În căutarea timpului pierdut (CCLI)

În articolul trecut scriam despre oameni cu pielea albastră, iar în alt articol spuneam că sorgintea lor este posibil să nu fie pământeană. Poate că strămoşii lor au venit de pe o planeaă cu atmosferă săracă în oxigen sau poate, de ce nu, de pe o planetă aflată într-un univers paralel. Geograful şi alchimistul persan Zakarya Qazvini este autorul romanului “Awaj bin Anfaq” al cărui erou venise pe Pământ de pe o planetă îndepărtată. Tema este atipică pentru sec. XIII când a trăit Qazvini şi, prin urmare, deoarece depăşeşte imaginaţia epocii nu-i exclus ca romanul să plece de la un fapt real, Qazvini era preocupat de insolit, printre scrierile lui se numără lucrarea “Creaturi ciudate şi lucruri minunate”, dar şi un dicţionar geografic, “Locurile lui Dumnezeu”. Într-o poveste din “O mie şi una de nopţi” regele persan Sabur primeşte în dar de la cineva, care dorea să-i fie ginere, un cal mecanic capabil să zboare printre stele. Civilizaţiilor antice nu le era străin zborul, inclusiv zborul cosmic. Tradiţia arabă consemnată în “O mie şi una de nopţi” la porunca califului de Bagdad, Harun al Rashid, spune că în Sahara s-ar afla străvechea cetate Brass, pierdută în nisipurile pustiului. Călătorii din poveste găsesc pe locuitorii oraşului pietrificaţi, ca şi cum aripa morţii adusă de arma unor nepământeni i-a surprins dintr-o dată, dar şi roboţi umanoizi (cyborgi) perfect funcţionali. Descrierea cyborgilor este clară şi depăseşte vădit puterea de imaginaţie a păstorilor din Hejaz. Însă eroii căutau în Brass nava aeriană de care s-ar fi servit regele Solomon. Nicholas de Roerich semnalează o legendă din Kashmir care spune că regele biblic vizita ţinutul adus de un “tron zburător”. Există chiar un munte în Hindukuşi numit Tronul lui Solomon, aşa cum în Carpaţi sunt Pietrele lui Solomon unde zic localnicii că poposea suveranul evreu. Din surse obscure strămoşii noştri aveau cunostinţe de fizică relativistă. Știinţa lor a ajuns în opera eminesciană. Partea a patra a “Luceafărului” conţine teoria relativităţii în versuri. Poemul publicat în 1883, când Einstein era elev în clasa a doua primară, a fost inspirat de două basme: “Miron şi frumoasa fără corp” şi “Fata din grădina de aur”.  Cei vechi bănuiau existenţa univerurilor paralele puse în ecuaţie de matematicienii moderni şi pe care experimentele de la CERN încearcă să le evidenţieze fizic. Astfel în cosmogonia vikingilor sunt nouă lumi paralele: Vana–lumea magilor şi a spiritelor naturii; Alfhheim–lumea elfilor, personaje blonde şi binevoitoare; Midgard-lumea noastră a oamenilor; Jothunheim–lumea uriaşilor; Svartalfheim-lumea piticilor negri şi răi; Nidalvelir-lumea piticilor buni dwarf asemănători gnomilor din miturile celţilor; Niflheim-lumea unde locuiesc sufletele celor răposaţi; Muspelheim-lumea focului populată de giganţi negri (giganţii de foc) şi Asgard–lumea zeilor. Tărâmului Asgard are un aspect bivalent. Pe o parte pare a fi într-adevăr un univers paralel. Astfel în poemul Edda, lucrare clasică a literaturii islandeze, Asgard este Raiul unde domneşte zeul Heimdallr, supranumit şi Vindler. Heimdallr înseamnă “Cel ce luminează lumea”, iar Vindler, “Vânt Mare”. Pe  altă parte Asgard poate fi foarte bine o planetă din universul nostru şi anume locul de unde veneau extratereştrii consideraţi zei de oamenii vechi. Asgard era legat de Pământ prin podul Bifrost-Calea Luminoasă, metaforă în care noi recunoaştem o astronavă fotonică cu viteză uriaşă. Orice corp care se deplaseză cu viteză apropiată de viteza luminii apare vederii o dâră de lumină sau, de ce nu, ca o cale luminoasă. Sugestiv pentru metafora discutată este următorul pasaj din Edda: “Când zeul Thor părăseşte Cerul, podul Bifrost devine fierbinte ca Soarele”. Referirea la jetul de reacţie al unei nave cosmice este clară. Numele pe care le poartă stăpânul Raiului: “Cel ce luminează lumea” şi “Vânt Mare” pot fi atribuite unui pilot de navă cosmică. Nava lansată luminează cu jetul de reacţie şi produce un suflu de aer, acel vânt mare. Cât despre Jothunheim, este posibil să nu fi fost o lume, ci un ţinut terestru locuit de uriaşii jotnar şi spune tradiţia localnicilor consemnată de scriitorul Asmund Vinje că aceşti uriaşi încă trăiesc prin pădurile din munţii Norvegiei. Jotnar făceau rău oamenilor şi au vrut să invadeze Asgardul. Pe de altă parte palatul lui Heimdallr din Asgard era păzit tot de un uriaş. Dacă acceptăm că fenomenul religios a fost determinat în oarece măsură şi de contactul lumii primitive cu extratereştrii, tărâmul Asgard poate fi baza cosmică de unde veneau acei nepământeni. Cum spuneam este posibil ca Jothunheim să fi fost un ţinut terestru locuit de uriaşii jotnar. Ca o paralelă culturală, uriaşii din Biblie, născuţi de pământencele iubite de “oamenii din ceruri”, au pierit în Potop pentru că s-au răsculat contra lui Dumnezeu. Desigur extratereştrii au făcut experienţe genetice pe Pământ. Am scris nu demult despre hibrizii oameni animale creaţi de nepământeni. Enumeram atunci oamenii-şoim, oamenii-furnică (mirmidonii) oamenii-leu (sfincşii), oamenii–scorpion, oamenii–ibis, oamenii-crocodil, oamenii-taur (centaurii), femeile–pasăre (harpiile) ori femeile-peşte (sirenele), întâlniţi în scrierile antice egiptene, greceşti şi nu numai. Dintre acestea, sirenele apar în miturile tuturor popoarelor. Le întâlneşte bunăoară eroul romanului clasic arab “Aventurile lui Bulukiya” plecat pe fundul mării ca să caute iarba nemuririi. Oanes, eroul civilizator din mitologia sumeriană, era om–peşte. Brahmanii cred în existenţa oamenilor pasăre Garuda, servitorii zeului Vishnu şi mai cred că prin păduri  trăiesc frumoasele, dar răutăcioasele zâne zburătoare Tapiti, surorile Zeiţei Soare–Surya. Americanul Donald Mentzel a scris cărţi în care demontează cazurile OZN. Încearcă să ofere explicaţii care să arate că observaţiile OZN sunt rezultatul unor confuzii ori iluzii. Aşa numitele explicaţii date de Mentzel sunt năstruşnice, mai fantastice decât a accepta contactul dintre lumi. Bunăoară, una din “explicaţiile” inventariate de Gyorgy Mandicz în volumul “Omul si Universul” ar fi că OZN-urile sunt  meduze uriaşe care trăiesc în stratosferă, limita superioară a atmosferei. Autorul teoriei nu explică cum pot trăi meduzele gelatinoase la -50 de grade Celsius! Realitatea este alta: dr. Mentzel a făcut autopsii la 30 de cadavre de extratereştri şi a scris cărţile la comanda guvernamentală, ca să dezinformeze. În anii 1970 guvernul american a iniţiat proiectul Blue Book care cică să cerceteze fenomenul OZN şi să comunice opiniei publice rezultatele anchetei. Printre membrii comisiei s-a nimerit un om onest, dr Allan Hynec. Hynec a intrat în contradicţie cu colegii din comisie când a văzut că ei căutau să dea explicaţii puerile observaţiilor OZN şi că nu luau în seamă dovezile incontestabile ale acestor contacte. Hynec a demisionat din comisie şi a scris cartea “Experimenţa OZN” unde demască activitatea de dezinformare a comisiei Blue Book şi recunoaşte veridicitatea observaţiilor OZN, cărora le dedică o analiză ştiinţifică. În final Hynec a fost asasinat şi a intrat în şirul cercetătorilor lichidaţi de serviciile secrete. Aceşti eroi sunt enumeraţi de generalul Emil Străinu în cartea “Războiul Îngerilor”. O asociaţie din statul Hawaii vrea să înfiinţeze o republică pe un teren care nu există, dar care, spun geologii, va ieşi din ocean lângă insula Oahu. Nimeni nu ştie când va fi evenimentul. Guvernul Hawaiiului, administratorul de drept al noului teritoriu, nu pare interesat de subiect, dar asociaţia a vândut 10.000 de loturi de pământ viitorilor colonişti. Iată însă că imensitatea Cosmosului este mai atractivă! În 1756 Frederick cel Mare, regele Prusiei, a oferit Luna ofiţerului Martin Juergens ca recompensă pentru vitejia pe câmpul de luptă. Două secole mai târziu, urmaşul lui Juergens, poetul chilian Jenaro Vera, reclamă moştenirea şi întocmeşte actele notariale de proprietate. Jenaro afirmă că pe vremea lui Frederic cel Mare, Luna era a nimănui, res nullis cum spun juriştii. Regele prusac a avut prin urmare just temei să o ia în stăpânire şi să transmită apoi această stăpânire prin libera sa voinţă. În Yemen locuiesc sabatienii, un popor străvechi a căror mituri spun că neamul lor a venit de pe Marte. Ca urmare, în 1997, trei şeici sabatieni au avertizat SUA că planeta Marte le aparţine de drept. Americanii lansau atunci programul Viking de explorare a Planetei Roşii. Sabatienilor contemporani nu li s-a făcut analiza genetică ca să se vadă dacă ADN-ul lor are elemente nonterestre, cum s-a constatat la nişte schelete umane din deşertul Paraka, Peru. Pe Marte s-au fotografiat lacuri, zone cu vegetaţie, albii secate de râuri şi fluvii, ruine chiar şi de oraşe, statui cu chip uman, inscripţii şi umanozi care par vii, însă care aduc a oameni maimuţă. Poate că sunt urmaşii degeneraţi ai vechilor locuitori ori o rasă umanoidă inferioară care a rezistat mediului devenit ostil. Marian Rotaru