În căutarea timpului pierdut (CCIXC)

Spuneam în articolul trecut de oamenii cu cap de câine, cynocephalii, care-i slujeau pe longobarzii din evul mediu. De unde veneau? În largul ducatului englez York a existat până prin sec. XI o insulă joasă numită Doggerland-Ţara Câinilor. Insula a pierit odată cu locuitorii ei în urma unui val tsunami. Despre Doggerland se ştiu puţine lucruri, vecinii englezi nu prea o vizitau. În schimb i-au dat un nume ciudat. De ce toate acestea? Probabil că oamenii nu mergeau în Doggerland tocmai pentru că insula era locuită de cynocephali! Aveau şi de ce să se teamă. În lucrarea “Criptozoologia de la A la Z”, autorul Loren Coleman notează că la jumătatea secolul XVIII un cynocphal a terorizat satul francez Saint Etienne de Lugdares, din ţinutul Ardeche. Până să fie împuşcat de poteră, cynocephalul a sfâşiat 118 oameni. Trebuie amintit că ţinutul Ardesche este patria lui Henri Charriere, celebrul autor al romanelor autobiografice “Papillon” şi “Banco”. În centrul acţiunii romanului thrriler „Anubis” scris de Wolfgang Hohkbein, sunt cynocephalii care locuiau într-o uriaşă cavitate de sub oraşul californian San Francisco. În subteranul locuit de oamenii câine se aflau texte scrise cu heroglife egiptene, piramide şi artefacte care aminteau de Egiptul antic. Romanul este pură ficţiune, dar Wolfgang Hohkbein a fost inspirat de trei elemente, dintre care primul şi cel mai important este peştera din Marele Canion Colorado situată în comitatul Yuma, statul Arizona, unde în 1909 s-au găsit texte şi artefacte egiptene de pe vremea faraonilor. Uluitoarea descoperire care demonstrează că egiptenii antici au colonizat America este trecută sub tăcere. Inscripţiile şi obiectele din sit au dispărut cine ştie unde. Printre lucrurile din peşteră erau şi statui ale lui Anubis, zeul egiptean care ghidează sufletele morţilor în Lumea de Jos. Anubis avea cap de câine, era cynocephal. În treacăt fie zis, nu numai zeitatea egipteană, ci şi un creştin, Sfântul Columbus, a avut aceeaşi înfăţişare. Al treilea element real care l-a inspirat pe autor este confirmarea geologilor că sub Coasta Californiei, deci inclusiv sub oraşul San Francisco, s-ar găsi o gigantică cavitate susţinută de coloane, o adevărată ţară subterană. În sfârşit ca să închei paranteza, adaug ştirea publicată într-un număr al almanahului “Dracula” din anii 1990, că militari din garda naţională a statului California au deschis foc cu arme automate asupra unor cynocephali de talie mare care ieşiseră din pământ printr-o crăpătură adâncă. Indienii Navayo din Arizona, statul vecin Californiei povestesc că prin deşert umblă oamenii yeenadlooh, cynocephali foarte periculoşi, ce pot lesne ucide un om şi să-i bea sângele. La greci şi la geţi a existat credinţa în vârcolaci, oameni-lupi foarte puternici, cu înfăţişare de fiară, ucigaşi notorii şi cu apucături de canibali. Vârcolacii au nu numai capul “de câine” asemenea cynocephalilor, ci şi trupul acoperit cu o pilozitate deasă asemănătoare blănii. Termenul vârcolac este get şi este înrudit cu germanul wolf-lup. De la getul valc-lup, vin toponimele judeţului Vâlcea şi a localităţii Vâlcovo din Delta Mică. Vechii greci considerau că patronul vârcolacilor este însuşi Zeus, stăpânul zeilor, iar pe muntele Lykaion din regiunea grecească Aracadia se săvârşeau în antichitate sacrificii umane. Băieţi adolescenţi erau ucişi în chinuri, iar trupul lor era mâncat de participanţii la ritual. Siniştrii meseni credeau că mâncând carnea nefericiţilor urmau să se transforme în vârcolaci timp de nouă ani. De unde veneau totuși vârcolacii? Dintr-un univers paralel? În statul american Arizona o femeie a auzit şuierături într-o cameră din casă. A deschis uşa să vadă ce-i, dar imediat a închis-o îngrozită. Camera era plină de şerpi! A chemat pompierii. Aceştia au găsit în cameră 15 şerpi din specii diferite: de la şerpi veninoşi, până la pitoni constrictor. I-au eliminat. Problema este pe unde au intrat. Ferestrele erau închise şi nu exista nicio gaură în pereti, podea sau tavan. Chiar aşa! Pe unde au intrat? Au venit din altă lune? Guillaume Le Testu, ca să revin la subiect, scria că Java Mare este locuită şi de oameni obişnuiţi, dar idolatri şi că aceştia sunt conduşi de un rege, mai mare peste toată insula. Java Mare oferă din belşug aur, piper, galangal, scorţişoară, cuişoare, culeb, nucşoare şi mango. Galangalul este o plantă aromatică alimentară înrudită cu ghimbirul. Creşte în Laos, Thailanda, Anam şi Cochinchina. Arborele culeb sau piperul de munte este util pentru fructele şi frunzele oleifere. Industriile săpunurilor şi parfumurilor sunt principalele utilizatoare ale uleiului de culeb, dar şi industria farmaceutică îl foloseşte. Din uleiul de culeb se extrage vitamina A şi se prepară medicamente anticancerigene. Tribul atayal, una dintre semințiile aborigene din Taiwan, foloseşte fructele de culeb drept codiment în alimentaţie. Planta creşte bineînţeles în Taiwan, în provinciile chineze: Yunan, Guangxi, Guandong, Fujian şi Hainan, precum şi în Insulinda. Java Mare este însoţită de o sumă de insule bogate. Prima dintre ele este Loshak, unde se găseşte aur şi cresc turme de elefanţi sălbatici, insula Banda, acoperită cu păduri de santal, balsam, tamarisc, cipresi şi alţi arbori cu lemn parfumat, insulele Pentana, important centru comercial, insulele Ferlek şi Basman, unde se vânează elefanţi, rinoceri şi bivoli. În sfârşit Le Testu întâlneşte grupul Yava, format din insule mici, împărţite în opt regate. Nu numai cu Java Mare e imaginaţia contemporanilor şi urmaşilor lui Marco Polo. La 500 de mile distanţă de Java Mică călătorul veneţian descoperă Ţara Lochac, insula Pentain şi regatul Malaiur. Lochac era un loc sălbatic. Regele acelei ţări nu agrea deloc străinii. Negustorii chinezi erau primiţi, dar numai pentru că Imperiul Ceresc oferea suveranului din Lochac elefanţi ca tribut. Lochac apare şi în scrierea lui Simon Grynaeus, “Novus Orbis Regionum” din 1532 , în timp ce contemporanul său, Johann Huttich scria în volumul “Collectanea” despre regatul Boeach aşezat cam în aceeaşi zonă cu Lochac. Nu suntem deloc lămuriţi dacă Lochac şi Boeach au fost unul şi acelaşi regat ori dimpotrivă ţinuturi diferite. Boeach era bogat în aur, scrie Gerard Mercator fără să dezvăluie sursa informaţiei. Promisă bogăţie de aur a fost ca Ţara Boeach să fie căutată, pe când regatul Lochac, cu elefanţii lui, este uitat. Bineînţeles că nu au lipsit navigatorii care pretind că au ajuns la insula Boeach. Avem şi mărturia scrisă a unuia dintre ei, negustorul olandez Jan van Huyghen Linschoten, în volumul “Voiaj în Est”, publicat în 1596. Cartea lui Linschoten a trezit interes, dar în timpul vieţii lui, a murit în 1611, nu s-a organizat nicio expediţie spre regatul Boeach. Abia în 1616 pe urmele lui Linschoten va călca un alt olandez, Dierick Hartochsz. Acesta găseşte în sudul oceanului Indian o “multitudine de insule diferite”, toate nelocuite şi o coastă săracă căreia îi spune Eendrachtsland, după numele navei sale Eendrachts-Concordia. Desigur că nu a fost mulţumit de rezultat, deşi Hartochsz era ferm convins că Eendrachtslandul era parte din ţara Boeach. La fel de convins a fost trei ani mai târziu Frederick de Houtman care atinge iarăşi ţărmul Eendrachtsland, după care se îndreaptă spre nord şi descoperă un alt ţărm pustiu şi nisipos căruia îi zice Edelsland, tot după numele corăbiei. Frederick de Houtman a fost un om învăţat. El a lăsat posterităţii un prim dicţionar cu cuvinte malaeze. Willem de Vlamingh atinge coasta Australiei de Vest în 1696 şi ştia prea bine că ţinutul face parte dintr-un nou continent, Noua Olanda şi care nu are nimic a face cu ţara Boeach. Vlaming scrie în jurnal că a găsit o placă lăsată de Hartochsz cu opt decenii mai înainte. De aici s-a tras concluzia că Dierick Hartochsz ajunsese de fapt în Australia. Poate da, poate nu. Placa nu a fost văzută decât de Vlaming, iar pe de altă parte navigatorul avea interes să susţină că primii ajunşi în Australia sunt conaţionalii săi şi prin urmare Noua Olanda, aparţine de drept Olandei. Pe coasta Australiei de Vest sunt insule şi mărunte. Nici urmă de “multitudinea de insule diferite”, probabil ca dimensiuni, relief ori vegetaţie, văzută de Hartochsz! Cosmografii secolului XVI reprezentau pe hartă insulele Patala şi Brasilia Regio, însemnate ca suprafaţă şi vecine oarecum Javei Mari. Mai întâi de toate autorii antici: Pliniu cel Bătrân în “Istoria Naturală”, Strabon în “Geographia” şi de Dionisios Periegetes în “Orbis Descritio” dădeau numele Patala unei insule de la gura fluviului Indus. Acolo se află un oraş comercial, principalul port al Punjabului. Agatharchides de Knidos care a trăit în al doilea secol al erei creștine scrie în cartea “Comerţul Asiei” că a întâlnit în Socotra, insulă din largul Yemenului, negustori din Patala. Amintirea insulei Patala era încă păstrată la gura fluviului Indus la începutul veacului XIX. Faptul este remarcat de exploratorul scoţian Sir Alexander Burnes în cartea “Călătorie în Buhara şi trecerea prin India, emiratul Kabul, Tataria şi Persia”. În evul mediu insula Patala deja nu mai există, iar geografii vremii au atribuit numele insulei unui pământ fabulos din sudul Oceanului Indian. În cartea sa “Opus Magnus”, publicată în anul 1267, savantul englez Roger Bacon atribuia Indiei o dimensiune fantastică, spunând că atinge Tropicul Capricornului din emisfera sudică şi că acolo, un braţ de mare desparte India de pământul Patala. Poate că Bacon avea informaţii vechi despre vreo peninsulă a Ceylonului, îngustă şi mult întinsă spre sud, scufundată mai târziu. Marian Rotaru