În căutarea timpului pierdut (CCIL)

Mitul genezei din lut, de care spuneam în articolul anterior, este răspândit în varii culturi ce au existat izolat unele de altele, ori asa avem indiciul că relatează fie şi alegoric un adevăr. Astfel, în tradiţia poporului Yoruba din Nigeria, zeul Obatala i-a făcut pe oameni din lut, iar zeul Olodumare le-a dat duhul. Asupra oamenilor din lut creaţi de Prometeu a suflat viaţă Atena şi probabil nu întâmplător. Atena este zeiţa înţelepciunii, deci a spiritului. Zeul mayaş Kukulkan a făcut oameni din noroi, dar în paralel a creat oameni din lemn şi din porumb, pare-se mai puţin reuşiţi. Interesant este că în mitologia zuluşilor din sudul Africii zeul Unkulunkulu i-a făcut pe oameni din trestii. Din lemn a făcut zeul Odin primii oameni, spun vikingii în cronicile lor numite saga. Tibetanii cred că humanoizii yeti din Himalaya sunt rezultatul împreunării dintre un maimuţoi şi o zeiţă. Nu este unicul caz în care zeii (extratereştrii) au făcut experienţe genetice. Hibrizii oameni-şoim, oameni-leu (sfincşii), oameni–scorpion, oameni–ibis, oameni-crocodil, oameni-taur (centaur), femei–pasăre (harpii) ori femei–peşte (sirene), sunt întâlniţi în scrierile antice egiptene, greceşti şi nu numai. Dintre acestea, sirenele sunt prezente în miturile tuturor popoarelor. Dobrogenii le zic faraoance, incaşii le numeau chucchu. Oanes eroul civilizator din mitologia sumeriană era om–peşte. În mitologia sârbilor apar psoglavii – oamenii cu cap de câine care ar fi trăit în străvechime. Om cu cap de câine (chinocefal) a fost, se spune, exploratorul chinez Xu Fu, despre care se crede că a ajuns în America, mai precis pe ţărmul actualului stat mexican Oaxaca, cu câteva secole înainte de Hristos. Aventura lui Xu Fu este relatată in jurnalul călugărului Yichu, participant la expeditiţie şi în “Cronica dinastiei Han”. Nu-i exclus ca acei copii născuţi malformaţi cu caractere animaliere, să fie ecoul îndepărtat a experienţelor genetice nereuşite făcute cândva. Să nu uităm că în lumea contemporană şi mă refer la continentul nordamerican s-au observat, în locuri izolate de civilizaţie, oameni-molie cu o membrană din piele menită să unească mâinile de trup asemenea unor aripi sau oameni-crocodil. Enki, zeul sumerian al meşteşugurilor şi al izvoarelor, este fondatorul cetăţii Eridu din Sumeria, primul oraş pământean. Se pare că a venit în Mesopotamia din Carpaţi. Tăbliţele de la Tărtăria vorbesc de un personaj numit Enki, plecat pe un car de foc. Foarte posibil ca acel car de foc să fi fost o navă extraterestră.  În Mesopotamia viaţa lui Enki nu a fost uşoară. Este atacat şi înfrânt de zeul Enlil venit din Cer. Enki va fi exilat o vreme în Lumea Subterană, apoi pus alături de zeii din grupul  Anuna care-i erau fideli, să construiască şapte cetăţi, că doar nu degeaba era patronul meşteşugurilor şi să exploateze zăcăminte de aur, activitate pe care o desfăşurase probabil şi în Carpaţi. Într-un final Enki şi zeiţa Ninmah primesc misiunea să creeze oameni. Primul lor născut, Enkidu care apare şi în Epopea lui Ghilgameş era om maimuţă. Se ştie că naraţiunea epopeii descrie veridic un zbor cosmic. Un text al scribului sumerian Nur–Aya spune că zeii au hotărât să “lipească chipul lor” astfel încât omul maimuţă să devină ceea ce suntem noi, homo sapiens. Un alt text sumerian “Mitul lui Atrahasis” arată destul de clar că pentru aceasta zeii au recurs la clonare. Enki l-a sacrificat pe zeul Kingu, iar din sângele acestuia amestecat cu pământ a creat primii oameni. Altfel spus genele zeului au fost altoite pe ADN-ul oamenilor maimuţă. În chip asemănător brahmanii indieni zic că pentru crearea omului a fost sacrificat uriaşul Purusha. Din capul lui Purisha a fost creată casta brahmanilor, din mâini casta nobililor, din coapse  meşteşugarii, iar din labele picioarelor agricultorii. Nu sunt rezultatul creaţiei divine oamenii paria, impurii, care nu aparţin niciunei caste. În India de astăzi grupului paria i se rezervă o poziţie socială inferioară. Rolul demiurgic a lui Enki este cunoscut şi poporului Masai din Kenya, pentru care creatorul spiţei omeneşti este zeul Enkai. Spuneam în articolul trecut despre însuflețirea corpurilor neînsuflețite. Ar exista papirusuri din Egiptul antic care conţin formula pentru învierea morţilor sau mai bine zis care conving sufletul Ka să reintre în trupul mumificat. Legenda a inspirat romanul “Rubinul cu şapte stele” a lui Bran Stocker, autor irlandez preocupat de morţii vii. În fine trebuie amintit alchimistul Bombastus von Hohenheim, zis Paracelsus, care a creat în retortă homunculul, un om minuscul, dar viu. Din cauza dorinţelor păcătoase, a legăturii prea strânse cu cele lumeşti bune sau rele, ca urmare a blestemelor ori datorită vrăjilor, sufletul nu poate pleca de lângă trupul mort. Omul damnat nici nu trăieşte, pentru că în chip firesc trupul nu mai poate funcţiona, dar nici nu-i mort, pentru că în acel trup sufletul se reîntoarce adesea. S-a născut astfel mitul vampirilor care se hrănesc cu energia absorbită din sângele victimelor, dar şi credinţa ţăranilot că trupul înmormântat şi rămas întreg trădează viaţa de păcat a respectivului. De aici blestemul “de n-ar putrezi” dar şi obiceiul dezgropării morţilor la şapte ani, ritual care nu-i canonic, dar care este o “inspecţie” menită să convingă rudele că nu au în familie un “mort viu”. Credinţa aceasta dateză din antichitate şi are originea în orfism, religie răspândită printre geto-traci. Separarea capului de corp înainte de înmormântare era la orifici un ritual care marca ruperea sufletului de materie, altfel spus, eliberarea sufletului. Probabil iniţiaţi în tainele orfismului au fost Ștefan cel Mare și Dimitrie Cantemir. În mormântul de la Putna craniul lui Ștefan cel Mare este aşezat pe  un postament deasupra scheletului, deci separat de trup. Când în 1935 rămăşiţele lui Dimitrie Cantemir au fost repatriate din Rusia, a fost adus numai scheletul fără craniu. Capul fusese separat de trup şi înhumat într-o locaţie necunoscută. Acum vreo 30 de ani, cu prilejul unor lucrări de restaurare la Mănăstirea Dealu, a fost exhumat craniul lui Mihai Viteazu. Craniul a fost filmat, iar pe film apărea chipul voievodului întreg, ca şi cum craniul era acoperit de carne. De fapt în film a apărut învelişul energetic, astral, ce reda craniul voievodului. Învelişul astral este replica energetică a corpului omenesc. Rămâne intactă secole de-a rândul după ce trupul a murit şi s-a topit. Prin rugăciuni, preoţii vor să dea sufletelor odihnă, adică să le ferească de “învierile” malefice. Se spune despre unele personaje istorice că nu au murit, ci au căzut într-un somn cataleptic, din care se vor trezi la un moment dat. Am mai scris despre asta, acum amintesc pe străbuna cehilor, regina Lebussa. A trăit în sec. X şi a fondat oraşul Praga. Viaţa şi faptele ei sunt consemnate într-o scriere medievală timpurie, Cronica lui Kosmas. Cetatea ei se situa pe  colina Visehrad, la malul râului Valtava. Regina avea un palat fastuos cu o grădină suspendată care, în viziunea arhitectului, reconstituia persajul mirific din Arcadia, ţara din mitologia greacă în care omenirea ar fi trăit Vârsta de Aur a purităţii sufleteşti. În faţa palatului regina a pus să se amenajeze un labirint asemenea celui din antichitatea cretană, dar făcut nu din piatră, ci din meri pitici împletiţi unul de altul. În mijlocul labirintului era o statuie vorbitoare care o înfăţişa pe Lebussa. Cum de vorbea  statuia? Poate vocea reginei ajungea la statuie printr-un sistem de ţevi, sau statuia o fi fost un robot de sorginte nepământeană, intrat cine ştie cum în proprietatea Lebussei! Spune cronica că pe Visehrad era un turn de marmură foarte vechi. Nu se ştia cine şi de ce l-a construit! În turn era un tunel vertical, o fântână fără apă, care coboara în adânc, sub nivelul Vâltavei. Pe fundul tunelului este o criptă în care doarme pe un pat de aur regina Lebussa. Se va trezi într-o zi ca să redea poporului ceh măreţia de altă dată. În sec. XV niste husiţi au aruncat în gaura din turn altarul de aur din biserica Sf. Petru şi Pavel. Acum turnul nu mai există şi nu se mai ştie locul fântânii. Dar se zice că cine va aduce la lumină altarul, va deveni regele Cehiei. Husiţii erau membrii unei mişcări religioase pornită de Jan Hus. Mişcarea s-a ridicat împotriva catolicismului, cerând ca şi oamenii de rând să fie împărtăşiţi cu vin din potir. Vinul de împărtăşanie evocă sângele lui Iisus. Husiţii au fost violenţi, au distrus biserici şi monumente de artă, au prigonit clerul catolic, au recurs la execuţii arbitrare. Probabil mişcarea husită a fost iniţiată de Cavalerii Templieri. Husiţii erau obsedaţi ca şi Templierii de Sfântul Graal. Nu se ştie exact ce este Sf. Graal. Mai sigur pare a fi pocalul în care s-a adunat sângele lui Iisus. După ce Jan Hus a fost executat în 1415, mulţi husiţi au părăsit Cehia. De la nişte husiţi stabiliţi pe la 1430 în ţinutul Fălciului vine numele oraşului Huşi, spune o ipoteză. Cititorii pot afla informaţii inedite despre vechea Pragă din  romanul “Cele şapte biserici” a lui Miloş Urban. Marian Rotaru