Americanul Marshal Savage, doctor în filologie, specialitatea literatură engleză medieval, a scris cartea “Proiectul Milenium” în care preconizează amplasarea a 40.000 de insule plutitoate în apele oceanice internaționale. Coloniștii de pe insule vor practica maricultura și agricultura hidroponică. Energia va fi asigurată de soare, vânt și diferența de temperatură între apa de la suprafața oceanului și cea din adâncime. Savage a creat o fundație care urmărește acest proiect și a creat două astfel de insule plutitoare: una lângă arhipelagul britanic Seyshelles din Oceanul Indian și a doua lângă insulele Virginele Americane din Antile. În fine și statul român vrea să construiască o mare fermă eoliană pe Marea Neagră și tot acolo insule plutitoare cu panouri fotovoltaice.
Cetăţeanul american Lazarus Long s-a autodeclarat principele statului Noua Utopie. Deocamdată principatul nu există fizic, dar urmează să ocupe un grup de insule artificiale care vor fi ridicate pe bancul submers Misteriosa, aflat nu departe de insulele britanice Cayman din Antile. Noua Utopie va avea 1.200 de apartamente pentru locuit, 35 de hectare acoperite cu spaţii comerciale, hoteluri de cinci stele, o bancă organizată după sistemul elveţian, un cazino, un centru universitar internaţional care va acorda studenţilor din toată lumea burse acordate de diferite fundaţii americane. Evident că prin aceasta americanii vor să racoleze tineri capabili. Noua Utopie va avea şi un spital enorm, denumit centru de sănătate, dar care va fi perdeaua după care se vor face experienţe pentru crearea unei specii noi de oameni, transumanii, indivizi lipsiţi de conştiinţă şi de personalitate, fără rădăcini, fără trecut, sclavii şi totodată soldaţii viitoarei “noi ordini mondiale” edificată de iluminaţi. Se pare că deja a început construcţia arhipelagului Noua Utopie. Dr. Wolf Hilbertz, oceanolog, arhitect, inventator, autor a şapte lucrări de specialitate, a fost preocupat de colonizarea oceanului planetar. Marea idee a lui Hilbertz a fost procedeul biorock. Calcarul dizolvat în apa mării se depune pe o plasa metalică prin care trece curent electric şi se poate astfel crea o insulă artificială. În apele arhipelagului Cargados Carajos, posesiune britanică din Oceanul Indian, Wolf Hilbertz creat în 2002 o mică insulă artificială prin procedeul biorock. Energia electrică necesară a obţinut-o de la panouri solare. Reuşita i-a dat curaj să gândească la construirea unei insule mai mari în Marea Arabiei. Insula numită Autopia Amper urma să aibă amenajări turistice şi să fie alimentată cu electricitate de la panouri solare. Ideea lui Hilbertz a atras atenţia unor companii dornice să construiască insule Amper prin metoda biorock în California, Texas şi Luisiana. Modelul insulelor artificiale deja celebre din Dubai, Bahreim şi Qatar, a fost preluat în Ceylon. Portul ceylonez Sampantota, capitala fostului principat Ruhuna, va avea un arhipelag artificial destinat turiştilor, identic ca înfăţişare cu insulele Palmierului din Dubai. Investitorii americani au în plan două insule artificiale în rada oraşului Balboa Heights, capitala Zonei Canalului Panama. Cele două insule vor fi centre comerciale şi de afaceri. Barro Colorado este cea mai importantă dintre insulele artificiale ale lacului Gatun din Zona Canalului Panama. Are 1.560 hectare şi a fost transformată de guvernul american în rezervaţie naturală din anul 1923. Din 1946 este dată institutului Smithsonian, organizaţie americană fondată în 1846 pentru „creşterea şi difuzarea cunoaşterii”. Despre insula Barro Colorado au apărut cărţile „Flora de pe Barro Colorado”,, „O privire asupra insulei Barro Colorado” şi „Baia de dimineaţă a tapirului”, scrise de Thomat Croad, Egbert Leightautor și Elizabeth Royte. Comunitatea de arhitectură a fost fascinată de utopiile marine între anii ’50 -’70. Optimismul tehnologic al acestei perioade i-a determinat pe arhitecți să ia în considerare dacă se pot construi așezări în locuri inospitalire precum regiunile polare, deșerturi și pe mare. Metaboliștii japonezi au prezentat proiecte incredibile, cum ar fi Planul de golf din Tokyo din Kenzo Tange din 1960 și propunerile orașelor marine din Kikutake și Kurokawa. În vest, Buckminster Fuller a propus Triton City, care va fi conectat la continent prin poduri. Archigram, un grup arhitectural neofuturistic, a propus ferme de mare subacvatice. Aceste propuneri au avut ca scop soluționarea crizelor urbane iminente de suprapopulare și presiuni asupra resurselor funciare. Mulți au fost chiar suficient de sofisticați pentru a fi brevetați. Arcul acestei discuții arhitecturale globale a fost surprins în cadrul primei conferințe despre Habitat ONU („Habitat I”) la Vancouver în 1976. În multe privințe, ONU a revenit la Declarația de la Vancouver de la Habitat I pentru a adopta îndrăzneț, semnificativ și politici eficiente de așezare umană și strategii de planificare a teritoriului și de a trata așezările umane ca instrument și obiect de dezvoltare. Vedem un pivot care a început în 2008 cu „Lilypad” de Vincent Callebaut – o ecopolă plutitoare pentru refugiați ecologici. Nu s-au creat niciodată așezări plutitoare în marea liberă. Ingineria actuală în larg este preocupată de modul în care orașele pot localiza infrastructura, cum ar fi aeroporturi, centrale nucleare, poduri, instalații de depozitare a petrolului și stadioane, în medii costiere superficiale, mai degrabă decât în apele internaționale adânci. Sunt două tipuri principale de tehnologii cu structuri plutitoare foarte mari (VLFS) care pot fi utilizate pentru a transporta greutatea unei așezări plutitoare. Primele structuri pontonice sunt plăci plate adecvate pentru plutirea în apele protejate aproape de mal. A doua tehnologie, structuri semi-submersibile (cum ar fi platformele petroliere), cuprinde platforme care sunt ridicate pe coloane de pe suprafața apei. Acestea pot fi localizate în ape adânci. În mod potențial, platformele petroliere ar putea fi reconstituite pentru astfel de orașe plutitoare din apele internaționale. China a dezvăluit o nouă hartă oficială care arată Marea Chinei de Sud ca parte esențială a teritoriului națiunii. Mișcarea controversată nu numai că a făcut națiuni înconjurătoare, dar a crescut suspiciunile că superputerea intenționează să rezolve probleme de suprapopulare construind orașe plutitoare în largul coastei sale. Mișcarea vine la doar câteva luni după ce proiectele pentru un oraș plutitor, care a fost comandat de compania de construcții CCCC deținută de guvernul chinez, au fost lansate de arhitecții AT Design Office. Deși numai conceptual în această etapă poate fi în dezvoltare o versiune de testare a orașului. La lansarea proiectelor, arhitectul de proiect Slavomir Siska a explicat: „China Transport Investment Co. revizuiește propunerea și este probabil să înceapă să testeze acest proiect ambițios la o scară mai mică anul viitor”. Asigurarea locațiilor sigure pentru orașele plutitoare va fi vitală pentru succesul pe termen lung al unui astfel de proiect și acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care China a decis să își reafirme poziția cu privire la Marea Chinei de Sud. Noua hartă identifică teritoriul chinez ca extinzându-se chiar până deasupra Malaeziei, formând o formă a limbii care include aproape toată marea dintre Vietnam și Filipine. În interiorul zonei revendicate se află o serie de insule cu o proprietate puternic disputată și asta aprinde temerile că China folosește și hărțile pentru a-și flexa mușchii politici. „Hărțile arată insulele din Marea Chinei de Sud și Insulele Diaoyu (numele chinezesc pentru Insulele Senkaku) într-o imagine, un semn că conducerea Xi va lua o politică agresivă în apele din apropiere”, a declarat o sursă a Partidului Comunist Chinez într-un interviu cu Nikkei Asian Review. Prin construirea de orașe plutitoare în Marea Chinei de Sud, țara și-ar putea cimenta în continuare revendicarea față de regiune, făcând din structuri un instrument politic valoros, precum și unul social. Proiectul orașului plutitor al Chinei nu este primul care implică un aspect politic, iar politica devine o caracteristică comună între unele organizații care doresc să stabilească structuri plutitoare pe care să trăiască. Cel mai notabil exemplu este Institutul Seasteading, o organizație libertară care încearcă să înființeze orașe plutitoare independente, cunoscute sub numele de seasteads, care sunt nu numai autosuficiente, dar care au autonomie politică. Orașele plutitoare sunt o întreprindere extrem de scumpă și mulți au pus la îndoială dacă se vor întâmpla vreodată. Cu toate acestea, ele ar putea servi ca instrumente politice puternice, iar pe măsură ce populațiile cresc în continuare ar putea deveni esențiale pentru a oferi suficiente locuințe, în special în regiunile în care nivelul mării crește su reduce uscatul disponibil. Marian Rotaru