Olanda, în cooperare cu Organizația Națiunilor Unite, a anunțat recent crearea Centrului global de adaptare pentru a fi găzduit în birourile plutitoare din Rotterdam. Acest centru va fi condus de mai multe personalități, inclusiv fostul secretar general al ONU, Ban Ki-Moon, liderul de afaceri Bill Gates și CEO al Băncii Mondiale, Kristalina Georgieva. Collins Chen, unul dintre pionierii și experții de vârf în orașe plutitoare ecologice, sustine propria companie Oceanix Ltd, cu sediul în Hong Kong. El speră să profite de avantajul tehnologiei oferite de faptul că se află în zona Greater Bay și se așteaptă să construiască primul prototip pentru un oraș plutitor din China. El a spus că decizia sa de a stabili Oceanix în Hong Kong a fost foarte inspirată de politicile din China pentru integrarea globală „inteligentă, verde și albastră” a infrastructurii. Politica chineză Belt and Road urmărește să integreze infrastructura inteligentă și ecologică între țările în curs de dezvoltare pentru a facilita comerțul, investițiile și comunicațiile, realizând în același timp obiectivele ONU de dezvoltare durabilă pentru reducerea sărăciei și protejarea mediului.
Politica Chinei privind „civilizația ecologică” are prioritate pentru protecția mediului prin aplicarea tehnologiei pentru îmbunătățirea energiei ecologice și dezvoltarea orașelor ecologice.
Platformele plutitoare complete de 4,5 acri, din lemn și bambus, ar fi „molecula de bază a unui sistem urban partajat”, a declarat Bjarke Ingels de la Bjarke Ingels Group, firma de arhitectură care se asociază cu Oceanix care, de asemenea, reproiectează campusul Smithsonian al Mall-ului. Fiecare platformă ar găzdui 300 de persoane. Piețele, fermele, apartamentele mici și panourile solare s-ar stivui deasupra platformelor. Orașul avea să crească într-un model fractal: șase platforme legate, ca un hexagon al unui fagure, ar deveni un sat. Șase dintre aceste sate ar fi un oraș de 10.000 de oameni care acoperă 185 de acri.
„Acest lucru este scalabil. Am continua să creștem acest lucru pe măsură ce cerințele cresc”, a spus Collins Chen. Comunitatea de arhitectură a fost fascinată de utopiile marine între anii ’50 -’70. Optimismul tehnologic al acestei perioade i-a determinat pe arhitecți să ia în considerare dacă putem construi așezări în locuri inospitaliere precum regiunile polare, deșerturi și pe mare. Japonezii au prezentat proiecte incredibile, cum ar fi Planul de golf din Tokyo din 1960 și propunerile orașelor marine din Kikutake și Kurokawa. În vest, Buckminster Fuller a propus Triton City, care va fi conectat la continent prin poduri. Archigram, un grup arhitectural neofuturistic, a propus ferme de mare subacvatice. Aceste propuneri au avut ca scop soluționarea crizelor urbane iminente de suprapopulare și presiuni asupra resurselor funciare. Mulți au fost chiar suficient de sofisticați pentru a fi brevetați. Arcul acestei discuții arhitecturale globale a fost surprins în cadrul primei conferințe despre Habitat ONU („Habitat I”) la Vancouver în 1976. În multe privințe, ONU a revenit la Declarația de la Vancouver de la Habitat I pentru a adopta îndrăzneț, semnificativ și politici eficiente de așezare umană și strategii de planificare a teritoriului și de a trata așezările umane ca instrument și obiect de dezvoltare .Vedem un pivot care a început în 2008 cu „Lilypad” de Vincent Callebaut – o „ecopolă plutitoare pentru refugiați ecologici”. Nu s-au creat niciodată așezări plutitoare în marea liberă. Ingineria actuală în larg este preocupată de modul în care orașele pot localiza infrastructura, cum ar fi aeroporturi, centrale nucleare, poduri, instalații de depozitare a petrolului și stadioane, în medii costiere superficiale, mai degrabă decât în apele internaționale adânci. Două tipuri principale de tehnologii cu structuri plutitoare foarte mari (VLFS) pot fi utilizate pentru a transporta greutatea unei așezări plutitoare. Primele, structuri pontonice, sunt plăci plate adecvate pentru plutirea în apele protejate, aproape de mal. A doua se referă la structuri semi-submersibile (cum ar fi platformele petroliere) și cuprinde platforme care sunt ridicate pe coloane de pe suprafața apei. Acestea pot fi localizate în ape adânci. În mod potențial, platformele petroliere ar putea fi reconstituite pentru astfel de orașe plutitoare din apele internaționale. China a dezvăluit o nouă hartă oficială care arată Marea Chinei de Sud ca parte esențială a teritoriului națiunii. Mișcarea controversată nu numai că a făcut națiuni înconjurătoare, dar a crescut suspiciunile că superputerea intenționează să rezolve probleme de suprapopulare construind orașe plutitoare în largul coastei sale.
Mișcarea vine la doar câteva luni după ce proiectele pentru un oraș plutitor, care au fost comandate de compania de construcții CCCC deținută de guvernul chinez, au fost lansate de arhitecții AT Design Office. Deși numai conceptual în această etapă, poate fi în dezvoltare o versiune de testare a orașului. La lansarea proiectelor, arhitectul de proiect Slavomir Siska a explicat: „China Transport Investment Co. revizuiește propunerea și este probabil să înceapă să testeze acest proiect ambițios la o scară mai mică anul viitor”. Asigurarea locațiilor sigure pentru orașele plutitoare va fi vitală pentru succesul pe termen lung al unui astfel de proiect și acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care China a decis să își reafirme spusa cu privire la Marea Chinei de Sud. Noua hartă (ilustrată mai sus) identifică teritoriul chinez ca extinzându-se chiar până deasupra Malaeziei, formând o formă a limbii care include aproape toată marea dintre Vietnam și Filipine. În interiorul zonei revendicate se află o serie de insule cu o proprietate puternic disputată. Asta aprinde temerile că China folosește și hărțile pentru a-și flexa mușchii politici.„Hărțile care arată insulele din Marea Chinei de Sud și Insulele Diaoyu (numele chinezesc pentru Insulele Senkaku) într-o imagine erau un semn că conducerea Xi va adopta o politică agresivă în apele din apropiere”, a declarat o sursă a Partidului Comunist Chinez în un interviu cu Nikkei Asian Review. Prin construirea de orașe plutitoare în Marea Chinei de Sud, țara și-ar putea cimenta în continuare revendicările față de regiune, făcând din structuri un instrument politic valoros, precum și unul social. Proiectul orașului plutitor al Chinei nu este primul care implică un aspect politic, iar politica devine o caracteristică comună între unele organizații care doresc să stabilească structuri plutitoare pe care să trăiască. Cel mai notabil exemplu este Institutul Seasteading, o organizație libertariană care încearcă să înființeze orașe plutitoare independente, cunoscute sub numele de seasteads, care sunt nu numai autosuficiente, dar care au autonomie politică.
Orașele plutitoare sunt o întreprindere extrem de scumpă și mulți au pus la îndoială dacă se vor întâmpla vreodată.
Cu toate acestea, ele ar putea servi ca instrumente politice puternice, iar pe măsură ce populațiile cresc în continuare ar putea deveni esențiale pentru a oferi suficiente locuințe, în special în regiunile în care nivelul mării crește și reduce cantitatea de pământ disponibil. Un arhipelag artificial în suprafata de 8.000 de hectare va construi Coreea de Sud în largul portului Incheon, unul dintre orașele țării care se bucură de autonomie. Noul arhipelag numit Yongyu Muui va fi centru de afaceri, centru comercial, dar va găzdui în egală măsura hoteluri de lux, cazinouri, domenii pentru potentați, o pistă pentru curse automobilistice de formula unu, parcuri tematice pentru turiști și un târg de carte. Japonia cu populaţia numeroasă şi pământul muntos este campioană la construirea insulelor antropice. Dejima, prima dintre ele, a fost amenajată în anul 1634. Era singurul loc din imperiu în care aveau voie să pună piciorul negustorii străini. De aici începe acţiunea romanului „Shogun” a lui James Clavel. Romanul este înscris într-un „ciclu asiatic”, continuat cu „Tai Pan”, apoi de „Changi”, „Nobila Casă” şi finalizat cu „Vârtejul”. Insula Yumeno este construită în întregime din deşeuri inerte. Pe ea se află un teren de sport şi un muzeu. Oraşul Uryasu din delta fluviului Edo se laudă cu varianta japoneză a parcului californian de distracţii Disneyland. Parcul funcționează pe o insulă artificială în suprafaţă de 46,4 hectare. Obaiba este o insulă artificială construită în 1850 de shogunul Japoniei. Pe insulă se află un fort militar care să apere intrarea în golful Tokyo de americanii şi britanicii care dădeau târcoale. Azi în Japonia modernă insula Obaida este zonă comercială. Fort Tokyo Bay, Shinagawa Daiba, Hakkei, Heiwa, Shova, Katsushima, Keihin şi Higashiogi sunt insule artificiale construite de shoguni în scopuri defensive. Urmau să apere capitala imperiului şi ţinutul Kanto din insula Honshu, cea mai mare câmpie şi însemnată zonă agricolă a imperiului. Toate împreună cu o a doua insulă Fort Tokyo Bay, construită recent, alcătuiesc astăzi o zonă de agrement Marian Rotaru