În căutarea timpului pierdut (CCIVC)

Pământurile fantomă, descoperite şi apoi pierdute, veritabile enigme geografice, nu sunt deloc puţine. Există o literatură bogată dedicată subiectului. Cu titlu de exemplu enumăr lucrările: “Insulele pierdute”, “Orizonturi invizibile”, “Coastele Iluziei”, “Curiozităţi”, “Nu mai este pe hartă”, “Cartea faptelor inexplicabile”, “Fata Morgă pe mare”, “Insulele fantomă”, scrise de Henry Stommel, Vinccent Gaddis, Clark Firestone, William Walsh, Raymond Ramsay, Rupert Gould, Donald Johnson şi Karoline Weber. Unele insule fantomă sunt mici, doar nişte stânci, dar chiar şi acestea interesează. Cine le stăpâneşte are şi marea teritorială din jur. Între arhipelagul Juan Fernandez şi insula Sala y Gomez, ambele posesiuni chiliene, s-au descoperit insule stâncoase, dispărute apoi inexplicabil. Nu putem spune ce s-a întâmplat de vreme ce fotografiile luate din satelit nu arată să fi existat în zonă, cel puţin în ultimele secole, mişcări semnificative ale fundului oceanic. Una dintre fantome este stânca văzută în 1869 şi notată curios pe hartă cu iniţialele PD, în acelaşi an este descoperită stânca Emily. Va fi văzută iarăşi în 1873 de două vase, se relatează într-un număr de epocă al revistei franceze “Merchant”, iar ulterior vasul militar trimis de chilieni să o ia în stăpânire nu o mai găseşte. În aceeaşi zonă este văzută în 1979 stânca Minnehala, iar în 1903 stânca Roca. În 1908 americanii descoperă lângă arhipelagul Juan Fernandez insula pietroasă Serfton. De fapt erau chiar două insule Seftron, două mici piscuri sterpe din granit negru, despărţite printr-un canal îngust acoperit de apă. Deşi marinarii nu au debarcat, insula Sefton a fost bine studiată. În 1924 americanii s-au gândit să instaleze pe stâncile Sefton un releu pentru cablu telefonic submarin. Vor fi căutate zadarnic. Geograful german Hâns Peter Kosack relatează în volumul “Antarctica” că în 1930 baleniera norvegiană Truls aflată în largul Ţării Enderby descoperă o stâncă de granit înaltă de 38 de metri. Insula va fi denumită Truls. Cum stânca nu va fi regăsită, unii au dat explicaţia hilară că marinarii ar fi văzut un “iceberg negru”. Mai degrabă poţi vedea o insulă fantomă decât un iceberg negru! În 1828 Thomas Burdwoods, comandantul navei britanice Cain, a observat la sud de arhipelagul Fallkland o insulă destul de mare, cu faleze stâncoase, căreia i-a dat numele său. În aceeaşi zonă sunt zărite alte două stânci, dar mult mai mici. Una, rămasă fără nume, este descoperită în 1813 de o corabie spaniolă. Cealaltă este reperată de un vas britanic în 1825 şi a fost numită cât se poate de simplu: Rock-Piatră. Cum insula Burdwoods şi stâncile vecine nu sunt găsite în 1832 de expediţia Beagle, s-a tras repede concluzia că acestea nu există în realitate şi că descoperitorii au fost păcăliţi de miraje. Se uită că pe marea rece din sudul arhipelagului Falkland şansa de a se produce asemenea fenomen optic este practic nulă. În zona arhipelagului Falkland a fost văzută o altă insulă considerată ulterior fantomă. Este vorba de Pepys al cărei istoric se găseşte în lucrările cercetătorilor argentinieni Antonio de Viedma şi Pedro de Angelis. Insula a fost descoperită în 1683 de William Cowle. Acesta se apropie de ţărmul împădurit, descrie amănunţit insula, o desenează şi o botează cu numele unui funcţionar de la Amiralitatea Angliei. Din jurnalul de bord reiese clar că nu s-a făcut nicio confuzie cu vreo insulă din grupul Falkland. Cowle notează separat în paginile jurnalului întâlnirea arhipelagului Falkland. Insula Pepys este văzută în 1745, ocazie cu care este cartografiată. Puig, o altă insulă din zona Falkland, este văzută în 1763 de francezul Louis de Bougainville care consemnează descoperirea în cartea „Călătorie în jurul lumii”. Atât insula Pepys, cât şi insula Puig sunt căutate zadarnic în 1839. De atunci au rămas pierdute. În 1964 vasul american Atlantis III raportează un recif de mari dimensiuni în nordul Atlanticului. Existenţa bancului American Scout Seamount, cum a fost denumit, va fi ulterior infirmată. Dacă Atlanticul ascunde atâtea mistere, cu atât mai mult oferă surprize imensitatea Pacificului. În anul 1588 navigatorul portughez Joao da Gama pleacă din Macao ca să facă comerţ în Japonia. Misiunea era comandată de consiliul local din Macao şi era una importantă pentru viitorul economic al coloniei şi chiar al Portugaliei. Joao, nepotul exploratorului Vasco da Gama, era cotat ca un marinar strălucit şi tocmai de aceea fusese ales. A ajuns în Japonia, dar se pare că nu a avut cine ştie ce reuşită, pentru că un an mai târziu se îndreaptă spre Mexic, pe vremea aceea viceregat spaniol. Acţiune riscantă. Spania şi Portugalia erau într-o concurenţă acerbă dusă până la limita războiului nedeclarat. În portul mexican Acapulco echipajul portughez este arestat, nava şi încărcătura sunt confiscate şi la fel jurnalul de bord. Joao da Gama moare în Spania, iar jurnalul său dispare definitiv în arhivele madrilene. Tot ce se ştie este că a descoperit la nord de Japonia o insulă mare căreia i-a zis Ţara Joao da Gama. Jumătate de secol mai târziu olandezii Martin Vroies şi Cornelius Coen confirmă existenţa Ţării Joao de Gama şi adaugă alte descoperiri în apele Mării Ohotsk, cuprinse între insula japoneză Hokkaido şi Kamceatka. Este vorba de o serie întreagă de insule, dintre care cele mai mari erau Ţara Companiei, Staten şi Ţara Esonis. Un secol mai târziu Rusia aflată în plină expansiune teritorială devine interesată de insulele văzute de Vries şi de insula lui Joao da Gama. Sarcină să le cerceteze și să le ia în stăpânirea ţarului revine exploratorului Vitus Bering. Din păcate Bering nu le-a găsit. Ţările Joao da Gama, Companiei, Staten şi Esonis au intrat în legendă. Ne-au rămas descrierile lăsate de Martin Vries în cartea “Jurnal în nordul Japoniei” şi de Cornelius Coen, în volumul “Voiaj în China, Tataria şi insulele bogate în aur şi argint din estul Japoniei” ori înfăţişarea acestor pământuri redată de autori, arată că nu sunt deloc totuna cu insula Sahalin şi cu arhipelagul Kurilelor, aşa cum cred unii. Legat de titlul cărţii lui Coen trebuie făcută o precizare. Insula Sahalin este despărţită de Siberia prin strâmtoarea Tătarilor. Pe vremuri se credea că tătarii locuiesc toată Siberia de la un capăt la celălalt. La fel crede şi Jules Verne în romanul “Mihail Strogoff”! De la un neadevăr etnografic, numele strâmtorii Tataria lui Coen este de fapt Siberia. Există într-adevăr un grup etnic de tătari siberieni şi se pare că ar fi chiar trunchiul din care s-au desprins toate celelalte seminţii tătărăşti. Acest grup foarte puţin numeros locuieşte în vestul Siberiei, la marginea Uralilor. Amiralul spaniol José Gonzalez Bueno notează în lucrarea “Navigaţia practică” descoperirea în anul 1644 a arhipelagului Sebastian Lopez alcătuit din insulele principale: Sebastian Lob, Sebastian Lopez şi Juan Lopez. Arhipelagul aflat între insula filipineză Mindanao şi Taiwan a fost trecut pe hartă, dar a fost văzut pentru ultima dată în anul 1734. Reciful Schjetman este descoperit în 1868 de navigatorul Ole Schjetman. Se află nu departe de arhipelagul Hawaii, este lung de trei kilometri şi lat de cel mult un kilometru. A fost căutat fără succes în 1880, 1923 şi 1924, dar este regăsit pe neaşteptate în 1990, pentru ca în anul 2006 să fie iarăşi pierdut. Juridic aparţine Statelor Unite. Cam la jumătatea distanţei dintre Hawaii şi Ryu – Kyu au ieşit în calea navigatorilor grupul stâncilor Rocas şi stânca izolată Strathllan, toate pierdute ulterior. În 1932 piloţii de pe un avion american văd la 600 kilometri depărtare de Hawaii ieşind din ocean un munte împădurit. Insula nu va mai fi reperată niciodată. În timp ce pământurile descoperite nu sunt regăsite, geologii prevăd apariţia altora noi. Astfel, într-un viitor nu tocmai îndepărtat, se va ridica din golful Bengal o insulă cu suprafaţă de 30.000 de kilometri pătraţi. Noul uscat va fi o binecuvântare pentru India suprapopulată. Un nou uscat va apare în largul insulei Oahu din arhipelagul Hawaii. Viitorul uscat a fost deja împărţit în zece mii de loturi, care au fost deja vândute. Mai mult, proprietarii au declarat teritoriul care încă nu există, republică independentă! Terenuri noi sunt pe cale să se ridice pe coasta atlantică a Marocului, dar şi în Nicaragua, pe ţărmul Pacificului. În 1823 căpitanul englez Hunter descoperă insula Onascusa în vecinătatea arhipelagului Cook. Era un vulcan stins, destul de înalt, acoperit cu pădure tropicală. Pământul roditor facilita prezenţa unei populaţii numeroase. Cu toată descrierea entuziastă făcută de căpitanul Hunter, insula Onascusa a trecut în „zona crepusculară” a geografiei. Nu va mai fi găsită! Unele fantome geografice au dimensiuni mari şi de aceea pierderea lor este cu atât mai misterioasă. Americanul Benjamin Morrell descoperă în 1823 între Ţara Focului şi Ţara Enterby din Antarctica un pământ mare pe care l-a numit Groenlanda de Sud. Exploratorul francez Dumont d’Urville nu regăseşte insula în 1838, după cum scrie în „Călătoria la Polul Sud şi în Oceania”, dar Sir James Clark Ross o vede în 1843 şi o consemnează în cartea „O călătorie în Antarctica”. De atunci Groenlanda de Sud nu mai este văzută. Totuşi Rupert Gould demonstrează existenţa reală a Groenlandei de Sud în lucrările „Bizarerii. O carte a faptelor inexplicabile” şi „Enigme. O altă carte a faptelor inexplicabile”.