Google

În căutarea timpului pierdut (C)

Written on:aprilie 7, 2020
Comments
Add One

Principiul “uitarea este vechiul leac pentru mizeria umană” enunţat de Alfred de Musset funcţionează, dar atenţie la ce spunea Victor Eftimiu: “Uitarea ni se pare o trădare. Uitarea este suprema laşitate”. L-am ascultat la Academia Bârlădeană pe prinţul Mihai Dimitrie Sturdza, istoric, autorul multor studii de specialitate şi a lucrărilor “Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească”, “Dicţionar istoric şi genealogic a marilor familii din Grecia, Albania şi Constantinopol” şi “Aristocraţi români în lumea lui Proust”. S-a născut în 1934 la Iaşi. În 1944, înainte de a intra ruşii în Iaşi, familia se refugiază la Bucureşti. Tatăl este arestat de comunişti în 1948 şi moare în puşcărie. Averea familiei este confiscată, aşa că el cu mama se mută cu chirie într-o garsonieră amărâtă, cu vecini scandalagii. În 1952 este arestat pentru “atitudine duşmănoasă împotriva orânduirii socialiste”, datorită unei fronde adolescentine şi execută doi ani de puşcărie fără să fie judecat. Tânărul a dorit să urmeze istoria la Universitatea din Bucureşti. Pe vremea aceea candidaţii aveau dreptul ca înainte de admitere să viziteze facultatea la care aspirau şi să discute cu viitorii profesori. La Facultatea de Istorie prinţul bate la uşa unui profesor, savant recunoscut. Profesorul îl pofteşte în cabinet şi-l întreabă cum îl chemă. “Sturdza”, răspunde băiatul. Auzind uriaşul nume, sare în sus: ”Pleacă domnule Sturdza. Eu vreau să trăiesc. Mă înţelegi? Vreau să trăiesc!”. Profesorul era îngrozit că după discuţia cu prinţul va fi agăţat de Securitate. Mihai Dimitrie Sturdza s-a înscris la filologie, specialitatea italiană, secundar franceză, unde erau puţini candidaţi. După facultate s-a angajat traducător la serviciul documentare a unui institut de cercetare bucureştean. Trebuia să traducă din cărţi şi reviste tehnice franţuzeşti. Tânărul filolog habar nu avea de tehnică, traducerile sale erau beletristice, dar tehnic erau o catastrofă. Şeful de serviciu, un inginer în pragul pensiei, îi zice “Domnule Sturdza, traducerile dumitale sunt o poemă, dar tehnic nu prea ne ajută”. În fine Mihai Dimitrie Sturdza primeşte în 1964 viza să plece în Grecia la nişte rude. Nu mai revine în ţară. Emigrează în Franţa, se angajează la Ministerul de Externe şi printr-o conjunctură a vieţii este numit consilier a lui Charles de Gaule, preşedintele Franţei. În 1968 află că preşedintele va efectua o vizită oficială în România şi că face parte din echipa care-l va însoţi. Iniţial prinţul nu fusese ales în echipă ca să nu irite autorităţile române, dar colegul care trebuia să meargă se îmbolnăvise. Înainte de plecare prinde momentul şi-l roagă pe de Gaule să-l ajute ca să-şi revadă mama. Generalul de Gaule nu a zis nimic, nici da, nici ba. Prinţul Sturdza ajunge la Bucureşti cu inima grea. Nu-şi putea întâlni mama, deşi era atât de aproape. Fără speranţă îi făcuse un pachet din care nu lipseau bomboanele pariziene care îi plăceau. În a doua zi de vizită se prezintă un ofiţer român de securitate. L-a dus cu maşina la mama acasă. S-au văzut, avea să fie ultima dată, i-a lăsat pachetul. Securistul a acceptat un pachet de ţigări Kent. Seara generalul de Gaule îl intrebă: “Doamna, mama dvs., este bine?”. Charles de Gaule în drum spre Craiova a refuzat situaţia ridicolă de a se prinde alături de Ceauşescu într-o horă cică înfiripată spontan la margine de drum, de ţăranii incântaţi că preşedintele Franţei calcă pe glia lor. Pe generalul de Gaule nu-l impresionau asemenea puneri în scenă. A cerut să viziteze un bucureştean care îi fusese camarad în Rezistenţa Franceză. Omul locuia într-un apartament modest. Înainte de venirea lui de Gaule securitatea a renovat apartamentul şi l-a mobilat cât mai elegant cu putinţă. În timpul vizitei, la Paris izbucnise o revoltă a studenţilor comunişti, dirijată de Moscova. La întoarcere avionul prezidenţial a aterizat la o bază militară franceză din Renania. De acolo delegaţia a ajuns la Paris cu maşinile. Au intrat noaptea într-un Paris pustiu, devastat de luptele de stradă. Preşedintele de Gaule plănuia să transforme Franţa în stat federal. Reacţia politicienilor a fost furibundă. Se temeau că regiunile cu populaţie nefranceză vor face secesiune: Bretania, Normandia, Savoia, Corsica, Provansalia, Alsacia, Lorena, Dauphine, dar şi părţile din Catalonia, Ţara Bascilor, Flandra, Luxemburg şi Monaco, stăpânite de Franţa. Atacat politic preşedintele demisionează în aprilie 1969. Se retrage la conacul său din satul Colombey, regiunea Champagne. Acolo va scrie memoriile. Prinţul va fi în continuare consilierul preşedintelui Georges Pompidou. După ce este demis de preşedintele Valéry Giscard d’Estaing, cu vederi de stânga, se angajează la Institutul de Cercetare Europa Liberă de la Munchen. În 1991 a revenit în ţară şi va activa ca profesor universitar. La Bârlad prinţul a vizitat biserica Sf. Spiridon, ctitorită de strămoşul său Alexandru Sturdza Bârlădeanul, mare unionist şi bunic al pianistei Elena Bibescu. La Sf. Spiridon a slujit părintele cărturar Toma Chiricuţă. Părintele a fondat în 1915 Academia Bârlădeană alături de poeţii Alexandru Vlahuţă şi George Tutoveanu şi este tatăl savantului Ion Chiricuţă. În noiembrie 1945 părintele a trimis un memoriu la ONU prin care demasca atrocităţile trupelor de ocupaţie sovietice în România. Scrisoarea era adresată americanilor, dar aceştia au dat-o ruşilor! După mulţi ani, în 1961, securitatea a aflat de scrisoarea părintelui. La 74 de ani preotul Chiricuţă a fost arestat şi a îndurat apoi trei ani de temniţă până în 1964, când la presiunea ONU, detinuţii politici din România sunt amnistiaţi. De ce americanii l-au trădat pe preotul Chiricuţă? Din prostie? Sigur! În 1965 au vrut să-l expulzeze pe Nicolae Malaxa în România, deşi se refugiase în America din anul 1948, iar în ţară comuniştii îl condamnaseră la moarte, pentru că se implicase în rezistenţa anticomunistă românească din exil, avea 85 de ani, investise în economia americană, iar ginerele, George Emil Palade, savant reputat, slujea America. George Emil Palade este într-un fel creaţia lui Nicolae Malaxa. Ca tânăr medic lucra la Spitalul Malaxa, ctitorit de viitorul socru şi acolo, cu ocazia unei acţiuni caritabile o cunoaşte pe Irina Malaxa, fiica industriaşului. Cei doi au hotărât să-şi unească destinele. Nicolae Malaxa a realizat că George Emil va fi om de succes. Locuia într-o garsonieră de serviciu la Spitalul Malaxa, dar deja era doctor în medicină şi publicase lucrări ştiinţifice. Fără rezerve îi oferă mâna fiicei şi tot sprijinul financiar pentru carieră. Malaxa l-a luat în grijă pe viitorul ginere. I-a mobilat garsoniera, i-a cumpărat costume de haine, i-a dăruit un automobil. În 1946 îl ajută să plece în SUA şi să se angajeze la Institutul Rockefeller. Flerul lui Malaxa n-a fost dezminţit! De Crăciunul lui 1958, Nicolae Malaxa face cadou ginerelui cartea lui Werner Heisenberg “Psihic şi filosofie”. Pe pagina de gardă scria „Doctorului George Palade. Anticipare la premiul Nobel“. Într-adevăr, în 1974 George Emil Palade primeşte Premiul Nobel pentru Medicină. C.D. Zeletin a dedicat savantului cartea “George Emil Palade.Crestomaţie de familie”. Hotărârea de expulzare a cauzat moartea bătrânului Nicolae Malaxa. N-au mai apucat să-l expulzeze! Prostia americănească nu are limită! În anii 1970 un ziar newyorkez publica anunţul că cineva vinde aparatul de radio pe care l-a avut Cristofor Columb. Ei bine, 60 de americani s-au oferit să-l cumpere! Unele măsuri luate de comunişti erau totuşi menite să apere ţara. În 1980 un tânăr sas din Sibiu, elev de liceu, înjunghie mortal un ofiţer al armatei române îmbrăcat în uniformă. Băiatul venea de la un chef. Ofiţerul aştepta autobuzul, când i-a împlântat cuţitul în spate. Elevul a fost condamnat la moarte. Ce l-a îndemnat la crimă? Teribilismul şi alcoolul? Şi astea, dar mai ales auzise în jurul lui ura contra românilor nutrită de saşi şi oftăturile lor după Pământul Crăiesc!Comuniştii erau însă îngăduitori cu ţiganii. Ţiganii i-au ajutat la alegerile din 1946. Cu bătăuşi ţigani au făcut colectivizarea, mulţi dintre torţionarii deţinutilor politici erau ţigani. De aceea miliţia lăsa ţigăncile să facă bişniţă cu ţigări BT şi-i aresta pe infractorii ţigani numai dacă-i preda staborul, tribunalul ţigănesc. Ţiganii primeau autorizaţii să organizeze pentru public jocul alba-neagra, o înşelătorie ordinară. În 1948, după naţionalizare, ţigani analfabeţi au fost numiţi directori de fabrică. Fabrica de spirt Ghidigeni şi fabrica de bere Zimbru Iaşi, sunt exemple. În Bărăganul anilor 1980 ţiganii urcau din mers în mărfarele cu cereale. Deschideau uşa la vagoane, grăunţele curgeau, ei le adunau din urma trenului. De răul ţiganilor silozurile cu cereale din Bărăgan erau păzite de soldaţi înarmaţi. Marian Rotaru

Leave a Comment