În căutarea timpului pierdut (CCC)

Spuneam în articolul anterior despre fabuloasa insulă  Patala din sudul Oceanului Indian, cum o localizează indienii de pe valea fluviului Indus. Aceeaşi părere despre locaţia Patalei o are un veac şi jumătate mai târziu Pierre d’Ailly în cartea “Imago Mundi”, lucrare de mare autoritate în rândul geografilor medievali. Ludovico di Varthema, mai vechea noastră cunoştinţă, spune altceva despre poziţia insulei Patala. Nu a fost acolo, dar i-a vorbit despre insula Patala căpitanul corabiei care-l ducea spre Java Mare. Marinarul i-a zis că „există oameni care navighează cu spatele la stelele noastre din nord până când găsesc o zi de 4 ore”. Acolo se află Patala. Azi ştim că în emisfera sudică, ziua de patru ore o întâlnim iarna la paralela de 63 de grade. Cum lunile de iarnă în emisfera sudică sunt inversul celor din nord, navigatorii din Asia ajungeau pare-se în Patala numai în iarna australă, deoarece din punctul lor de vedere plecau la drum vara, aşa cum este şi firesc. De altfel şi Oronce Fine, localiza Regio Patala la sud de Java Mare. Dacă credem relatarea lui Varthema, atunci care era de fapt pământul despre care Roger Bacon spunea că mărgineşte dinspre sud, India? Nu vom şti niciodată. O notă din sec. XVI lăsată de cosmograful flamand Gerard Mercator, spune că în acele locuri, la sudul Indiei, „este sigur o ţară, dar dimensiunea şi limitele graniţelor sale sunt incerte”. Oricum geografii vremii ascultând poveştile marinarilor notau în sudul Oceanului Indian două pământuri luxuriante: insula Zanzibarul Mare şi Regio Brasilia. Ridică oarece probleme numele dat de Guillaume Le Testu golfului unde a acostat pe insula Java Mare: Braecillie. Corsarul nu spune că ar fi ajuns în Regio Brasilia, dar sigur numele golfului nu are legătură cu Brazilia din continentul sud american. Poate că Testu ştia de insula Brasilia Regio şi golful era orientat în direcţia acesteia. Poate! În anul 1602, pe când era misionar în China, călugărul italian Matteo Ricci, realizează prima hartă a lumii redactată în Imperiul Ceresc. Interesante sunt notaţiile lui Ricci, cât se poate de corecte. Scrie despre bizonii din Preeria nordamericană şi dă informaţii despre Canada, Florida, Yucatan sau Guatemala. Apare totuşi ceva în plus. În emisfera vestică sunt trei continente: America de Nord, America de Sud şi Magelanica, ultimul fiind descoperit de Magelan în anul 1520, scrie autorul. Mai multe nu spune despre Magelanica, iar noi considerăm că acest pământ este o ficţiune. Totuşi nu ficţiunea l-a preocupat pe Matteo Ricci. Tot ce a scris despre cele două Americi era adevărat, atunci de ce să fi inventat pământul lui Magelan? La ce i-ar fi folosit? Cunoaştem expediţia lui Magelan din jurnalul ţinut de Antonio Pigafetta. Dar ce ne face să credem că ar fi complet? Mai toţi exploratorii vremii scriau propriile jurnale şi le publicau, nu văd de ce nu ar fi făcut la fel şi Magellan. Se vorbeşte azi de jurnalul secret al lui Cristofor Columb, ascuns în arhivele spaniole, se mai spune că amiralul nu a murit la 20 mai 1506 în Spania, aşa cum ştie toată lumea, ci ar fi dispărut pe 30 iunie 1506 în cursul unei a cincea expediţii. Despre Columb ştim că a făcut patru expediţii în America, atunci de unde această a cincea călătorie în care a plecat pe 23 mai 1506, când oficial amiralul era mort de trei zile! Această a cincea călătorie a fost secretă şi finanţată de amiral cu banii proprii. Ideea călătoriei venise cu doi ani mai înainte pe când se afla în insula Jamaica. Acolo a găsit o hartă dăltuită pe piatră de cine ştie cine, unde era marcat drumul spre ţara Ciguru, ţinut fabulos, locuit de un popor civilizat, cu palate măreţe şi cu bogăţii nemăsurate de aur, pietre scumpe şi perle. La 26 iunie 1506 Columb a plecat din Jamaica şi după patru zile de navigaţie ajunge pe un ţărm locuit de sălbatici. Tot ce se ştie e că în dimineaţa zilei de 30 iunie amiralul a dispărut de pe corabie. A lăsat în urmă o scrisoare adresată regelui Spaniei, scrisoare care ar fi ajuns la destinatar, iar de acolo i s-a pierdut urma. Cert este că sunt trei locuri unde se spune că odihnesc rămăşiţele pământeşti ale amiralului: Sevilia, Santo Domingo şi Havana, dar nici unul nu este sigur. Astăzi Magelania este numele dat mulţimii de insule din jurul canalului Beagle care uneşte Atlanticul de Pacific şi care sunt împărţite între Argentina şi Chile. La sud de Ţara Focului, Johannes Schoener aşeza un alt pământ: Brazilia Australă, despre care scria în lucrarea “Opus Geographicum” publicată în 1533 că este imensă ca suprafaţă şi că se întinde până spre Antarctica. De unde ştia Schoener de Antarctica este o altă problemă. Oficial continentul de la Polul Sud a fost descoperit în 1822, deşi apare pe harta amiralului turc Piri Reis desenată în 1513. Mai mult pe harta lui Reis se observă relieful Antarcticii redat corect, deşi nu avea cum să-l vadă, fiindcă este acoperit de gheţurile veşnice. Cum de ştia Piri Reis ceea ce se va descoperi abia în sec. XX cu mijloacele ştiinţei moderne este greu de explicat. Sunt informaţii că harta lui Piri Reis a fost elaborată după o alta avută de Alexandru Macedon în secolul IV î.Hr. Harta regelui macedonian a fost la rândul ei executată după o hartă mult mai veche. În anul 1531 circula în Europa o hartă executată de un necunoscut şi care prezenta relieful Antarcticii aşa cum avea să fie cunoscut cu mijloace moderne de investigaţie, după 1949. Mai târziu, în 1737, o altă hartă executată tot de un necunoscut reda Antarctica în mod corect, ca fiind formată din două insule uriaşe despărţite printr-o strâmtoare maritimă îngustă. Strâmtoarea cu pricina şi descrierea pertinentă a reliefului Antarcticii apare în romanul lui Jules Verne, “Sfinxul Gheţurilor”. Ştiinţa va confirma cele scrise de Jules Verne în roman câteva decenii mai târziu. Strâmtoarea transantarctica nu este vizibilă, fiind acoperită cu mii de metri de zăpadă. Pe harta lui Piri Reis meridianul 0 trece prin piramida lui Keops din Valea Regilor, Egipt. În 1938 germanii au anexat un teritoriu din Antarctica, pe care l-au denumit Noua Suabie. Teritoriul este tăiat pe mijloc de meridianul Keops. Ocupând Noua Suabie, nemţii au sperat ca aici vor găsi o bază cu viname, nave cosmice descrise în Vede, scrierile Indiei antice. Vinamele ar fi aparţinut Shambalei, regatul legendar ascuns în Himalaia, păstrătorul unor relicve, al unei biblioteci şi al unei civilizaţii de vechime formidabilă. Probabil că Shambalei i-a fost adresată expediţia germană în Tibet de la finele anilor 1930 şi ale cărei jurnale au fost confiscate de britanici. Dar indiferent pe ce documente au pus mâna englezii, germanii pare-se că între timp aflaseră multe despre Shambala, despre colonia acesteia din Antarctica şi deja transmiseseră informaţiile la Berlin. Drept dovadă Reichul a ocupat Noua Suabie, un teritoriu cu suprafaţa României. Noua Suabie cu baza germană din zonă, un veritabil oraş construit sub calota de gheaţă, a fost cucerită în 1948 de 4.000 de puşcaşi marini americani conduşi de amiralul Evelyn Bird. Teoretic Noua Suabie aparţine şi azi Germaniei, deşi în fapt este alipită posesiunii norvegiene Ţara Regina Maud controlată de norvegieni. Guvernul de la Oslo a restricţionat acesul străinilor pe teritoriul Noii Suabii. Mai trebuie notat că la jumătatea sec. XIX geograful german August Petermann a desenat o hartă a Antarcticii în care continetul este cu nouă milioane de kilometri pătraţi mai mare decât teritoriul cartografiat în prezent. S-a spus că Petermann a greşit. Totuşi sub marea care acoperă platforma continentală a Antarcticii s-au găsit ruine şi stânci inscripţionate cu un alfabet necunoscut. Aceasta înseamnă că ceea ce azi este fund de mare, cândva era un uscat locuit. Ca să deseneze harta geograful a folosit documente vechi şi obscure, ori prin prisma acestora se poate ca harta să fie corectă, cel puţin istoric.Antactica a fost una din ţintele expediţiei lui Gonneville întreprinsă din câte se pare la finele sec. XV. Gonneville nu scrie că Antarctica ar fi acoperită de zăpadă, ba dimpotrivă lasă să se înţeleagă că era un ţinut cu climă blândă. Prin “Opus Geographicum” Johannes Schoener ne informează despre Brazilia Australă că “locuitorii duc o viaţă bună, sunt cinstiţi şi nu sunt canibali ca şi alte naţiuni barbare. Ei nu cunosc scrierea şi nu au regi, dar ei cinstesc pe bătrânii lor şi le dau ascultare, iar copiilor le dau numele Thomas după Sf. Apostol Toma”. Se ştie că Sf. Toma a fost mare călător. Până astăzi există în statul Tamil Nadu din sudul Indiei o comunitate de creştini, zis tomiţi, care au primit Evanghelia de la Sf. Toma. Să fi ajuns apostolul tocmai în Brazilia Australă pare totuşi fantastic, dar trebuie să recunoaştem că nu imposibil. Ce legătură există între tamili şi Brazilia Australă, este întrebarea care vine în mod firesc. Tamilii spun că patria lor de origine este continentul mitic Lemuria, ori vizita lui Toma în Brazilia Australă arată că băştinaşii din sudul Indiei păstrau legătura cu acest pământ, probabil cândva învecinat Lemuriei. De altfel Schoener afirma în altă lucrare “Descrierea reală a Pământului după distinşi cartografi” că Sf. Toma a fost martirizat în Brazilia Australă. Schoener nu a fost explorator, informaţiile despre tainica Brazilie Australă le are din lucrarea negustorului portughez Cristovao de Haro, intitulată “Noutăţi din Brazilia” publicată în 1513, la Augusburg în Renania. În aceeaşi “Descriere reală a Pământului”, Schoener scrie că Brazilia Australă este de forma unui inel care înconjoară Antarctica. Spre Antarctica se poate ajunge printr-o strâmtoare care străpunge inelul şi care a fost descoperită de negustorul portughez. În jurul inelului sunt o mulţime de insule mai mici, văzute de Haro, iar în partea dinspre Oceanul Indian, Brazilia Australă se învecinează cu Zanzibarul Mare. Despre această insulă fabuloasă Haro şi Schoener nu spun nimic, dar probabil era la fel de luxuriantă şi bogată în mirodenii ca Zanzibarul de pe coasta Africii. Marian Rotaru