În căutarea timpului pierdut (CCIIIL)

Menehume din Hawaii sunt piticii care au lăsat cele mai clare dovezi ale existenţei lor. În 1874 regatul Hawaii a intrat sub protectorat american. În anii 1890 un funcţionar american era însărcinat să facă recensământul. Ca să ajungă într-un sat omul a mers pe o cărare prin pădure. Într-o poieniţă a dat peste o aşezare din colibe minuscule, scrie Neagu Udroiu în volumul “Hawaii”. În jur umblau pitici, desigur Menehume. Când a apărut  americanul, piticii au fugit. Funcţionarul a notat întâmplarea într-un raport administrativ. De atunci Menehume nu au mai fost văzuţi! Unde au dispărut? Legendele canacilor, băştinaşii din Hawaii, spun că piticii locuiau pe o insulă care-i îngrozea, pietroasa Kaonohi. Pescarii care îndrăzneau să debarce pe insulele Kueihelani şi Ulu-hai, domenii ale perechii divine Kane şi Kanaloa, erau exilaţi pe Kaonohi ca să fie sclavi la pitici. Zeul suprem al canacilor Kane şi soţia sa Kanaloa aveau pe insula Keihelani un palat unde îi primeau pe ceilalţi zei, iar pe insula Ulu-hai o grădină minunată care era numai a lor şi unde se desfătau feriţi de privirele indiscrete. În mijlocul grădinii se întinde lacul Mano-wai, a cărui ape dau tinereţea veşnică. Piticii Menehume sunt în relaţii bune cu zeii. Ca dovadă erau servitorii lui Kane şi Kanaloa la palatul de pe insula Kueihelani, dar nici chiar ei nu puteau să calce pe ostrovul grădină Ulu-hai. Kane şi Kanaloa erau regii insulei Kane-Huna, locuită de poporul Mu, oameni frumoşi ca nişte semizei. Insula are crânguri întinse de kawa, piper sălbatic din care oamenii Mu preparau băutura servită la masa zeilor. Se observă legătura fonetică dintre numele poporului Mu cu legendarul continent omonim din Pacific, de care vorbesc textele străvechi din India găsite de autorul James Churchward! Canacilor care intrau în graţia zeilor le era permisă doar o vizită pe insula paradisiacă Kane-Huna. De altfel, în jurul Hawaiiului gravitează 30 de insule fantomă, inaccesibile omului de rând. Se văd uneori în larg la apusul soarelui. Insulele au nume greu de memorat pentru un european: Kalana, Kahiki, Mole-o-lani. Hawaii-Nui-kua, Kuai-el-lani, Ka-Ulu, Kahiki, Nuumea, Kealohi, Lewa-Lani, Ulu-Koa, Lewa-nuu, Kahiki-ku etc. O duzină din aceste insule sunt locuite de zei. Dintre aceate pământuri fantomatice, canacii pot să debarce doar pe insula Paliuli, spaţiu al belşugului cu trestie de zahăr şi bananeri, cu crânguri prin care umblă turme de porci ori  pe ostrovul Tapu unde curge un izvor cu apă dătătoare de tinereţe, probabil un izvor mineral cu un conţinut complex şi bine echilibrat. Numai că la aceste pământuri minunate se ajunge greu. Kalana-hauola, pământ paradisiac, în care a apărut prima pereche de oameni, Eva şi Adam în varianta locală, completează geografia fabuloasă a canacilor şi despre care găsim referinţe în volumul “Hawaii albastru” scris de hawaiianul Wayne Stier. Totodată Wayne Stier a publicat cărţi de călătorie dedicate Oceaniei şi Asiei sudice: “Stele”, “Când soarele strălucește”, “Malacca de aur”, “Peisaje din  Burma și Thailanda”,“Despre Zei” şi  “Elefantul Cosmic”. De menţionat că în 1932, piloţii unui avion american au zărit o insulă necunoscută la 600 kilometri sud de Hawaii. Era un munte împădurit. Ulterior această insulă nu a mai fost găsită. Probabil descoperirea a inspirat pe autorul unui roman de aventuri pentru tineret din “colectia de 1,50 lei”, citit de mine în copilărie. În roman, un vas românesc care traversa Pacificul găseste o insulă necunostută, nu departe de Hawaii. O va numi Insula Carpaţi. De regulă pământurile fantomă sunt consubstanţiale cu Paradisul. Aşa este pentru melanezienii din insula Tana, arhipelagul Noile Hibride, adepţi ai religiei Tuka, insula Mburotu Kula. Pe insula Mburotu Kula ajung numai eroii şi acolo se vor desfăta pe vecie în braţele unor fete. Melanezienii de pe altă insulă a Noilor Hibride, San Cristobal, zic că sufletele stau o vreme pe insula Rodomana ca să se obişnuiască cu viaţa de după moarte, apoi trec înot o strâmtoare a mării pentru a ajunge în Paradis, pe insula Maraba. În Maraba curge pârâul Totomanu cu apă vie din care cine bea devine nemuritor. Tradiţia japoneză vorbeşte de două insule paradisiace, Awa şi Onogoro, consacrate zeului Izanagi. În Cronica Kojiki din sec. VIII d.Hr., scrisă de învăţatul Yasumaro, se spune că un băiat şi o fată, Izanagi şi Izanami, au venit pe insula Awa la porunca zeului Kunitokotachi, tocmai din Takamagahara- Câmpia Înaltă din Ceruri cu un “pod plutitor”, ca să civilizeze pe pământeni. Chinezii localizează Paradisul pe cinci insule misterioase din Marea Chinei de Est: Tai Yu, Yuan Chiao, Frang Hu, Ţi Peng şi Lai Ying Chou. Dacă este să credem legenda polinezienilor din arhipelagul Tonga consemnată de Wayne Stier, oamenii amfibie au o insulă numită Bulotu, unde vin să se odihnească şi unde locuieşte regele lor. Mai departe, zice legenda, casa regelui este construită din oasele pescarilor prinşi şi mâncaţi de oamenii amfibie. Pe insula Bulotu se află  izvorul Vai-Ola, cu apă care odată băută aduce nemurirea. Pescarii din arhipelagul Fiji povestesc o legendă similară cu a tonganilor, numai că în mitologia lor insula oamenilor amfibie se numeşte Morotu. Morotu se află undeva la nord de Fiji. În istoria Japoniei mama primului împărat nipon, Jemmu Teno, a fost o sirenă. Dinastia fondată de Jemmu Teno domneşte şi azi în Japonia, după trei milenii! Oamenii amfibie care trăiau în ape nu aveau coadă de peşte precum sirenele. Maorii din Noua Zeelandă zic acestor oameni amfibie pania, iar băştinaşii din arhipelagul micronezian Palau spun că oamenii amfibie din mare au o coadă de peşte ca accesoriu vestimentar care-i ajută la înot. Există legenda că regii insulei Ponape din arhipelagul Palau sunt urmaşii zeului Nahnisohn Sahpw şi a unei femei de mare. Zeul a furat coada de peşte a femeii de mare care i-a fost dragă. Ea nu s-a putut întoarce în apă şi rămasă pe uscat i-a devent soţie. Polinezienii nu confundă oamenii de mare cu sirenele, oameni peşte, specie aparte de umanoizi. La fel în Dobrogea, oamenii de mare au o denumire aparte, li se spune sorbi sau dulfi. Sirenele sunt numite faraoance. În privinţa sirenelor polineziene presa spune că trupul uneia a fost găsit pe o plajă din insula Maui, arhipelagul Hawaii. În Țara Bascilor se zice că în râuri locuiesc un soi de sirene numite lamia. Lamia sunt frumoase şi adesea îi păcălesc pe bărbaţi. Oamenii le văd la marginea apei goale şi zic că sunt fete la scăldat. Le trece cheful de aventură când văd că au de a face cu lamia, femei amfibie, care în loc de tălpi au înotătoare ca de raţă. Tradiţia din partea locului spune despre unele poduri din Țara Bascilor că au fost construite de lamii. Nu demult, în Marea Norvegiei, un om amfibie s-a apropiat de parbrizul unui submarin, iar pe o plajă din Florida s-a găsit trupul unei sirene moarte. Spaţiul submarin este o lume imensă care nu ne aşteaptă cu braţele deschise. Exploratorul lumii submarine, savantul, inventatorul şi scriitorul Jaques Yves Cousteau, întrebat de un ziarist cum este în adâncul oceanelor, a răspuns: “sub mare sunt lucruri groaznice”. Mai mult nu a vrut să spună! În afara uriaşilor, piticilor, sirenelor, folclorul cunoaşte multe alte specii de umanoizi bizari. Bunăoară elfii sunt fiinţe fabuloase întâlnite  în folclorul celţilor, vikingilor şi a germanilor. Sunt asemănători oamenilor, frumoşi chiar. Au puteri magice şi trăiesc prin râpi ori păduri. Numeroase toponime, gen Valea Elfilor din Anglia, le atestă prezenţa. Toate aceste fiinţe au existat în trecutul îndepărtat? Oare cât de vechi sunt amimtirile păstrate în popor? În Banat bunăoară s-a păstrat aminitirea Lacului Panonic şi tradiţia că satul Vârşeţ din judeţul Torontal, Banatul de Vest, a fost cândva port la lacul Panonic şi că din acest port străvechi a rămas în picioare până nu demult o culă de piatră. Lacurile Panonic şi Getic au dispărut cu zeci de mii de ani urmă şi toate tradiţiile legate de acestea au vechimea pe măsură. Poporul numea aceste lacuri “mări moarte” şi ştia din tradiţii fantasic de vechi că sunt rămăşiţele unei mări secate – Marea Sarmatică. De la această “mare moartă” vine toponimul Maramureş. În limba geţilor mar înseamnă apă. În română s-au păstrat numele râurilor Mara şi Mureş, a ţinutului Marmaţia, numele feminin Mara şi substantivul maramă. Lacul Panonic era numit Okean în graiul care se vorbea pe pământul nostru înaintea pelasgilor, ausonilor şi geţilor. Numele lacului a fost transferat Dunării care-l drena, iar mai departe grecii au preluat denumirea Okean şi au dat-o Atlanticului. De aici a devenit termen geografic generic pentru toate oceanele lumii. Vechiul cuvânt okean folosit de strămoşii noştri, care au trăit cu sute de mii de ani în urmă, a rămas în limba română prins în expresiile “ochi de apă” şi “plin ochi”. Marian Rotaru