În căutarea timpului pierdut (CCCII)

Spuneam în articolul trecut de aşezările subterane. S-au construit pe ascuns oraşe subterane locuite de proscrişii societății, locuri unde se practică comerțul la negru neimpozitat. Clienţii stabilimentelor subterane au păstrat secretul decenii de-a rândul. Un cartier subteran secret a fost descoperit sub oraşul Portland, statul Oregon, se numeşte Tunelurile Shanghai, un altul anonim a fost găsit sub străzile oraşului Leavenworth din Kansas. Ambele erau părăsite la momentul descoperirii, dar avuseseră o mulţime de baruri, tripouri, bordeluri şi magazine. Pe de altă parte, lipsa de spațiu face subteranele să fie tot mai atractive, iar energia telurică, dezvoltată de scoarţa terestră, să fie o sursă luată în seamă. Pompele de căldură o pot aduce în locuințe. Cartierul Giza din Tokyo, cartierul comercial din Monte Carlo, oraşul subteran de sub Montreal ori viitorul cartier subteran din Amsterdam sunt exemple. În Gibraltar, lungimea şoselelor subterane depăşeşte pe a celor de suprafaţă. O realizare deosebită sunt grădinile subterane. Economisesc spaţiu şi permit vegetaţia şi în timpul iernii. Căldura telurică protejează plantele de frigul de afară. Lumina solară este adusă prin luminatoare. O grădină subterană în suprafaţă de cinci hectare, dispuse pe trei nivele, există în oraşul Fresco din California şi este opera emigrantului sicilian Baldassare Forestiere. În grădina din Fresco cresc viţă de vie, citrice, jujuba, prune japoneze etc. Realizarea sicilianului este obiectiv turistic şi a inspirat romanul “Grădina subterană”, publicat în 1998 de Thomas Coraghessan Boyle. Trebuie totuşi menţionat că inventatorii grădinelor subterane sunt indienii aymara din Bolivia. Ei le numesc walipini. Serele subterane sunt amenajări obişnuite în nordul Chinei, unde iernile sunt lungi şi aspre. “Out Land-În afara Pământului” este titlul unui roman SF scris de Alan Dean Foster. Acţiunea cărţii se petrece într-o colonie spaţială instalată pe Io, satelitul lui Jupiter. Acolo era o exploatare minieră, locuitorii coloniei erau aventurieri, oameni duri, care înfruntau tenebrele unei lumi străine pentru un pumn de bani. Economistul Ricardo Malthus scria la începutul sec XIX că odată cu creşterea populaţiei lumii vine sărăcia și urmează apoi inevitabil războaie. Populaţia Pământului scade iarăşi şi urmează iarăşi o perioadă de prosperitate. Teoria ondulaţiei formulată de un alt filosof al sec. XIX, Vasile Conta, reia în esenţă teoria lui Malthus. Conta se bazează pe date statistice care arată creşterea populaţiei în perioada de propăşire economică şi scăderea natalității în vremuri vitrege, de sărăcie. Acum trăim în sec. XXI şi ştim că legea lui Malthus nu este imuabilă. Este loc pentru toţi oamenii din lume ca să trăiască decent, câte zile dă fiecăruia Dumnezeu, cu condiţia ca omenirea să părăsească leagănul, suprafaţa uscatului, pentru a coloniza noile medii: Oceanul Planetar, subsolul şi Cosmosul. Cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru noi cei de azi. Marile descoperiri geografice din secolele XV-XVII au avut ca motor tocmai criza economică în care intrase Europa. Colonizarea Americilor, Australiei, Oceaniei, Africii şi Asiei a adus properitate Europei Occidentale şi civilizaţie în teritoriile cucerite. Graţie acestor colonizări au apărut multe dintre statele de pe harta lumii: SUA, Canada, Brazilia, Chile, Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă, ca să enumăr doar câteva. Acum a rămas doar un singur continent necolonizat, Antarctica. Îi va veni în curând rândul, dar nu-i suficient, trebuie să căutăm alte spaţii! Pentru că anticii au lăsat mărturii despre existenţa oamenilor amfibie nu putem să ignorăm preocuparea umanităţii actuale pentru colonizarea mediului submarin. Oceanul planetar este o nouă frontieră, un spaţiu ce se cere colonizat, astăzi când populaţia lumii este tot mai numeroasă, iar resursele tot mai puţine. Este de altfel o reîntoarcere la origini, având în vedere teorie modernă, susţinută de dovezi anatomice, că specia noastră, homo sapiens, s-a născut în mare. O primă tentativă de habitat submarin locuit permanent a fost experimetul lui Jacques Yves Cousteau făcut în 1962 în largul portului Nisa. Cousteau a colaborat atunci cu un cunoscut scufundător, Alberto Falco. Aventura primei colonii submarine apare în “Memoriile” publicate de Falco în 1977. Pe coasta Crimeii în 1966 a funcţionat pentru scurtă vreme baza submarină Ychtyander, organizată de un club privat şi al cărei nume a fost împrumutat de la personajul romanului “Omul amfibie” scris de Alexander Beliaev. Mentorul clubului a fost Alexander Cernov, autorul cărţii “Homo Subacvaticus”. Autorităţile sovietice, în prostia lor, au desfiinţat clubul în 1968. În anii 1970, pe vremea când Sinaiul aparţinea Israelului, a existat dorinţa de a construi un hotel subacvatic sub Marea Rosie şi tot de atunci datează proiectul japonez pentru primul oraş submarin, Aquapolis, amplasat în largul insulei Kyushu. În 1984 aquanautul Chris Olstad a amplasat lângă insula Kay Largo, Florida, staţia subacvatică La Chalupa, transformată în hotel cu restaurant de lux. Staţia are sală de cursuri pentru studenţi care studiază oceanografia la faţa locului şi o bibliotecă pentru turişti. Liniştea subacvatică, “Lumea Tăcerii” cum suna titlul uneia din cărţile lui Cousteau, este propice lecturii şi meditaţiei. În Dubai există un restaurant submarin şi urmează a se construi sub mare un teren de tenis. Cel mai avansat experiment submarin aparţine Australiei şi a fost realizat în 2007. Este vorba de staţia Biosub. Aquanauții au obţinut în staţie electricitate cu ajutorului unui dinam acţionat de pedale, apă desalinizată, oxigen şi o parte din hrană, cultivând alge într-un bazin. Nu este exclusă existenţa unor oraşe submarine secrete precum acel Tărâm Umed din romanul lui Clive Cussler, “Dragonul”. Oricum, deocamdată omul este mai preocupat să colonizeze suprafaţa apei decât mediul subacvatic. Construcţiile lacustre, înălţate pe piloni deasupra apei, insulele artificiale fixe sau plutitoare sunt des întâlnite şi au cele mai variate destinaţii. Ecologiştii danezi din asociaţia N55 construiesc locuințe plutitoare care vor fi amplasate pe lacurile şi canalele din Copenhaga, dar şi un model interesant de sere plutitoare. Acestea din urmă sunt sfere cu diametrul de trei metri cu pereţi transparenţi şi pline cu ghivece cu plante exotice. Sferele asemenea unor mingi verzi vor fi ancorate pe apă. Pe lacul Gremminer din Berlin a fost ancorată o platformă, Insula Deschisă, unde pot veni tineri care să se exprime liber în artele interpretative. Insula Deschisă urmăreşte să promoneze interculturalitatea. Cu toate acestea zona a fost teatrul unor manifestări violente antisociale. Aceasta a determinat o mai atentă verificare a celor care vor să “emigreze” pe Insula Deschisă. O insulă similară a fost amplasată pe unul din canalele oraşului Bangkok, Thailanda. Uneori insulele plutiroare sunt construite de dragul artei. Este cazul insulei japoneze  Kawasaki  şi a insulei chinezeşti numită a Nemuririi, ambele împodobite cu sculpturi moderniste. Un oarecare domn J.P. Zoppini a găsit sprijin la compania belgiană de transport urban, ALSTOM, să construiască şi să amplaseze în Marea Nordului, lângă ţărmul Flandrei o insulă artificială multietajată, numită AZ şi a cărei suprafaţă de bază va avea 12 hectare. Jumătate din suprafaţa insulei va fi ocupată de spaţii comerciale, iar pe cealalaltă jumătate vor fi locuinţe. Chinezoaica Ma Yidong, autoarea cărţii “Zgârie norii Evolo”, a imaginat turnuri plutitoare, numite Oazele lui Noe, care să fie amplasate pe câmpurile petroliere marine, în zonele portuare sau la gura de vărsare a fluviilor care drenează zone industrializate.  Aceste structuri vor avea sub apă biofiltre cu bacterii care să consume substanţele poluante dizolvate în apă. Din metabolismul bacteriilor rezultă un fel masă plastică, folosită apoi la construcţia recifelor artificiale unde se vor creşte stridii. În partea aeriană a turnurilor, acoperită cu vegetaţie, se vor amenja cabane pentru turişti sau pentru muncitorii de pe platformele petroliere. Un întreprinzător ecologist englez, Richard Sowan, a reuşit ca din bidoanele de plastic adunate să construiască două insule plutitoare, Spiral şi Joyxee, pe care a plantat vegetaţie şi a ridicat cabane pentru turişti. Insulele sunt ancorate într-o lagună din Insula Femeilor, teritoriu care aparţine Mexicului. Realizarea lui Sowan a inspirat compania olandeză WHIM, să proiecteze o insulă plutitoare din deşeuri de plastic şi care să fie ancorată în Pacific. Insula olandeză va oferi spaţiu pentru 10.000 de oameni şi va avea inclusiv teren agricol. Pe marea Caspică, în largul peninsulei Apsheron din Azerbaijan, există un oraş plutitor locuit de muncitori de pe schele petroliere marine. Oraşul pare o “Veneţie” cu străzi acvatice, numai că totul, casele, grădinile dintre care unele au copaci, sunt aşezate pe plute ancorate în largul mării. În Bangladesh creşterea populaţiei a determinat apariţia aşa numitelor ferme pe apă. Sunt grădinile plutitoare de legume încropite pe rogojini împletite din zambila de apă, o planta acvatică. Rogojinele sunt acoperite cu mâl scos de pe fundul apei sau cu gunoi de grajd şi fie sunt lăsate să plutească liber, fie sunt agăţate de pari deasupra apei. Plutele bengalezilor pot fi folosite un singur sezon agricol, odată deterioarate devin îngrăşământ organic. Experienţa ţăranilor din Bengal trebuie împărtăşită, crede profesorul S.K. Saha, autorul cărţii “Agricultura fără sol. Soluţie pentru oamenii fără pământ”. În Costa Rica se caută dezvoltarea agriculturii pe plute care să fie ancorate în lacuri şi râuri, oportunitate pentru populatţia nevoiaşă. Cultura plantelor pe plauri artificiali este fapt obişnuit pe canalele cu apă dulce şi pe râurile Chinei. Marian Rotaru