În căutarea timpului pierdut (CCIVC)

De Marea Galbenă unde s-ar afla insula Parang-do, de care scriam în articolul dinainte, ţine Golful Bohai care scaldă ţărmurile Manciuriei şi a provinciilor chineze Shandong şi Hebei. Golful este cunoscut pentru apele mocirloase, pline cu aluviuni aduse de râuri. Chinezii, întreprinzători din fire, au folosit materialul aluvionar, adevărată pacoste pentru industria piscicolă, la formarea unei insule artificiale în suprafaţă de 3.350 hectare. Insula este folosită parţial pentru antrepozite, iar restul de suprafaţă a fost alocat unei rezervaţii naturale. Tot în Golful Bohai, China va construi o mare insulă plutitoare pe care va funcţiona o centrală electrică eoliană. Din “Atlasul Obscur”, lucrare unde scrie de statele fictive de care am tot scris, nu pot lipsi pământurile fantomă. Să trecem în revistă câteva dintre enigmele geografice.  De zona Pacificului apropiată arhipelagului japonez Bonin este legată existenţa unor pământuri fictive dar bine intrate în imaginarul colectiv, precum arhipelagul Orange, insula și cetatea Macross, arhipelagurile Ataria de Nord și Ataria de Sud, sau insula Monsterland, dar şi de fantome geografice. Printre acestea din urmă se numără arhipelagul Dos Columnas (Două Columne), alcătuit din două insule muntoase ce au alura unor coloane. Arhipelagul a fost descoperit de navigatorii spanioli. Apare pe hărţi din sec. XVI şi este amintit în lucrările pe care le-a scris în acea perioadă geograful Richard Hakluyt: „Principalele navigații, călătorii şi descoperiri ale naţiunii engleze”, „Voiajul către Pasajul de Nord-Vest” şi „Cele mai importante explorări ale englezilor”. Ulterior secolului XVI cele două Columnas nu mai sunt găsite. Cazul insulelor fantomă Dos Columnas a fost cercetat de geograful suedez Erik Dahlgren (1848-1934) în volumele „Călătoriile franceze în Mările Sudului” şi „Relaţiile comerciale maritime ale Franţei cu coasta Pacificului”. Unii consideră că Dos Columnas ar fi de fapt insulele Torishima şi Sofugan. Torishima este numită şi „Soţia lui Lot” datorită asemănării cu celebra formaţiune minerală de la Marea Moartă, situată pe muntele Sodoma din Iudeea. Sofugan este o stâncă marină ce reprezintă vârful unui vulcan şi care are înfăţişarea unei columne. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Torishima. În plus, cele două insule se găsesc la 67 kilometri depărtare una de alta, ori Dos Columnas descoperite de spanioli erau separate de numai doi-trei kilometri. Ambele Columnas sunt descrise ca o pereche de insule şi nu ca o pereche insulă-stâncă, aşa cum se prezintă tandemul Torishima şi Sofugan. În sfârşit, ca o curiozitate, Dos Columnas, aşa incerte cum sunt, alături de măruntul arhipelag Bayonnaise, de insulele Smith (Sumisu-jima), de Sofugan şi Torishima, fac parte din prefectura Tokio. Lângă insula franceză Cliperton este descoperită în 1873 stânca Ville de Toulouse. Deşi ulterior i se pierde urma, vârful de piatră este considerat de Marea Britanie ca teritoriu care-i aparţine. Bancul de nisip Sophie Christenson este găsit în 1913 de nava americană de la care va primi numele. Vasul Sophie Christenson era comandat atunci de căpitanul John Grottle. Coordonatele geografice ale noului uscat din sudul Pacificului sunt calculate de J.E. Shields, secundul lui Grottle şi viitor căpitan al vasului. Povestea descoperirii bancului apare în cartea „Salt peste mare”, scrisă de J.E. Shields. Bancul a figurat pe toate hărţile nautice până în 1967. Ulterior, nemaifiind găsit, este şters din unele ediţii, iar în altele este înscris cu semnul întrebării. Rivadeneyra este un banc de nisip descoperit în 1842, la jumătatea distanţei dintre insula Malpelo, care aparţine Columbiei şi insula Cocos, posesiune a Republicii Costa Rica. În ciuda faptului că poziţia geografică a bancului este calculată, căutările lui ulterioare au rămas fără rezultat. Imensul Pacific este bogat în pământuri enigmatice care ridică geografilor semne de întrebare. Thor Heyerdhal scrie în cartea “Expediţia Kon Tiki” că a primit de la guvernul peruvian misiunea de a verifica dacă o insulă din largul republicii Peru, zărită uneori de pescari, există cu adevărat, iar dacă există să o exploreze şi să o ia în posesia statului Peru. Guvernul peruvian era sponsorul expediţiei pe care Heyerdhal a întreprins-o în 1947 la bordul plutei Kon Tiki pentru a demonstra că incaşii îmbarcaţi pe plute similare au colonizat insulele Polineziei. Thor Heyerdhal nu a găsit insula enigmatică, pe care o botezase Kon Tiki. Cu pluta lui a reuşit însă să străbată Pacificul din Peru şi până în insulele Societăţii din Polinezia Franceză. Casta superioară a incaşilor erau nişte oameni blonzi numiţi viracochas. Originea acestora este necunoscută şi în chip la fel de necunoscut au dispărut din Peru după ce ţara a fost cucerită de spanioli. Heyerdhal credea că s-au refugiat în Polinezia şi într-adevar până pe la jumătatea sec. XX, printre polinezienii bruni din arhipelagul Touamotou se vedeau şi nişte misterioşi oameni blonzi. Polinezienii ziceau că străbunii blonzilor veniseră cu plute de peste mare. Scrie Heyerdhal că oameni roşcaţi au locuit şi în Insula Pastelui. Câţiva mai existau în anii 1950, spune în volumul “Expediţia Aku-Aku”. Reciful Schjetman este descoperit în 1868 de navigatorul Andreas Schjetman. Se afla nu departe de arhipelagul Hawaii, avea lungime de trei kilometri şi lăţime maximă de un kilometru. A fost căutat fără succes în anii 1880, 1923 şi 1924. Este regăsit pe neaşteptate în 1990, pentru ca în anul 2006 să fie iarăşi de negăsit. Juridic este o dependenţă a SUA. În urma primei expediţii circumterestre ruse, desfăşurate între anii 1803-1806, sunt descoperite recifurile Krusenstern şi Lisianski. Primul a fost botezat cu numele comandantului expediţiei, amiralul Johann von Krusenstern, iar celălalt, cu numele adjunctului acestuia, căpitanul locotenent Iuri Lisianski. Amiralul Krusenstern, născut în Estonia, era de origine, ca mai toţi marii exploratori care au servit Imperiul Tuturor Rusiilor, german teuton. Lisianski, fapt rar întâlnit, provenea din căzăcia Donului. Johann von Krusenstern a elaborat un atlas al Pacificului şi a scris o carte de călătorie intitulată „Călătoria în jurul lumii din anii 1803,1804,1805 şi 1806”. Cartea tradusă în mai multe limbi europene i-a adus o binemeritată recunoaştere prin primirea autorului în Academiile de Ştiinţe ale Rusiei şi Suediei. Iuri Lisianski a publicat la rândul lui lucrarea „Călătoria navei Neva în jurul lumii”. Menţionez că amintita navă a fost comandată direct de către Lisianski. Recifurile Krusenstern şi Lisianski au fost studiate de Sir Charles Darwin, cu ocazia expediţiei Beagle. În lucrarea „Călătoria unui naturalist în jurul lumii la bordul vasului Beagle” apar releveurile celor două recifuri executate de Darwin. Naturalistul Adalbert von Chamisso, autorul lucrării „Călătorie în jurul lumii 1815-1818”, scrisă în urma participării la expediţia condusă de amiralul rus Otto von Kotzebue, dezvăluie tentativele din acea perioadă ale Rusiei de a înfiinţa o colonie în California şi de a institui protectoratul asupra regatului Hawaii. Rezistenţa opusă de Spania, în posesiunea căreia se afla California, la fel ca şi răscoala populaţiei din insula hawaiiană Oahu, unde se instituise administraţia rusă, face ca visurile de extindere a imperiului pravoslavnic în sudul Pacificului să fie zădărnicite. Rusia nu a renunţat niciodată  oficial la posesiunea recifurilor Krusenstern şi Lisianski. Chiar de curând anumite cercuri din Federaţia Rusă, au ridicat pretenţii asupra acestor teritorii ca şi a altora din Pacific, descoperite de navigatorii trimişi de la St. Petersburg. Totuşi, pierderea poziţiilor Rusiei în zonă a făcut ca cele două recifuri să rămână în administraţia regatului Hawaii, iar după înglobarea acestuia în SUA, petrecută în 1898, să devină dependenţe federale americane. Lisianski este un teritoriu cert. Mai complicată rămâne situaţia recifului Krusenstern! A fost regăsit, dar în alte două locaţii sensibil diferite atât între ele, cât şi faţă de cea stabilită iniţial de ofiţerii ruşi. Cum greşelile de calcul săvârşite de marinarii experimentaţi sunt greu de admis, îmi pun întrebarea dacă nu cumva este vorba de trei recifuri coraligene diferite, dintre care unul este Krusenstern! O expediţie americană din 1923 nu a mai găsit reciful la niciuna din poziţii. Până una, alta, Krusenstern rămâne pe mai departe marcat pe hărţi şi este considerat teritoriu britanic ce ţine de arhipelagul Liniei. Atolii care alcătuiesc arhipelagul Liniei sunt răspândiţi pe o suprafaţă uriaşă. Este motivul pentru care grupul de insule coraligene, mai este numit Sporadele Ecuatoriale prin comparaţie cu arhipelagul grecesc format dintr-o puzderie de insule răspândite în Marea Egee. De la ele provine termenul  „sporadic”, care înseamnă „rar sau cu totul întâmplător”. Unele dintre insulele Liniei aparţin Marii Britanii, iar altele SUA. Printre ele sunt şi teritorii  disputate de cele două mari puteri. În acest noian de uscaturi insulare, mai mult sau mai puţin minuscule, îşi fac locul două recifuri cu existenţă îndoielnică. Este vorba de Filippo şi Ann Riff.  Primul a fost descoperit în 1886 de navigatorul Filippo Barque. Are o lungime de 1.600 de metri, iar lăţimea maximă nu atinge un kilometru. Este regăsit în 1926 la coordonatele calculate de italian. Rămâne trecut pe hărţi, deşi căutările ulterioare nu i-au mai confirmat existenţa. Cu privire la  reciful Ann Riff nu există informaţii. Se ştie doar  că a fost descoperit. Cum de mulţi ani niciun navigator nu s-a mai împiedicat de el, a fost trecut în rândul enigmelor geografice. Marian Rotaru