În căutarea timpului pierdut (CCCV)

În copilăria petrecută la Ghidigeni cercetam adesea lunca Bârladului, un şes plat tăiat de un păienjeniş de gârle desprinse din braţul principal al râului. Localnicii numeau această întindere Cot. Toponimul venea de la cotul aproape în unghi drept pe care Bârladul îl făcea lângă satul vecin Gefu Nou. Pe o familie din Ghidigeni o chema Cotan, străbunul lor a avut pământ pe cotul Bârladului şi nu departe de cot, dar şi o baltă căreia i s-a spus până în zilele noastre “a lui Cotan”. În Cot era un loc numit Pe Grind, alcătuit din două ridicături pe care oamenii nu le spuneau movile, ci grinduri. Românii spun la insulă: ostrov, prund sau grind. Toponimul Pe Grind păstra amintirea unei realităţi geografice trecute. Cele două grinduri fuseseră într-adevăr insule pe vremea când toată lunca Bârladului era o continuă şi imensă baltă. În amonte, dincolo de satul Gefu Nou, râul Bârlad închidea între apele sale un ostrov împădurit. Peste braţul principal trecea podul Spătăroaiei. Nu se mai ştia de care spătăroaie este vorba. Oricum, până în 1857, când s-a desfiinţat boieria, chiar şi ţăranii înstăriţi, nu numai negustorii, cumpărau mici ranguri. În Moldova, spre deosebire de Muntenia şi Oltenia, femeile puteau avea proprietăţi şi aveau dreptul să fie ctitori. O femeie vrednică, probabil văduva unui spătar, a făcut bine satului construind podul. Pe dealurile care străjuiesc satele Nicuseni şi Tăplău din comuna Ghidigeni sunt două locuri cu izvoare numite Puturoasa. Nimeni nu ştie să fi fost vreodată emanaţii de gaze subterane, dar un foraj din anii 1970 a găsit în Puturoasa Tăplăului un zăcământ de hidrocarburi sulfuroase. Probabil aceleaşi hidrocarburi “produc” apa de pucioasă din Bârlad. Localitatea Ciocani cuprinde de fapt două sate separate de lunca Tutovei. Satul dinspre răsărit, aflat la poalele dealului Ghelţag, se chema cândva Hândţeşti, spuneau bătrânii pe care i-am cunoscut. A fost o aşezare de meşteşugari. O demostrează toponimul înrudit cu sanscritul hasta-mână şi cu englezescul hand. Mână înseamnă meşteşug şi drept dovadă pe vatra satului ieşean Hândreşti s-a confecţionat ceramică încă din neolitic. La apus de lunca Tutovei se află un deal cu vârful rotunjit. Geţii numeau asemenea coline ciuc, cuvânt moştenit în română sub forma ciucă. Cred că de la această ciucă vine numele satului Ciucani, devenit mai apoi Ciocani. Ciocaniul a alipit cu timpul Hândţeştiul, formând un singur sat. În primul volum al Marelui Dicţionar Geografic al României publicat în 1895 scria că la Ciocani sunt două biserici. Una dintre ele, cu hramul Naşterea Maicii Domnului – Sfânta Maria Mică, este binecunoscută. Cealaltă nu mai există şi nici bătrânii nu-şi amintesc de ea. Este posibil să fi fost cândva biserica satului Hândţeşti. Apropo de ciucă, cuvintele getice s-au păstrat ca o umbră în limba română. Noi spunem grindă, iar geţii ziceau granda la scândură. Ger însemna în limba getilor deştept, noi desemnăm prin acest cuvânt frigul intens, dar şi expresia “a judeca la rece”. Gerul este tăios şi iată că noi spunem despre inteligenţa cuiva că este “brici”. Substantivul grădină, întâlnit în albaneză sub formă gradine, vine probabil din traco-getul dina – loc. În epopeea antică indiană Ramayana, soţia zeului Rama era numită Sita, ceea ce în sanscrită înseamnă brazdă, nume care evocă menirea femeii de a fi mamă. Regăsim sita sanscrit în latinul situs – loc, românescul situaţie ori în englezescul site. Numele poemelor antice Sangras, creaţie a poporului tamil din sudul Indiei, corespunde englezului song-cântec şi românescului sunet. În Munţii Anzi s-au găsit schelete omeneşti cu craniul alungit ca un turn şi cu ADN unic pe pământ sau mai bine zis nepământean. Oasele au aparţinut probabil unor extratereştri. Prezenţa lor a impresionat, iar din dorinţa de a copia străinii, craniul alungit artificial a devenit semn de frumuseţe şi de inteligenţă la sarmaţii din Sciţia pe vremuri şi astăzi la negrii Magbetu din Congo ori la melanezienii din insula Malakula, Noile Hibride. Alte popoare nu au încercat să copie pe străinii veniţi din Cosmos prin alungirea craniului, ci au recurs la metode mai blânde. Japonezii şi chinezii poartă tradiţionalul moţ, indienii nordamericani au de regulă părul legat în “coadă de cal”, călugării creştini şi budişti poartă părul strâns în coc. La noi au purtat moţ ritual geţii din Apuseni, de unde şi toponimul Ţara Moţilor. Mari semne de întrebare ridică legenda argonauţilor. Eroii plecaţi pe nava Argos să caute lână de aur rătăcesc o vreme pe Marea Albă întinsă pe actualul amplasament al Deltei Dunării şi ajung pe ţărmul continentului la poalele unui munte înconjurat de un cerc de fier. Argonauţii coboară pe uscat şi leagă corabia de cerc. Muntele este Hora, înalt de 50 de metri, care străjuie portul Tulcea. Geologii au aflat că sub rădăcina de granit a Munţilor Dobrogei se află un zăcământ de fier. De unde ştiau aceasta oamenii antoco? Basmele noastre subliniază vechimea faptelor prin formula “când se băteau munţii cap în cap” . Orogeneza Carpaţilor s-a încheiat acum două milioane de ani şi tot atât are scheletul Pescarului de la Buciuleşti, Vâlcea. Sunt cele mai vechi rămăşiţe umane cunoscute în lume. Pescarul a murit pe o plajă a lacului Getic care acoperea pe atunci Câmpia Română. El şi semenii lui au fost martorii teribilelor cutremure de pământ ce au zămislit Carpaţii. Au trecut de atunci 2.000 de milenii, dar amintirea lor s-a transmis din generaţie în generaţie până azi şi demonstrează fabuloasa continuitate a poporului nostru pe acest pământ. Pe când bunica maternă, Amalia Ivas, era acasă la părinţii ei veniseră la marginea satului natal, Băcleşti, plasa Zelentin, o echipă de prospectori. Era imediat după primul război mondial. Se demarase o campanie naţională de prospectare a zăcămintelor de petrol condusă de profesorul Lodovic Marazec. Ca să foreze, geologii au angajat cu ziua câţiva oameni din sat. “Pământul este subţire aici. Într-o zi va ieşi un vulcan”. Ţăranii au auzit şi probabil specialiştii au fost destul de expliciţi, pentru că au înţeles despre ce-i vorba. Vestea s-a dus şi după decenii bune aflu povestea în casa bunicilor mei din Ciocani. La celălalt capăt al fostului judeţ Tutova, în satul Ţuscani de lângă Prut, oamenii zic că pe vatra lor va ieşi un vulcan. În ultimile decenii s-a întâmplat în statul mexican Veracruz şi în regiunea Tohotu din insula japoneză Honshu ca în plină câmpie să ţâşnească lavă din pământ şi să înalţe un munte. În Japonia, fermierul pe glia căruia s-a produs erupţia, acoperindu-i ogorul şi casa, s-a declarat proprietarul vulcanului, dar administraţia nu i-a recunoscut decât hectarele avute pe câmpie. Suprafaţa muntelui fiind mult mai mare, statul consideră că diferenţa îi aparţine. Sunt vreo 70 de ani de când familia se judecă cu statul japonez. Între timp pe pantele vulcanului a înverzit o pădure de pini. Vulcanismul tutovean este o realitate, dovadă fiind izvorul cu apă caldă de care am auzit că a ieşit din pământ la Măluşteni acum două decenii şi mai bine. Din păcate, oamenii lipsiţi de îndrumare l-au astupat, fără să se gândească la fololoasele apei termale. În timp ce ţăranii japonezi se luptă pentru vulcanul lor, o asociaţie din statul Hawaii vrea să înfiinţeze o republică independentă pe un teren care nu există, dar care, spun geologii, va ieşi din ocean lângă insula Oahu. Nimeni nu ştie când se va produce evenimentul. Guvernul Hawaii-ului, administratorul de drept al noului teritoriu, nu pare interesat de subiect, dar asociaţia cu pricina a vândut deja 10.000 de loturi de teren viitorilor colonişti. Spaţiul cosmic este mult mai atractiv pentru că în imensitatea lui ce frizează infinitul lasă loc tuturor. În 1756 Frederick cel Mare, regele Prusiei, a oferit Luna ofiţerului Martin Juergens Luna drept recompensă pentru vitejia pe câmpul de luptă. Două secole mai târziu urmaşul lui Juergens, poetul chilian Jenaro Gejardo Vera reclamă moştenirea şi întocmeşte actele notariale de proprietate. Jenaro afirmă că pe vremea lui Frederic cel Mare, Luna era a nimănui, res nullis cum spun juriştii. Regele prusac a avut prin urmare just temei să o ia în stăpânire şi să transmită apoi această stăpânire prin libera sa voinţă. În Yemen locuiesc sabatienii, un popor străvechi a căror mituri spun că neamul lor a venit de pe Marte. Drept urmare, în 1997, trei şeici sabatieni au avertizat SUA că planeta Marte le aparţine de drept. Americanii lansau atunci programul Viking de explorare a Planetei Roşii. Sabatienilor contemporani nu le-a făcut nimeni analiza genetică să vadă dacă ADN-ul lor conţine elemente nonterestre, aşa cum s-a constatat la acele schelete umane din Peru, dar pe Marte s-au fotografiat lacuri, zone cu vegetaţie, albii secate de râuri şi fluvii, numeroase ruine, chiar şi de oraşe, statui cu chip uman, dar şi fiinţe umanoide ce par vii, însă care aduc mai mult a oameni maimuţă. Poate că aceştia sunt fie urmaşii degeneraţi ai vechilor locuitori, fie o rasă umanoidă inferioară care a rezistat mediului devenit ostil. Olandezul Bas Landstorp a înfiinţat o asociaţie care doreşte înfiinţarea primei colonii umane pe Marte cu locuitori permanenţi, numită Mars One. Proiectul este în pregătire şi prima Evă marţiană va fi o româncă, Manuela Boar. Marian Rotaru