În căutarea timpului pierdut (CCIIVC)

Spuneam în articolul trecut de Groenlanda de Sud, insulă fantomă din sudul Atlanticului. Interesant este că în regiune a fost semnalată prezenţa unei alte insule fantomă. Este Isla Grande, descoperită în 1675 de Antonio de la Roche. Se află la „şase zile de navigaţie” de insula, posesiune britanică, Georgia de Sud, scrie la Roche. Pe Isla Grande nu trăiau oameni, deşi avea lacuri cu apă dulce şi păduri. Ultima observaţie este de-a dreptul interesantă, având în vedere apropierea de Antarctica. S-a dorit să fie colonizată şi este căutată iarăşi în 1820, dar de data aceasta fără succes şi se pare că pierdută a rămas! În anul 1825 căpitanul George Norris descoperă insula Bouvet, iar la 70 de kilometri depărtare, spre sud, o altă insulă pe care o numeşte Thomson. Ambele sunt luate în posesiunea Marii Britanii. Insula Thomson a fost văzută iarăşi cât se poate de clar în 1893, pentru ca în 1898 să nu mai fie găsită de o misiune ştiinţifică germană care a căutat-o înadins. Insula Thomson l-a inspirat pe scriitorul sudafrican Geoffrey Jenkins să scrie romanul „Crucea de gheaţă”. În romanul „Piele rece” autorul catalan Albert Sanchez Pinol descrie viaţa unui metereolog care trăieşte singur la o staţie din insula Thomson. Evident, staţia există doar în naraţiunea cărţii. În secolul XIX au fost descoperite nu departe de Thompson, insulele Mancey, Middle şi arhipelagul Chimneys, intrate la rândul lor în categoria insulelor fantomă sau, cum erau notate într-o vreme, cu existenţa dubioasă, “ED”. În traducere Chimneys Islands înseamnă „Arhipelagul Coşurilor”. Numele arată că aveau izvoare cu apă termală, eventual gheizere. Toate aceste insule aparţin teoretic Marii Britanii. Excepţie face insula Bouvet, de altfel singura rămasă în geografia reală şi pe care englezii au cedat-o Norvegiei în 1927. Aristotel (sec.IV î.Hr.) scrie în lucrarea “Metorologia”de existenţa unui continent mare aşezat în emisfera sudică. Ideea reapare la geograful Crates care cu 150 de ani înainte de Hristos confecţionează primul glob geografic terestru şi scrie o carte de geografie, astăzi pierdută. Învăţatul a lucrat la Roma, dar de origine era trac din cetatea Mallus, regiunea Cilicia, Asia Mică. Pe globul lui Crates Europa, Asia şi Africa sunt denumite la un loc Oecumene, lumea cunoscută. La vest de Europa, dincolo de Atlantic, este desenată America de Nord, denumită Ţara Perioecilor, a celor aflaţi la margine, la periferia lumii. Poziţia continentului nordamerican este destul de corectă. La sud se aflau Antipozii, continentul opus Europei, pe care după contur şi poziţie îl recunoaştem ca fiind America de Sud. La sud de Africa şi Asia apare un continent masiv, ţara Antoecilor, a celor care locuiesc la antipozii Perioecilor. Să spunem că ideea continentului sudic, ţara Antoecilor a fost preluată de Crates de la Aristotel şi că Aristotel la rându-i doar a speculat existenţa continentului sudic. Se pune totuşi întrebarea de unde ştia Crates de existenţa Americilor şi cum de le-a desenat neaşteptat de bine? Nu este vorba de intuiţie sau de speculaţie. Pur şi simplu Crates a citit cărţi pe care noi nu le avem. Dar cine a scris cărţile? Evident, aceia care în antichitatea îndepărtată au atins ţărmul Americii. Oricum, ideea trece de la Crates, la Claudius Ptolemeu (sec. I-II d.Hr.) care într-una din cărţile sale,”Geographia”, numeşte continent sudic Terra Australis Incognita. Terra Australis nu trebuie confundată cu Australia şi Antarctica, pe care le ştim. Dealtfel ţara antoecilor formează un bloc continental compact, mult mai mare decât Australia şi Antarctica luate la un loc şi mai nimic din conturul acestora din urmă nu se regăseşte la continentul desenat de Crates. Cicero aminteşte Terra Australis într-una din lucrările sale, „Visul lui Scipio”, iar geograful Pomponius Mela redă pe harta desenată în anul 40 d. Hr., la sud de Africa şi Asia, pământul numit Antichthones. În epoca marilor descoperiri geografice, Terra Australis este căutată asiduu de navigatori. Unii dintre ei spun că au găsit-o, ba chiar spun că au găsit în emisfera sudică încă alte multe insule mari şi fabuloase: Ignota, Marea Java, Zanzibarul Mare, Ţara Boeach, Ţara Locac, Magellanica, Australia Sfântului Duh, Brasilie Regio, Brasilia Inferioară, Brasilia Australis, Regio Patalis şi Terra Australis Nondum Cognita. Fraţii Francisque şi Andre d’Albaigne, amândoi comercianţi din republica Lucca, au intenţionat chiar să colonizeze Terra Australis. Cei doi ajunseseră acolo, iar raportul lui Andre d’Albaigne despre cele văzute în Terra Australis l-a convins pe amiralul Gaspard de Coligny, ministrul francez al marinei, să aprobe un plan pentru înfiinţarea unor colonii de hughenoţi pe noul pământ. Proiectul a fost abandonat odată cu asasinarea amiralului în 1572. Ideea fraţilor d’Albaigne este susţinută un deceniu mai târziu de scriitorul gascon Lancelot Voisin de La Popelinière, în cartea „Cele trei lumi”. Acestea erau în concepţia autorului Lumea Veche, Lumea Nouă şi Terra Australis. Cartea şi unele informaţii obscure din jurnalele de călătorie ale navigatorilor englezi: Sir Francis Drake, Sir Humphrey Gilbert şi Sir Martin Frobisher, l-au determinat pe diplomatul Michel de Castelnau să ceară comanda unei expediţii în Terra Australis. Suveranul francez nu a acceptat ideea. Castelnau relatează toate acestea în „Memorii”, lucrare publicată în 1621, la 29 de ani după moartea sa. În carte redă un pasaj criptic din scrierile lui Frobisher, unde se aminteşte despre „o infinitate de insule” nelocuite sau populate cu sălbatici, aflate în emisfera sudică în aceeaşi zonă climatică cu Anglia şi Franţa. Către Terra Australis se vor îndrepta galicianul Luís Vaez de Torres, aflat în slujba Spaniei şi portughezul Pedro Fernandes de Queiros.Ultimul a descoperit Australia Sfântului Duh, despre care majoritatea celor care cercetează geografia istorică, sunt de părere că nu-i altceva decât continentul Australia pe care-l ştim. Olandezul Abel Janszoon Tasman a plecat în 1642 din Batavia, capitala insulei Java, pentru a găsi şi explora Terra Australis şi Java Mare, altă insulă paradisiacă, de care auzise şi scrisese Marco Polo cu aproape patru veacuri mai înainte . Nu a atins ţinta, dar descoperă Noua Zeelandă, Ţara van Diemen, care azi poartă numele de Tasmania, iar în 1644, Noua Olanda, care va primi ulterior numele de Australia. Rămâne un mister dacă Tasman era sau nu conştient de faptul că Noua Olanda, face parte din pământul descoperit anterior de exploratorii spanioli Pedro de Queiras şi Luís se Torres în 1606! Dacă Tasman a ştiut de descoperirea predecesorilor, cum de a ignorat strâmtoarea Torres? Deasemenea este greu de înţeles cum de nu a ştiut nimic de descoperirile spaniole, de vreme ce memoriile de călătorie ale lui Queiros şi Torres fuseseră publicate şi oricum trecuseră deja patru decenii, timp în care informaţiile circulă, mai ales printre cei interesaţi. De ce mă întreb? În volumul „Descoperirea Australiei” publicat în 1895 australianul George Collingridge susţine că Torres nu a afirmat câtuşi de puţin că a descoperit un nou continent. Spune doar că a văzut „insule foarte mari la sud”. În ipoteza că Torres a zărit Ţara York, ţinut din extremul nord al statului Queenland de azi, de ce foloseşte pluralul „insule foarte mari”, pentru că toate cele 274 de insule din strâmtoarea Torres sunt de mici dimensiuni? Mă întreb dacă Torres a trecut cu adevărat prin pasajul marin care-i poartă numele! Bizar, dar toate exemplarele cărţii scrise de Torres privitor la expediţia australă au dispărut. Lucrarea putea lămuri ceva din taina care acoperă Terra Australis. Dar, cine ştie, unora le place misterul, mai ales că unele “relatări sumare” transmise de Torres regelui Spaniei zac şi acum în arhive fără a fi publicate! Privitor la Queiros se spune că a scris multe cărţi despre călătoriile sale. Toate sunt pierdute. Mai mult, regele Spaniei a refuzat multă vreme să finanţeze o nouă expediţie către Australia Sfântului Duh! În cele din urmă cedează aparent insistenţelor navigatorului şi îi promite fonduri pentru o nouă călătorie, al cărei punct de plecare urma să fie la Callao în Peru! Queiros moare în Panama, pe când se afla în drum spre Peru. Asasinat?? De ce oare regele Spaniei nu dorea să adauge la coroana să şi Australia Sfântului Duh? De la Queiros au rămas memoriile adresate regelui, „manuscrisele de la Prado” nepublicate până azi şi un tratat de tehnica navigaţiei. În 1630, după 16 ani de la moartea navigatorului, Juan Luis de Loyola trimite regelui Spaniei un raport în care relatează discuţiile pe care le avusese cu Queiros despre Australia Sfântului Duh. Am spus că Abel Tasman ar fi trebuit totuşi să ştie despre descoperirie lui Quieros şi Torres! De unde? În primul rând cărţile de călătorie ale acestora au circulat cât de cât în epocă. Faptul că nu au fost traduse din spaniolă nu era un chiar cel mai mare impediment în a fi cunoscute de olandezi. În 1617, este tradus şi publicat în engleză unul dintre manuscrisele cu memoriile lui Quieros: „Terra Australis, sau descoperirile din emisfera sudică”. Episcopul Samuel Purchas, contemporan celor doi navigatori, a fost un autor prolific în domeniul descoperirilor geografice. Publică în limba engleză „Observaţii despre lume şi religii făcute în toate timpurile”, „Istoria omului” şi monumentala „Istorie a voiajelor pe mare şi a călătoriilor pe uscat, făcute de englezi şi de alţii”, alcătuită din 20 de volume. Aici sunt povestite călătoriile lui Torres şi Quieros. Marian Rotaru