Cum spuneam mai înainte, piticii sunt practic omniprezenţi în culturile lumii. În folclorul japonez se spune despre o străveche populaţie de pitici numită sugestiv oamenii din brusturi. În Taiwan trăiesc piticii Taai. Îi întâlnesc prin munţi vânătorii din tribul indigen Saisiyat. În Groenlanda eschimoşii povestesc despre nişte pitici a căror principală ocupaţie este vânătoarea potârnichilor de zăpadă. Pierre Pfeffer scrie în cartea “Popasuri în Kalimantan” despre un colonist olandez din insula Borneo. Plantaţia lui era mereu devastată. Exasperat, omul a stat la pândă şi a văzut un cârd de ceea ce păreau a fi maimuţe cum rupeau fructele din copaci. A tras şi a împuşcat cinci asemenea creaturi. Când s-a apropiat de cadavre a văzut că nu sunt maimuţe, ci nişte oameni- maimuţă pitici. Cu mustrări de conştiinţă s-a autodenunţat pentru omucidere. Judecătorul l-a achitat pentru că nu s-a demonstrat că acele antropoide erau cu adevărat fiinţe umane. Despre piticii negri se vorbeşte în Congo. Este vorba de seminţia Abatwa de care se spune că ar locui în teritoriile pe unde umblă şi cetele de pigmei Twa. Abatwa nu sunt confundaţi cu pigmeii Twa, fiind mult mai scunzi. Existenţa pe acelaşi teritoriu a unui neam de pigmei şi altuia de pitici, priviţi distinct de ceilalţi băştinaşi, dovedeşte că piticii există cu adevărat. Britanicii, românii ori germanii numesc piticii spiriduşi. Scoţienii bunăoară cunosc mai multe neamuri de spiriduşi: brounie, urisk, brunaidh, graugach, shellycoat şi uruisg. Slavii le zic piticilor domovoi, scandinavii le spun tonte, iar în lumea germană sunt întâlniţi dwarfii, gnomii şi koboldii. Dwarfii locuiesc prin păduri, sunt urâţi şi foarte mici, nu se văd din iarba mai înaltă. Dwarfii ştiu ca nimeni alţii să facă medicamente din plante şi în ciuda staturii foarte scunde sunt meşteri fierari. Dactylii, piticii din Creta, au doar câţiva centimetri înălţime, în greacă dactyl înseamnă deget şi la fel ca dwarfii germanilor sunt fierari. În insula suedeză Gotland trăiesc piticii numiţi în limba locală: disma. Locuiesc în subteran, dar adesea se mută pe lângă ferme şi-l ajută pe gospodar. Dacă gospodarul îi supără, devin răi şi se răzbună pe cel ce i-a nesocotit. În insula Man sunt spiriduşii fenodyree, în nordul Anglei piticii bland, iar în sudul Angliei spiriduşii luber. Luber sunt sălbatici şi foarte răi. Tot englezii au în ţara lor pe spiriduşii zburători gremlin. Elveţienii germani povestesc despre obol, femeii spiriduş zburătoare, un fel de zâne miniaturale. Spiriduşii nu lipsesc nici în Irlanda. Thomas Keightley scria în cartea “Poveşti populare” ce spun irlandezii despre spiriduşi, anume că au părul creţ, pielea zbârcită, sunt şateni sau blonzi şi poartă haine de culoare maro ori albastre, cu glugă. Adeseori se aciuază prin gospodării. Locuiesc în găuri ascunse într-o parte mai dosnică a casei. La unele familii au chiar o cameră a lor sau un scaun lângă sobă în bucătărie. Aduc noroc la bani, tratează boli şi de multe ori fac pentru stăpânii casei diverse munci în timpul nopţii. Primesc ca plată terci de cereale sau miere de albine. Apropo de miere, cea mai scumpă este produsă din florile arbustului manuka care creşte în Tasmania, Victoria şi Noua Zeelandă. Este puternic anticancerigenă. Vicontele Falmouth din Cornwall, una din ţările britanice, a aclimatizat manuka pe domeniul său. Ca să aibă garanţia că obţine miere pură de manuka, plantaţia este acoperită ca o seră. Stupii cu rame goale sunt aduşi în seră. Albinele nu au unde pleca şi culeg numai nectarul de manuka. Cu precauţii legate de deplasarea albinelor, un prieten al meu care are stupi în satul tutovean Gefu, a obţinut sortimente rare de miere: de măr, cais, cireş şi de păpădie. Mierea de păpădie este verzuie şi amăruie, foarte bună de pus în ceaiurile care tratează gripele. John Brand nota în lucrarea “Antichităţi populare britanice” că până prin sec. XVII familiile din arhipelagul scoţian Shetland aveau spiriduşul casei. Spiriduşii primeau lapte, smântână şi suc de mere. Sir Walter Scott nota în “Scrisori despre demologie şi vrăjitorie” piticii Trow din arhipelagul scoţian Orkney. Sunt mici, dar vânjoşi, au pielea întunecată la culoare şi, mai ales, au puteri paranormale. Locuiesc în peşteri, de acolo ies noaptea şi pradă fermele. Fac aşa ca să se răzbune pe scoţienii care au cucerit arhipelagul Orkney care cândva fusese stăpânit numai de pitici. Autorul englez William Watson este de părere că spiriduşii, indiferent unde locuiau, aveau viaţă socială, se întruneau într-un fel de parlament şi aveau un rege, numit Peallaidh. Watson a găsit urmele societăţii spiriduşilor reflectate în toponimele scoţiene. Despre toate acestea face referire în volumul “Istoria toponimelor celtice”. Cât priveşte convieţuirea spiriduşilor cu oamenii, John Gregorson Campbell, autorul cărţii “Antichităţi scoţiene” este de părere că nu toate seminţiile de spiriduşi locuiesc în case. Spiriduşii uruisg bunăoară preferă să stea prin grote aproape de malul apelor sau lângă cascade. Aceştia au rareori contact cu oamenii. În folclorul englez şi scoţian apar spiriduşii imp, slujitori ai diavolului. Pe catedrala din oraşul englez Lincoln este statuia unui imp. Se spune că piticul a vrut să saboteze construcţia catedralei, dar un înger l-a făcut stană de piatră. Asemenea piticilor imp sunt la nemţi piticii goblin, foarte răi, ahtiaţi să strângă aur şi bijuterii. Sălaşele lor sunt sub pământ. Mayaşii au de a face cu piticii alux. Dacă sunt respectaţi şi primesc mâncare, pot fi de mare ajutor casei şi familiei. Dacă sunt luaţi în derâdere ori alungaţi, fac rău şi aduc boli. După unii, credinţa în piticii alux se datorează influenţei culturale pe care mayaşii au primit-o în secolele trecute de la corsarii englezi. Mayaşii contestă şi spun că piticii alux sunt un popor primordial, care trăieşte pe pământul lor din zorii istoriei. Asemănători ca fire cu piticii alux sunt piticii duende din folclorul Filipinelor ori piticii taotaomona din insulele Mariane. În insulele Mariane din Pacific se zice că taotaomona sunt un popor străvechi, “de dinaintea isoriei”, care trăieşte prin păduri. Au făcut carieră în literatură piticii tchou-tchou care locuiesc pe o arie care începe din Tibet, continuă în statele birmaneze Kachin, Chin şi Sagaing şi ajunge până în Laos şi Tonkin. Tchou-tchou sunt războinici şi canibali. Localnicii spun că tchou-tchou, care pentru ei sunt o pacoste, au venit din vest, iar o legendă din Ţara Bascilor pare să le dea dreptate. Bascii au legenda piticilor negri, adică malefici, care locuiau în Munţii Pirinei. Într-o zi aceşti pitici, îndemnaţi de preoţii lor, au plecat spre răsărit, deci către Asia.Tipţerii sunt o populaţie germană care locuieşte în Munţii Rodnei. Foarte ataşaţi tradiţiilor, tipţerii sunt convinşi că la nord, pe un munte din Pocuţia, trăiesc spiriduşii. Aceştia ajung uneori până în pădurile din Rodna. În sec. XVII, la Mănăstirea Sf. Petru din oraşul bavarez Flintsbach, călugării au prins în beci un pitic. Individul era înalt de două palme şi avea pielea neagră. Prins de călugări, se zbătea şi rostea ceva într-o limbă neînţeleasă. Până la urmă a fost lăsat liber. Piticul a dispărut rapid printr-o gaură. Cronica mănăstirii bavareze consemnează pentru singura dată în Europa un pitic negru. Probabil piticul de la Mănăstirea Sf. Petru aparţinea unei rase primitive. În oraşul Kistim din regiunea rusească Celibiansk şi în Porto Rico s-au găsit pitici mumificaţi. Aveau 21 de centimetri înălţime, ADN şi particularităţi anatomice nemaiîntâlnite la altă specie omenească de pe Pământ. Să fi avut acei pitici sorginte extraterestră? În Hawaii trăiau piticii Menehume. Interesant este că etnonimul lor seamănă cu al piticilor Mannegishi şi Memegwes din folclorul indienilor nordamericani. Menehume erau pietrari, scrie Katharine Lomala în cartea “Menehume si alte popoare de pitici din Polinezia” şi trăiau în păduri şi în văi adânci. Dacă primeau comandă de la kanaci, băştinaşii Hawaiiului, construiau case, poduri, drumuri şi diguri de piatră, construcţii care se văd peste tot în arhipelag ori dacă li se cerea confecţionau canoe. Multe din amenajările realizate de pitici sunt şi azi folosite. Pentru a comanda lucrările kanacii lăsau piticilor mesaje în anumite locuri. Tot acolo li se lăsa şi plata. Ca plată Menehume acceptau peşte şi banane, alimentele lor preferate. Nimeni nu trebuia să asiste la lucrul lor. Dacă îi pândea cineva plecau. Menehume se află într-un continuu război cu poporul Nawao, scrie Martha Beckwith în cartea “Mitologia hawaiană”. Nawao sunt oameni sălbatici, înalţi, buni vânători şi stau aciuaţi în păduri. Menehume şi Nawao trăiesc în Hawaii de dinaintea kanacilor, veniţi din Polinezia. Se pune întrebarea cum mutau mărunţii Menehume blocurile de piatră pentru construcţii?La fel cum transportau băştinaşii din insula Paştelui uriaşele statui de piatră moai. Textele rongo din Insula Paştelui spun că moaii mergeau singuri, de fapt vracii pascuani îi puneau în mişcare cu forţa gândului. Marian Rotaru