În căutarea timpului pierdut (CCCVI)

La începutul erei spaţiale, când americanii şi ruşii se pregăteau să ia cu asalt Cosmosul, cetăţeanul James T. Mangan din statul Illinois a proclamat independenţa Imperiului Celestia, suveran peste vidul spaţial din jurul Pământului. Mangan a încercat să arboreze cu forţa drapelul Celestiei la sediul ONU din New York şi a notificat guvernelor american şi sovietic că orice pătrundere în spaţiul extraatmosferic trebuie autorizată de guvernul celestian. În rest Mangan a lucrat în marketing şi a scris o carte de psihologie motivaţională. În 1977, Ecuadorul, Brazilia, Columbia, Venezuela şi Peru şi-au declarat suveranitatea asupra spaţiului cosmic de deasupra teritoriului naţional până la linia Lagrange unde gavitaţia Pământului îşi încetează efectul. Ca semnatare a acordului de la Bogota au notificat această pretenţie la ONU şi au cerut companiilor şi statelor proprietare de sateliţi geostaţionari aflaţi deasupra teritoriului lor să le plătească chirie. Sateliţi aveau pe atunci SUA şi URSS, care nu s-au grăbit să-i ia în seamă pe sudamericani. Până la urmă acordul de la Bogota a rămas fără efect. Acum sateliţi geostaţionari sunt gestionaţi de Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor, organism internaţional, dar de fapt o societate ai cărei acţionari principali sunt guvernele american, rus, britanic şi francez. Rober Heilein a publicat în 1949 romanele SF: “Povestea omului care a vândut Luna” şi “Străin într-o ţară străină” în care pune problema colonizării Lunii din iniţiativă privată şi constituirea peste ani a unei republici federale lunare. Ideea că în viitor se va naşte o Republică independentă Luna a fost reluată în revista “Magazin” de publicistul român Alexandru Mironov. Oricum în 1956, relatează I.M. Ştefan în lucrarea “Călătorie în Univers”, o firmă de avocatură din California a început să vândă particularilor parcele de teren pe Lună şi pe Marte la preţul de 20 de dolari acrul, un acru fiind aproape cât un hectar. Afacerea continuă şi azi, printre clienţi numărându-se inclusiv preşedinţi americani. California este se pare ţara escrocilor. O companie s-a angajat bunăoară să congeleze în azot lichid corpurile celor care vor să trăiască peste multe secole, în viitor. Doritorii de conservare au plătit câte 200.000 de dolari, dar o anchetă făcută de poliţie a constatat că firma nu a completat azotul lichid ce se evaporase prin etanşările instalaţiei, iar clienţii erau morţi de-a binelea. Cât priveşte vânzarea terenurilor pe Lună şi Marte, este totuşi posibil ca în viitor să apară oarece complicaţii juridice. Tratatul Cosmic semnat în 1967 interzice statelor să ia în stăpânire teritorii extraterestre, pe Lună ori pe alte corpuri cereşti. Suveranitatea statelor se poate exercita doar asupra instalaţiilor proprii şi a unui teritoriu de 150 de metri din jurul acestora. Tratatul nu spune nimic despre apropriaţiunea privată pe corpurile cereşti. De asemenea tratatul nu este luat în seamă de aşa numitele micronaţiuni, state nerecunoscute de comunitatea internaţională. Un exemplu tipic de implicare a unei micronaţiuni în problema spinoasă a exercitării suveranităţii asupra spaţiului extraterestru îl oferă republica Molossia. A fost fondată de un oarecare domn Kevin Baugh pe ferma sa din Dayton, statul Nevada, nu mai mare de 6.000 de metri pătraţi. Cu timpul, Baugh a cumpărat alte terenuri la fel de mărunte în California de Sud, Carolina de Nord şi Pennsylvania, pe care le-a alipit Molossiei, numindu-le: Provincia Homestead, Colonia Farfalla şi Protectoratul New Antrim. Buaght se declară descendent din neamul molossienilor, trib trac care a locuit în Epirul antic, justificând astfel existenţa republicii sale. Molossia nu este recunoscută de SUA, dar aceasta nu o împiedică să aibă relaţii cu companii de turism din Monaco, Andorra, Lichtenstein, San Marino şi Seborga şi să practice o politică tenace de protecţia mediului. Toată energia electrică folosită pe proprietăţile domnului Baugh este generată de soare şi vânt. La 2 septembrie 1983 Molossia a declarat război Germaniei Răsăritene pe motiv că aceasta a ocupat ilegal insula cubaneză Cayo Blanco de Sud, rebotezată Enerst Thalman. Insula fusese dăruită RDG în 1972 de guvernul lui Castro pe care Baugh îl consideră nelegitim. Desigur Molossia nu a fost singurul stat mărunt aflat în război cu Germania Răsăriteană. În 1914 principatul Văilor Andorrei a declarat război Imperiului German odată cu Franţa. Andorra nu a fost invitată să semneze tratatul de pace de la Verssailles din 28 iunie 1919. Juridic a rămas în stare de beligeranţă cu Germania şi abia în 1958 încheie pace cu Germania Federală, nu însă şi cu Germania Răsăriteană pe care nu o recunoştea ca stat. Dacă tot a fost tolerată de guvernul american, Molossia a prins curaj şi a notificat alipirea unui teritoriu submarin, Deep Neptun, situat pe fundul Pacificului, la sud-vest de coasta statului mexican Oaxaca şi a unei porţiuni din suprafaţa planetei Venus. Domeniul extraterestru al Molossiei, denumit Vesperia, are o suprafaţă mai mare decât a Greciei. Kevin Baugh nu se vede deloc obligat faţă de Tratatul Cosmic, dar imperiul său cosmic este pur declarativ. Alţii însă au făcut ceva mai mulţi paşi. Astfel, astronautul american Richard Garriott de Cayeux a cumpărat în 1993 de la ruşi, contra sumei de 68.500 dolari, staţia lunară Lunokhod 2 abandonată în craterul Le Monnier. A declarat craterul domeniu personal şi plecând de aici a creat un joc electronic care i-a adus bani. Un proprietar american, Gregory Nemitz a introdus în activele companiei sale asteroidul Eros 433 şi a solicitat curţii federale de justiţie consfinţirea dreptului de proprietate. Evident demersul nu a fost încununat de succes, dar Nemitz a emis pentru NASA o factură de 20 dolari ce reprezentau taxa pentru “parcarea” unei sonde spaţiale pe asteroid în anul 2001. Mai trebuie menţionat că firma lui Nemitz, Orbital Development, are interese în industria… mezelurilor. În SUA sunt vreo 20 de societăţi non profit precum: Orbital Space Settlements, Space Colonization Technical Commitee, Institul de promovare a colonizării Planetei Marte, Societatea Marte, Naţional Space Society, ce îşi propun colonizarea spaţiului. Societatea Martie de exemplu este înfiinţată de Robert Zubrin care a întemeiat pe insula canadiană Devon un laborator pentru studierea terraformării şi colonizării Planetei Roşii. Zubrin a abordat problema colonizării spaţiului în 14 cărţi: “Insule în Cer”, “Noua civilizaţie pe staţiile orbitale”, “Cazul Marte” etc. Societatea Spaţială a editat la rându-i câteva lucrări de specialitate: “Coloniile umane în spaţiu”, autor Gerard K. O Neill, “Coloniile Spaţiale”, scrisă de Gerry Grey sau “Resursele Spaţiului” , semnată de vizionarii John Billingham, William Gilbreath şi Brian O’Leary. Mai pragmatici sunt ruşii şi japonezii. Ruşii au încept deja turismul spaţial la bordul navetelor, iar o companie preconizează să construiască un hotel pe Lună. Tot un hotel pe Lună vrea să aibă şi o firmă japoneză, dar niponii mai vor să amplaseze pe solul selenar, în Marea Serenităţii, un panou fotovoltaic enorm. Energia electrică produsă urmând a fi transmisă pe Pământ prin laser. Tot prin laser vor să trimită pe Pământ energia electrică produsă de un reactor nuclear pe care ruşii şi chinezii vor să-l construiască pe Lună. Reactorul va folosi drept combustibil izotopul heliu 5 radioactiv şi exploatabil pe astrul nopţii. Pe Pământ avem energia geotermală. Spuneam în articolul anterior că acum mai bine de un secol geologii care căutau petrol au constatat în raza satului tutovean Bâcleşti posibilitatea apariţiei unui vulcan. Tot pe vremea aceea aceeaşi geologi au constatat posibilitatea apariţiei unui vulcan în raza satului Ţuscani din ţinutul Fălciului. Locul unde este şi un lac, este numit şi azi, La Vulcan! Probabil aceste locuri conţin destulă energie termală exploatabilă care să folosească comunităţilor amintite. Principiul postindustrialist “dimensiunea potrivită asigură eficienţa” este valabil şi în domeniul industrial. Bunăoară uriaşele unităţi producătoare de energie ce brutalizează mediul pot fi înlocuite, evident acolo unde se poate, cu unităţi mici, care nu schimbă cadrul natural. Exemple sunt centralele mareomotrice care produc electricitate din forţa mareelor. În ultimii ani s-au pus în funcţiune la Rance (Bretania, Franţa), pe estuarul râului Tees (comitatul York, Anglia), în golful Kutch (statul indian omonim), pe insula Islay (arhipelagul Hibridelor, Scoţia), laguna Swansea şi golful Ramsay (Ţara Galilor), golful Kislaya(regiunea Ţara Terskaya, Rusia), Marea Okhotsk (Kamciatka, Rusia), estuarul râului Menzen (guvernatoratul Arkhangelsk, Rusia), golful Huangzhou şi estuarul râului Yalu (provincia chineză Zhenjiang), arhipelagul Incheon, insula Ganghwa, golful Uldolmok şi lacul Sihwa (Corea de Sud), golful Coobscook (statul Maine), East River (statul New York), Race Rocks (insula Vancuver, Columbia Britanică, Canada), golful Foundy (Noua Scoţie, Canada). În golful Foundy se înregistrează şi cea mai înaltă maree din lume, cu înălţimea de 19 metri! S-au testat cu succes centralele electrice flotante ancorate la punct fix, tip EVOPOD, care pun în valoare curenţii submarini. Primele generatoare de acest tip funcţionează pe laguna Strangford din Irlanda de Nord şi în golful Sanda din Scoţia. Marian Rotaru