În căutarea timpului pierdut (CCL)

Am văzut în articolele anterioare că sunt o sumedenie de specii ciudate de umanoizi. Subiectul este întins, de aceea îl vom aborda şi în acest articol. Nicolas de Lynn, călător flamand din sec. XIV, probabil primul european care a ajuns la Polul Nord, scria în jurnalul său că Polul este aşezat pe insula Rupes Nigra, adică în latină, Stânca Neagră! Numele vine de la rocile insulei. Aveau culoare închisă, fiind constituite din magnetit, un oxid de fier feromagnetic. Datorită culorii, zăcămintele de magnetit sunt numite şi nisipuri negre. Azi magnetitul se exploatează în Australia de Vest, Carolina de Nord, Insula de Nord a Noii Zeelande, Atacama, Laponia Suedeză, în munţii Adirondack din statul New York, în deşertul peruvian etc. Cuvântul magnet vine de la numele localităţii Magnezia din Lydia, regiune din Asia Mică. Aici, pe muntele Syplus s-au exploatat prima dată în antichitate magneţii naturali. Magnezia din Lydia, ca şi cetatea omonimă din regiunea grecească Ionia, tot din Asia Mică, îşi trag numele de la fondatorii lor, tribul Magnetes din Tesalia. Rupes Nigra apare pe harta lui Gerhard Mercator publicată în 1569, ca fiind poziţionată la Polul Nord şi înconjurată la distanţe oarecum egale de patru uscaturi cu dimensiuni mult mai mari, la care se adăuga o sumedenie de alte insule mici. Mercator a notat pe pământul care se învecinează cu Rupes Nigra înspre sud-est, pe direcţia Groenlandei, că este locuit de pigmei, adică de pitici. Ca o confirmare, Olahus Magnus, geograf suedez trăitor între anii 1480-1557, scrie în cărţile lui despre piticii din Groenlanda, care, spunea el, vânează berze. Informaţia lui Olaus este susţinută de „Cronica de la Nuremberg” din anul 1493, scrisă de Hartmann Schedel şi de un desen  găsit într-un mormânt antic descoperit în Crimeea, pe muntele Mithridates de la Bosforul Cimerian. Elinii, nesiguri fiind, plasau ţara piticilor, numită de ei Trispithami, în India sau în Etiopia. Aristotel, dar şi Homer în epopea Iliada, prezintă piticii într-o permanentă luptă cu cocorii, pe când Pliniu cel Bătrân, în „Istoria Naturală”, spune despre pitici că merg călare pe berbeci la malul oceanului, unde culeg ouă şi prind pui de barză. În 1408 trei pitici groenlandezi ajung la curtea regelui Norvegiei! O altă ciudăţenie sunt ciclopii, oamenii cu un singur ochi aşezat pe frunte. Sciţii spuneau că sunt vecini la nord cu neamul  ciclopilor Arimaspi. Slavii care s-au aşezat pe pământul sciţilor au avut de-a face cu Arimaspii. Le-au spus Likho şi-i considerau genii ale răului. În poveştile japonezilor ciclopii sunt prezenţi sub numele de Hitotsume-Kozo, iar în regiunea spaniolă Cantabria li se zice Ojancanu. Războinicul Hagen, întâlnit în folclorul din Burgundia şi în epopea „Cântecul Nibelungilor”, era ciclop. Ţara Nibelungilor a fost poziţionată de istorici pe valea Dunării, în landul Austria Superioară. Apolonius din Tyana aşează ciclopii în Etiopia, iar Pliniu cel Bătrân îi plasează în India. Relatarea lui Pliniu este confirmată de legendele indiene. Ciclopii au locuit, după cum spune epopeea indiană Ramayana, în masivul Dhumragiri din Munţii Gaţii de Vest. În limba locală tamil, Dhumragiri înseamnă Munţii Albaştri. Pe altă parte epopeea Mahabharata, alt monument al literaturii antice indiene, populează Munţii Albaştri cu oamenii-maimuţă vanara, blajini şi făcători de bine. Apare o conexiune interesantă a Ramayanei cu basmul românesc “Povestea din Munţii Vineţi” care spune  că  în acei munţi hălăduiau nişte umanoizi canibali, cu un singur ochi, o singură mână şi un singur picior. Ciclopii monopozi, adică ciclopii cu un singur picior din Munţii Vineţi, frigeau pe foc şi mâncau oamenii pe care-i prindeau! Unde or fi fost acei Munţi Vineţi intraţi în basm? August Scriban este de părere că sintagma Munţii Vineţi este consubstanţială cu Munţii Îndepărtaţi, care din zare se văd de culoare albăstrie. Un munte Vârful Vânăt există în Masivul Bistriţei, un altul în Ţara Moţilor. Interesantă este toponimia satului Veneţia din judeţul Sibiu, aşezat pe malul râului Vânăta, care izvorăşte din Munţii Făgăraş, unde se află vârful Vânătoarea lui Buteanu. În lucrarea “Antilopa Carpaţilor”, Aristide Stavros opinează că substantivul “vânătoare” din toponimul muntelui vine de la “vânătaie”, adică vătămătura cauzată de o căzătură la care poate fi lesne expus un monopod ce se deplasează pe teren accidentat de munte. De menţionat că în basm ciclopii monopozi erau asemuiţi cu nişte buşteni umblători. După părerea autorului citat, termenul buştean a fost denaturant în numele Buteanu. De subiectul ciclopilor monopozi se ocupă un articol din seria “Istoriile lui Roderick” de pe internet. Un lanţ al Munţilor Vineţi există şi în Irlanda, ori primii băştinaşi ai Irlandei, exterminaţi de celţi, sunt ciclopii numiţi fomorieni. Probabil că în acei Munţi Vineţi au trăit ultimii fomorieni din Irlanda. În vremurile istorice, ciclopii sub presiunea indoeuropenilor, s-au refugiat în munţi. Pare-se că indoeuropenii au denumit albaştri munţii locuiţi de ciclopi! De ce s-a zis acestor munţi “albaştri” ori “vineţi”? Pentru că nimeni nu se aventura în sălaşul ciclopilor şi de aceea înălţimile erau văzute mereu de la distanţă. În folclorul poporului Venda din statul sudafricanTransvaal apar oameni cu un singur ochi şi cu un singur picior, care se deplasează prin sărituri! Povestea tribului Venda confirmă existenţa ciclopilor africani amintiţi în scrierile lui Apoloniu din Tyana. În culegerea de basme turceşti „Cartea Dada Gorgud”, apare personajul Tepegoz, ciclop şi căpcăun. Căpcăunii, se ştie, sunt canibali care preferă carnea de copil! Canibalism a existat în Europa. Oamenii de Neanderthal, trăitori în preistoria veche, au consumat carne de om. Izolat, obiceiul s-a păstrat în Europa până-n zorii istoriei. Herodot scria în „Istorii” de un popor de canibali care trăia în Sciţia, pe malul Donului. Este posibil să fi fost un neam primitiv preindoeuropean. Slavii au întâlnit pe canibalii din Sciţia şi i-au imortalizat în mitologia lor sub forma personajului malefic Yaga-baba. La Ghidigeni am auzit pe bătrânii din copilăria mea spunând de Baba-iana, o fiinţă umanoidă urâtă la chip care mănâncă copii. Aminteam în articolele trecute pe ciudaţii oameni cu pielea albastră. O comunitate de oameni albaştri trăieşte azi în statul american Kentucky. Oameni albaştri au trăit până în vremurile din urmă şi în Munţii Atlas din Maroc. Pe la 1770 a apărut în comitatul Ozarks din Missouri, pe atunci colonie franceză, un francez însoțit de o frumoasă spaniolă, pare-se soţia sa. Francezul făcea comerţ cu blănuri. Într-o zi o vinde pe spaniolă unui şef de trib indian. Spaniola a avut cu indianul copii, toţi cu pielea albastră. Batjocorite de cei din jur, odraslele albastre au plecat în sălbăticia Munţilor Boston din comitatul Douglas, statul Arkansas. Acolo, ei şi urmaşii lor, au trăit ca sălbaticii. Uneori vindeau blănuri negustorilor. După 1840 nu au mai fost văzuţi. Totuşi, între anii 1911-1914, relateză ziarul “Springfield Leader” din oraşul Spring Creek, statul Arkansas, fermierii din zonă se plângeau că porcii şi oile le erau furate şi mâncate, dar nu de un animal, ci de un om. Până la urmă, solicitată de cetăţeni, poliţia a supravegheat zona. Hoţul nu a fost prins, dar şi furturile au încetat. În 1924, în aceaşi zonă, un vânător este atacat de un uriaş albastru. Uriaşul avea cam trei metri înălţime şi pielea albastră violet. Purta pe el doar o blană de animal la mijloc şi încălţări rudimentare din piele. Uriaşul albastru l-a atacat pe vânător, aruncând în el cu pietre enorme. Vânătorul american a fugit şi a anunţat poliţia. Poliţia a căutat zadarnic uriaşul. Nu va fi găsit, iar de atunci oameni albaştri nu s-au mai văzut din zonă. Poate uriaşul era ultimul din neamul lui. Cum au apărut oamenii albaştri din Missouri, născuţi din oameni obişnuiţi? Aveau vreo boală sau la toţi se activase gena unui străbun îndepărtat? Când prin sec VII vikingii debarcau în Islanda au găsit pe insulă  cete de oameni sălbatici cu pielea albastră. Pe acei oameni albaştri îi pomenesc doar cronicele vechi care au preluat poveştile islandezilor medievali. Este adevarăt că islandezii, popor de ciobani şi de pescari, trăitor într-o ţară aproape pustie, au avut răgaz în nopţile polare să creeze şi povestea oamenilor albaştri! Apropo de ciobanii islandezi. Lăna islandeză este celebră, iar tricotajele din lână făcute la fermele insularilor se vând scump. Celebră este şi lâna din arhipelagul scoţian Shetland ori din arhipelagul Falkland, colonie britanică din sudul Atlanticului. Puloverele împletite la fermele din Falkland sunt marcă de regiune. Stofele de lână ţesute în Anglia, Flandra sau Luxemburg au de asemenea valoare de marcă. În Dalmaţia ţăranii vând bine turiştilor străini împletiturile manuale de lână. După tradiţie, la şedinţele Camerei Lorzilor, şeful acestei camere, care este şi cancelarul ducatului englez Lancaster, stă pe un sac cu lână pentru a sublinia importanţa lânii în economia britanică! În România de azi, lâna este aruncată pe câmp! Marian Rotaru