În căutarea timpului pierdut (CCIIIVC)

Spuneam în articolul trecut de lucrarea „Terra Australis sau descoperirile din emisfera sudică” a exploratorului portughez Pedro de Queiros. De remarcat că lucrarea a apărut în 1625, cu 17 ani înaintea plecării lui Abel Tasman către Terra Australis! Informaţiile privitoare la insula-continent Terra Australis provenite din surse rămase obscure stau la baza „Descriptionis Ptolemaicae Augmentum”, lucrare publicată în 1597 de geograful flamand Cornelius Wytfliet. Majoritatea istoricilor australieni nu îmbrăţişează ideea că Quieros sau Torres ar fi descoperit continentul lor. Teoria că navigatorul Queiros a ajuns pe coasta Ţării Golfului, ţinut din statul Queensland şi a înfiinţat aici prima aşezare europeană, numită Noul Ierusalim, despre care, în treacăt fie zis, nu se ştie nimic altceva, a fost impusă oarecum de autoritatea primului cardinal al Australiei, Patrick Francis Moran. Fără îndoială, părintele Moran a fost nu numai atlet al lui Hristos, ci şi un om de cultură. Este autorul a opt lucrări de istorie a bisericii, a unei cărţi de administraţie publică şi al unui volum de poezii. A susţinut că descoperirea şi prima colonizare a Australiei se datorează lui Queiros, deci meritul aparţine unui catolic. De altfel descoperirea unui mare pământ sudic este revendicată şi de alt navigator spaniol, Juan Fernandez. Expediţia lui Juan Fernadez din 1576 a fost organizată de viceregele din Chile, ori acesta a dorit că descoperirea să rămână secretă. După ce viceregele moare, în 1578, Fernandez informează Madridul că a descoperit Terra Australis şi propune să se înfiinţeze o colonie pe noul continent. Pare ciudat, dar nu a fost luat în seamă. Scrisoarea exploratorului este păstrată şi azi la Biblioteca Naţională din Madrid. Într-o notă din anul 1641, “Polus Antarcticus”, lăsată de cartograful Henricus Ondius se spune că Fernandez a descoperit o mulţime de insule mari între Noua Guinee şi strâmtoarea Magellan. Care ori fi acelea? Dintre insulele ştiute azi în această zonă, câteva sunt mari: insulele de Nord şi de Sud ale Noii Zeelande, Noua Caledonie, Tahiti, deci nicidecum “o mulţime”. Cât priveşte celalte insule toate sunt mici. În emisfera sudică comograful Johannes Schöner nota în anul 1533, deci cu mult înainte de 1605, anul descoperirii oficiale a Australiei ştiută de noi, pământul Australia Nondum Cognita, “recent descoperit, dar nu a fost încă pe deplin cunoscut”. Cine l-a descoperit? Unul dintre ultimii susţinători al existenţei Terrei Australis în varianta mitică este geograful flamand Cornelius Wytfliet, autorul cărţii “Descriptionis Ptolemaicae Augmentum”, publicată în 1597. În secolul XVIII geograful scoţian Alexander Dalrymple are ocazia să cerceteze rapoarte confidenţiale ale marinei spaniole, capturate în Filipine, de militarii britanici. Documentele conţin informaţii privitoare la Terra Australis şi sunt redate parţial de Darymple în lucrarea „Istoria mai multor voiaje şi călătorii în Pacificul de Sud”, publicată 1771. Se spunea că Terra Australis este locuită de cincizeci de milioane de oameni şi că este neînchipuit de bogată. Concluzia autorului era că Marea Britanie trebuie să fie interesată de explorarea şi colonizarea continentului. Mai departe, scrie Dalrymple că după unele texte incaşe pierdute pe vremea să, Manco Capac, primul suveran al imperiului încă, ar fi originar din Terra Australis. Lucrarea lui Darymple a trezit interesul guvernului britanic şi de aici a primit James Cook în anul 1769 misiunea de a descoperi continentul austral. Organizarea expediţiei lui Cook a fost grăbită şi de raportarea în 1767 a unei insule mari şi necunoscute în sudul Pacificului de către exploratorul englez Samuel Wallis. Insula numită de Wallis, Ţara Regelui George, a fost luată în stăpânirea Marii Britanii şi urma să fie punctul de sprijin pentru explorarea şi colonizarea Terrei Australis şi totodată să justifice suveranitatea britanică în zonă. Problema este că în afară de Wallis şi oamenii săi, nimeni nu a mai văzut Ţara Regelui George. O altă insulă, Georgia de Sud, aflată în sudul Pacificului va fi descoperită de James Cook. A fost colonizată şi este astăzi posesiune britanică, chiar dacă este colonizată de norvegieni. În privinţa existenţei Terrei Australis, Cook scrie în jurnal destul de confuz. S-ar înţelege că expediţia sa îi neagă realitatea, dar parcă nu într-un mod hotărât. Interesul pentru Terra Australis piere după căutarea nereuşită a căpitanului Matthew Flinders. Marinarul povesteşte expediţia sortită eşecului în „Călătorie spre Terra Australis”, carte publicată în 1814. Am văzut că Terra Australis ridică semne de întrebare. Pierderea interesului geografilor pentru continentul legendar a fost o comoditate, deloc productivă pentru lămurirea misterului! Ca dovadă a facinației exercitată de Terra Australis sunt lucrările belestristice inspirate de poveştile marinăreşti: “Terra Australis Incognita” (1605), “Insula Pines. Descoperirea a celei de a patra insulă din apropierea Terrei Australis Incognita de către Henry Cornelius van Sloetten”(1668), “Pământul austral” (1678), “Istoria Sevarambilor” (1679), “Călătoriile şi aventurile lui Jaques Masse” (1715), “Noua Atenă din Terra Australis Incognita” (1720), “Despre Regatul Fericiţilor”( 1717), “Călătoria lui Henry Wanton în Terra Australis Incognita” (1749), “Descoperirea Terrei Australis de un om zburător” (1789), scrise de Joseph Hall, Henry Neville, Gabriel Foigny, Denis d’Allais, Tyssot de Patot, Thomas Killigrew, marchizul de Lassay, Zaccaria Seriman şi Restif de la Bretonne. Se adaugă două lucrări scrise de anonimi: un polonez cu “Călătorie la Polul Antarctic” (1721) şi un englez care a scris în 1787 “Călătoria lui Robertson în Terra Australis”. Terra Australis care a născut atâtea pasiuni în trecut este uitată în zilele noastre. Toată lumea o confundă cu Australia. De aceea misteriosul continent sudic mai apare ca temă doar în romanele pentru tineret din seria “Discworld” ale scriitorului contemporan Terry Pratchett. În “Cartea Minunilor” Marco Polo spune că a ajuns pe cea mai mare insulă din lume, Java Mare, situată la 1.300 mile sud de insula indoneziană Java, numită de autor Java Mică. De acord cu Marco Polo, Ludovico di Varthema, un călător din Bologna, pretinde că a văzut ţărmul Javei Mari şi scrie în volumul “Itinerarii” publicat în 1520 că Java Mare ar fi “nemăsurat de întinsă”. Alfonse de Saintonge precizează în lucrarea “Cosmographia” din 1559, că Java Mare se învecinează cu Terra Australis. Dealtfel Saintonge declara răspicat că a văzut ambele pământuri la răsărit de Capul Bunei Speranţe cu prilejul unei expediţii în Oceanul Austral. Dacă mai toţi considerau Java Mare insulă, Oronce Fine o descrie în volumul “Sfera Lumii” publicat în 1542 ca un arhipelag format din insule mari, foarte apropiate între ele. Posibil ca Oronce să fi avut dreptate: dacă insulele sunt prea mari comparativ cu strâmtorile care le despart, atunci par că formează un uscat unitar. Totuşi singurul autor care descrie Java Mare şi încă într-un stil savuros este corsarul francez Guillaume Le Testu în lucrarea „Cosmografia universală după navigatorii din timpurile vechi şi moderne”, apărută în 1555. Volumul a adus onoruri corsarului şi a trezit, este adevărat trecător, interesul suveranului francez pentru a coloniza insula. Guillaume Le Testu a acostat pe ţărmul Javei Mari în golful Braecillie. Pe insula văzută de el vieţuiau lebede negre, cazuari, şerpi gigantici, inorogi şi vasilisci. Lebedele negre şi cazuarii fac parte din fauna Australiei, şerpii extraodinari de mari, lungi de 32 metri, au fost fotografiaţi de curând în Sarawak, în Amazonia Venezueleană se spune că trăiesc anaconde lungi de 40 de metri, cu trupul gros de un metru şi lat de 2 metri, iar în fostul Congo Belgian a fost fotografiat dintr-un avion militar, în anii 1950, un şarpe lung de 62 de metri. Autorul englez Robert Twigger a întreprins o expediţie în Borneo pentru a captura un asemenea şarpe. Nu a reuşit şi poate norocul lui că nu a întâlnit monstrul, dar a scris în urma aventurii cartea “Marele Şarpe”. Şerpii uriaşi, pitonii, sunt prezenţi şi în fauna noastră. Un prieten care a făcut armata la grăniceri povestea că prin anii 1990 a văzut un piton lung de şapte metri ucis de cineva, pe malul Dunării la Cazane. Un gospodar din cartierul bârlădean Podeni are în curte un iaz unde creşte raţe şi gâşte. A avut neplăcuta surpriză ca în iaz să prindă un piton de câţiva metri. A reuşit să-l ucidă. Șopârlele extrem de veninoase numite vasilisc au existat cu adevărat, fiind descrise de Pliniu cel Bătrân în „Istoria Naturală”. Inorogii sau unicornii sunt pomeniţi în legendele antice, dar Bruce Chatwin, autorul volumului “În Patagonia”, scrie că a dat de urma acestor animale în pampasul din provincia argentiniană Chubut. În anii 1970, când Chatwin a vizitat Patagonia, inorogii nu mai existau demult, dar amintirea era vie. Le Testu vede în Java Mare, alături de oameni obişnuiţi, umanoizi de rase ciudate: pitici, uriaşi,ciclopi, acephali şi chinocephali. Pare ciudat dar oamenii cu cap de câine, cynocephalii sunt foarte răspândiţi în lume. Se pare că un trib de cynocephali a locuit în Araucania, ţinutul din extremul sud al republicii Chile, notează Bruce Chatwin. Paulus Diaconus, călugăr benedectin din secolul VIII, scria în “Istoria Longobarzilor” că în oastea acestui neam german era o unitate de cavalerești chinocephali. Mai mult, părintele Paul a cerut regelui longobard printr-o scrisoare să-i trateze pe cynocephali ca pe fiinţe omeneşti. Este probabil primul apel la toleranţă rasială din istoria lumii. Marian Rotaru