În căutarea timpului pierdut (CCIIIVC)

Ciudat este poporul Tutsi care formează pătura conducătoare în Burundi. Exploratorul englez John Hanning Speke afirma în cartea „Jurnalul expediţiei la izvorul Nilului” că tutsii, prin trăsăturile fizice, pielea mai deschisă la culoare, prin caracter şi prin cultură materială, se dovedesc a fi albi metisizaţi cu negri bantu. Speke este de părere că tutsi au ajuns în Burundi venind din Abisinia (Etiopia). Americanul Cotlow Lewis a vizitat regatul Burundi în anii 1950, când era sub tutela Belgiei. Mai înainte fusese până în 1920 protectorat german. Cotlow observă la obiectele tradiţionale folosite de tutsi şi la obiceiurile acestora similitudini culturale cu Egiptul antic. Cotlow concluzionează în cartea „Zanzabuku” că tutsii sunt egipteni plecaţi încă din antichitate din Valea Nilului. Nobila origine a tutsilor se manifestă prin poziţia de lider care o au în societatea burundeză. Familia regală cât şi nobilimea din Burundi sunt de etnie tutsi. Pătura inferioară a populaţiei din Burundi o formează seminţia hotu. Sunt supuşi tutsilor, le este sortită doar munca fizică şi le este refuzată ascensiunea la conducerea ţării. Au şi hutu propria nobilime, familii care au în proprietate mai mult de zece vaci. Un aristocrat hutu este considerat mai prejos chiar decât un tutsi de rând. În sfârşit, în Burundi există poporul twa din rândul căruia sunt racolaţi sclavii ce servesc curţile nobiliare ale tutsilor. Triburile de pigmei şi bambuti din Burundi trăiesc independente în junglă. Albi suntem noi arienii şi semiţii, semiţii fiind în principal evreii, arabii şi copţii (egiptenii antici). Rasa ariană sau indoeuropeană, cum i se mai zice, vine pare-se din provincia Kefirstan din Afganistan. Acolo este patria noastră cea mai îndepartată! Afganistanul este celebru pentru stafidele verzi, unice în lume ori pentru intestinele de oaie pe care le exporta şi care sunt folosite ca membrane la cârnaţii cei mai apreciaţi din lume, fabricaţi de compania americană Christies. Mai scrie Jan Myrdal în cartea “La răspântia civilizaţiilor. Afganistan” că această ţară este renumită şi pentru pepenii verzi. Aceştia au coaja atât de subţire, încât dacă un călăreţ galopează pe lângă harbuzărie, coaja pepenilor de la marginea drumului crapă! Până în 1924 harbujii afgani puşi cu gheaţă în vase de plumb erau trimişi la mesele emirilor din Hiva şi Buhara, două state din Asia Centrală ocupate de sovietici. Buhara era celebră pentru covoarele de lână produse acolo, la fel de apreciate ca şi covoarele persane. Aceste covoare se fac manual în încăperi umede şi întunecate, ca să nu se deprecieze culoarea lânii. Într-o zi o ţesătoare realizează cel mult cinci-şase centrimetri pătraţi de covor. În 1909 sultanul Turciei Abdul Hamit a dăruit moscheii din insula Ada Kaleh, pe atunci posesiune turcească, un covor persan de 1.500 de kilograme, unul din cele mai mari din lume! Hokaido este cea mai nordică dintre insulele mari ale Japoniei. Aici trăiesc până azi triburile ainu, misterioşii băştinaşi de rasă albă care demult populau întreg pământul Imperiului de la Soare Răsare. Ainu spun la sat katun. Substantivul românesc pronunţat identic are înţelesul de sat mic. Cuvântul are aceeaşi semnificaţie şi în albaneză, ceea ce demonstrează originea tracă a termenului. Triburile ainu sunt răspândite în insula japoneză Hokaido, în arhipelagul Kurilelor, în sectorul din reginea rusească Primoria pe partea văii fluviului Amur, în insula Sahalin şi în Kamceatka. Având în vedere că arhipelagul Kurilelor, sudul Sahalinului şi câteva enclave din nordul acestuia au fost japoneze până în august 1945, dată la care sunt ocupate de Rusia, putem spune că ainii sunt în marea majoritate popor a Imperiului Japonez. Despre viaţa acestui popor se pot afla informaţii în monografia „Ainii. Aborigenii Japoniei” a lui Liviu Petrina. Ainii sunt un popor alb, singurul care aparţine acestei rase între seminţiile Extremului Orient de azi. Nu sunt tocmai clare raporturile dintre aini şi alt popor de rasă albă, jomonii primii băştinaşi civilizaţi ai Japoniei, azi complet dispăruţi. Părerile sunt împărţite între cei care consideră că ainii sunt urmaşii jomonilor şi cei ce cred că cele două naţionalităţi sunt înrudite şi au coabitat pe pământul Japoniei. Jomonii sunt creatorii celebrelor statuete dogu de care Eric von Daniken crede că reprezintă călători spaţiali îmbrăcaţi în combinezoane de cosmonaut (în lucrarea „Amintiri despre viitor”). Există opinia că băştinaşii din arhipelagurile Ryu-kyu, Amami, Sakishima şi Yonaguni ar fi urmaşii corciţi ai jomonilor. Au numele generic de  ryukyuani, dar sunt în realitate un conglomerat de mici popoare înrudite. Băştinaşii fiecărei insule vorbesc o limbă diferită. Toţi aceştia au fost organizaţi în regatul Ryu-Kyu a cărui componenţă a inclus insulele amintite, cărora li s-au adăugat arhipelagurile Osumi, Tokara şi Daito, locuite de japonezi. Regatul este anexat Japoniei la 27 martie 1879, iar ultimului suveran din Ryu-Kyu i se stabileşte domiciliul la Tokyo. Nominal păstrează pentru tot restul vieţii titlul de rege, alături de cel de marchiz primit în 1879 de la împăratul Japoniei. Moare  la 19 august 1901 fără a avea drept să desemneze un urmaş la tron. Atât ainii cât şi poporul jomon s-au stabilit în Japonia, cucerind-o de la primii ei băştinaşi. Aceştia erau un conglomerat din diverse neamuri: sanka, adică oamenii castanilor, pigmei şi canibali. La rândul lor ainii şi jomonii sfârşesc prin a pierde ţara în faţa invadatorilor niponi de rasă galbenă. Similitudinile culturii ainilor cu cea a dacilor dau bătaie de cap istoricilor. Pe lângă potrivirile în ce priveşte pilozitatea facială a bărbaţilor, obiceiurile, mitologia, arhitectura gospodăriilor şi a locuinţelor, divinizarea ursului şi a apelor curgătoare, se adaugă asemănări lingvistice surprinzătoare. Ainii spun că au venit dintr-o ţară apuseană numită Sireta-ku. Termenul duce cu gândul la valea Siretului sau la Munţii Siriu din Buzău. Siret în graiul get însemna lung de unde cuvântul şiret (de legat) din română. Termenul ainu oaş se traduce prin vultur. Ca sonoritate oaş evocă Ţara Oaşului, a cărei etimologie iscă controverse printre istorici. Oaş este un cuvânt vechi şi răspândit în spaţiul românesc. Un sat Oşeşti se găseşte în judeţul Vaslui, iar altul numit chiar Oaş întâlnim în Meglen, ţară a românilor suddunăreni din Tracia Grecească. În  masivul Şureanu se înalţă vârful Oaşa, din a cărui toponim au derivat denumirile localităţilor Oaşa Mare şi Mică precum şi a cabanei Oaşa, toate situate în judeţul Sibiu. Zona cuprinde Mănăstirea Oaşa ale cărei baze sunt puse în 1943 de scriitorii Mihail Sadoveanu şi Ioan Pop. După istoricii Aurel Berindei şi Simion Lugojan, termenul oas vine din sanscritul osadhi, tradus prin plantă şi în sensul mai larg de pădure. De aici trebuiesc văzute trei aspecte. În primul rând sanscrita este limba mamă pentru geto-dacă şi latină. În al doilea rând Ţara Oaşului a fost acoperită până acum câteva decenii cu un codru secular imens. Este vorba de pădurea Tuba care forma un corp silvic unitar peste întreaga ţară. Specific pădurilor euroasiatice este vulturul auriu sau acvila de munte numită ştiinţific aquila chrysaetos. În Japonia se întâlneşte specia aquila chrysaetos japonica. Asocierea pădure, vultur de pădure, poate fi făcută uşor. La fel de bine este vizibilă legătura dintre noţiunile vultur şi puternic. Vulturul este o pasăre puternică. Se vede că în limba geto-dacă la puternic se spunea os, termen înrudit cu latinul osum care face referire la elementele scheletului care sunt părţile cele mai  puternice şi mai tari din trupul omenesc. Analogia dintre unele toponime ale Moldovei de Jos susţine ipoteza că oaş înseamnă vultur în limba geto-dacilor. Astfel în Podişul Central Moldovenesc există localitatea Vultureşti, apropiată geografic şi sinonimă Oşeştilor, iar pe valea Siretului, în ţinutul Putnei, întâlnim satul Călimăneşti. Căliman este specia de vulturi care a împrumutat numele masivului Călimani. Oaşa pare a fi femininul lui oaş, deci vârful Oaşa este vârful Vulturiţei, toponim potrivit pentru un munte! Posibilitatea ca asemănările lingvitice între româ şi limba ainu, precum şi alte asemănări asemenea este greu de explicat prin originea comună a graiurilor pământene. Nu-i mai puţin adevărat că înrudirea graiurilor omeneşti este demonstrată ştiinţific! Faptul dovedeşte că toate au o origine comună. Limba vremurilor imemoriale, izvorul cuvintelor rostite azi de toţi oamenii a fost denumit prin convenţie graiul adamic. Prin gestul făcut de lumea ştiinţifică se aduce un omagiu mitului biblic al turnului Babel, pentru care s-a văzut că prin metaforă transmite adevăruri istorice. Pare greu de crezut, dar engleza şi limba aulua vorbită în insula Malakula din Noile Hibride, româna şi limba ndali din Tanganika şi Nyasaland ori chineza mandarină şi montanes, limba utilizată în văile Pas şi Soba din Cantabria, sunt înrudite! Numai că înrudirea este atât de adâncă, încât nu mai poate fi decelată decât de lingvişti în baza unor studii laborioase. Chiar şi popoarele cărora li se bănuieşte originea extraterestră vorbesc o limbă din familia adamică. De ce? Au uitat limba din lumea lor, după ce au preluat graiul gazdelor din motive practice. Trebuiau să se înţeleagă cu cei din jur! Câteva rădăcini de cuvinte ori inflexiuni bizare rămase balast sunt toată amintirea unor vorbe  auzite sau scrise cine ştie când, în cine ştie care colţ de Univers