nord unde încurajaţi de britanici s-au stabilit în Pennsylvania secolului XVIII. La fel ca amishii duc o viaţă rustică, patriarhală şi refuză tehnica modernă. Trăiesc în colonii egalitariene, unde proprietatea mijloacelor de producţie este comună. Serviciile sociale sunt asigurate gratuit de comunitate. Egalitarismul menoniților nu are nimic comun cu ideologia atee comunistă. La menoniți egalitarismul pleacă din religie, ei considerându-se urmaşii spirituali ai esenienilor din Palestina antică şi prin aceasta coloniile lor sunt înrudite cu kibutz-urile evreieşti. Esenienii au fost o grupare religioasă evreiească de pe vremea lui Hristos, care cultivă viaţa simplă, dusă în comun de membrii comunităţii. Menoniții nu recunosc Statele Unite. În timpul războiului american de independenţă au luptat de partea britanicilor şi au rămas până azi fideli Londrei. Din Pennsylvania menoniții au roit în statele Illinois, Ohio, Indiana, Missouri şi chiar mai departe, tocmai în Hondurasul Britanic, unde au înfiinţat aşezări autonome. Colonii egalitariene au deasemeni huteriţii, grup etnico-religios german originar din Moravia. S-au stabilit în Dakotele de Nord şi de Sud, în Minnesota şi în provincia canadiană Alberta. Comunităţile de huteriți sunt conduse de secretar, persoană care ţine contabilitatea coloniei şi care încheie în numele acesteia contractele cu agenţii economici. Soţia secretarului poartă titlul de “croitor”. Ea are grijă de aprovizionarea cu îmbrăcăminte a comunităţii. “Croitorul” este singura femeie care îndeplineşte o demnitate publică la huteriți. În principiu conducerea, dreptul de a delibera în probleme comune şi dreptul de vot, aparţine bărbaţilor. Din rândul amishilor s-a desprins gruparea bergholz a cărei colonii sunt răspândite în statul Ohio. Bărbaţii bergholz nu poartă bărbi, aşa cum fac amishii tradiţionalişti. Un “sport” favorit al bergholzilor este să-i prindă pe amishi şi să le taie bărbile! Barba era pe vremuri atribut al maiestăţii. O purtau patriarhii biblici, o purtau şi dacii. Baronul Emanuel de Mirohorsky scrie în volumul “De la Praga la Focşani” că în Muntenia anului 1856 purtau barbă doar preoţii, boierii şi bătrânii satelor, toţi foarte respectaţi. Ceilalţi bărbaţi, indiferent de starea socială umblau raşi. Despre amish au scris cărţi Anna Myers, Helen Reimensnyder, Iosif Yoder, Marguerite de Angeli, Virginia Sorensen, Beverly Lewis, Leslie Gould, Paul Levinson, Jodi Picoult, Lurlene McDaniel şi Richard Montanari. Alvin Tofler dă exemplu pe amishi în lucrarea “Al treilea val” pentru a ilustra etnodiversitate americană. Eberhard L. Gruber şi Johann F. Rock înfiinţează în Hessa anului 1534 secta amanas, un grup dizident al cultului luteran. Persecuţiile la care au fost supuşi determină pe amanas ca în anul 1714 să emigreze în posesiunea britanică New York. Aici înfiinţează colonia Ebenezer. Dorinţa de a trăi cât mai departe de lumea “păcătoasă” îi face pe amanas să plece în 1840 mai departe spre vest, în statul Iowa unde înfiinţează şapte colonii. Până în 1935 coloniile amanas menţin proprietatea comună asupra bunurilor de producţie, comună fiind până şi viaţa casnică. Astfel mesele sunt servite la un loc de membrii comunităţii. Fiecare colonie având bucătărie unică. Schimburile economice ale comunităţilor amanas cu exteriorul au fost menţinute la cel mai scăzut nivel posibil. Amanas, nemţi fiind, deci buni meseriaşi, confecţionau cam tot ceea ce era necesar unei vieţi sobre.”Ceea ce nu putem face, credeam că nu ne trebuie” spune o doamnă care a apucat viaţa tradiţională în satele amanas. Coloniile erau conduse de un consiliu al bătrânilor. Tensiunile apărute în 1931 la nivelul comunităţilor au determinat pe amanas să renunţe în 1935 la comunismul religios. Societatea amanas era un rău exemplu pentru americani, mai ales că apăruse Rusia Sovietică. Pe principii cvasicomuniste s-au bazat comunităţile de hippies, comunităţile sectelor religioase shakers şi harmony, precum şi o serie de colectivităţi intelectuale. Dintre acestea din urmă se numără coloniile Frăţiei, prefigurate în lucrarea „Autobiografia unui yoghin” scrisă de Paramahansa Yogananda. Simpatia pentru ideile anarhist egalitariste hippies asezonate cu ceva misticism religios au condus la apariţia „Oraşului Picătură” din statul Colorado, colonie de artişti plastici, „Frăţiei Spiritului”, comunitate din Arizona, a „Oamenilor lui Isus”, în statul Illinois şi „Ferma”, comunitate vegetariană din statul Tennesse, rod al iniţiativei scriitorului Stephen Gaskin. Comuna agricolă Brook Farm din statul Massachusetts este creată în 1841 de Nathaniel Hawthorne după ideile din romanul „Blithedale Romance”. Massachusetts este teatrul unui alt experiment agrarian egalitarist, colonia Fruitslands fondată de scriitorul Amos Bronson Alcott. Alte colonii egalitarist comuniste sunt Oneida din statul New York, Timpuri Noi din insula Long Island şi Gana din insula Staten, precum şi Auroville din Pondicherry, fostă colonie franceză din India până în 1954. Modelul a fost copiat și pe alte meridiane. Astfel a apărut colonia egalitariană Cecilia creată de emigranţi italieni în statul brazilian Parana pe la 1890. Un caz particular de comunităţi egalitariene sunt satele ecologiste teoretizate de Robert Gilman în cartea „Eco sate şi dezvoltarea durabilă”. Se bazează pe agricultura ecologică, utilizarea surselor regenerabile de energie: vânt, soare, biogaz, pe reciclarea şi valorificarea completă a deşeurilor. Toate acestea presupun cheltuieli pe care asocierea le face posibile. Asocierea sporeşte şansele de reuşită, ideea a generat bunăoara apariţia comunităţilor cohousing, adică grupuri de familii cu locuinţe vecine care au în comun facilități gospodăreşti: bucătării, spălătorii, magazii, grădini, ateliere de reparaţii, debarale, garaje, spaţii de agrement, centrale termice etc.. Comunităţile cohousing au apărut în Danemarca anilor 1960 şi s-au răspândit apoi în Germania şi SUA. Dovedindu -se o soluţie economică pentru gestionarea treburilor casnice, cohousingurile au atras atenţia arhitecţilor americani Charles Durrett şi Kathryn McCamant, autorii cărţii „Cohousing. O abordare contemporană a locuinţelor”. Modelul este considerat de viitor în volumul „Comunităţi durabile. Să învăţăm de la modelul cohousing”, scrisă de Graham Meltzer. Mecanismul cohousing este simplu: zece familii pot cumpăra o singură maşină se tuns iarba de care să se foloseacă toţi când au nevoie. Marian Rotaru