În căutarea timppului pierdut (CCLXVIII)

Iată alt şir de state fantomă! Imediat după anul nou 1919, primarul şi pădurarul din satul Schwenten, localitate cu câteva sute de locuitori din ţinutul Schlesien, Poznania, au aflat cu groază că o bandă de tineri vor să-i omoare. De unde au aflat nu se ştie, dar cert este că au luat amenințarea în serios. Aveau de ce. Principatul Poznania, pe atunci parte a Germaniei, era teatrul războiului civil între populaţiile germană şi poloneză. În Schwenten se ştia că o unitate de miliţie poloneză se apropie de sat, iar contraofensiva germană nu părea de loc sigură. Primarul şi pădurarul s-au sfătuit cu cel mai învăţat om din sat, pastorul Emil Gustav Hegemann. Primarul, pastorul şi pădurarul au decis că cea mai bună cale să scape de năpasta războiului era independenţa satului. Zis şi făcut. La 5 ianuarie 1919 este proclamat Statul Schwenten, republică condusă de pastorul Hegemann. În calitate de preşedinte, pastorul a oferit republicii o constituţie adoptată de parlament sau mai bine zis de adunarea capilor de familie din sat. Primarul a fost numit prim ministru, pădurarul, şef al armatei terestre. Spun al armatei terestre pentru că frizerul satului era comandantul marinei militare. Schwenten este mărginit de un lac, pe care lac navigau câteva bărci pescăreşti, iar frizerul făcuse armata în marina imperială germană. Culmea este că miliţiile poloneze şi germane au luat în serios independenţa şi neutralitatea satului. Mai mult, republica Schwenten semnează pacte de neagresiune cu satele poloneze vecine: Obra şi Liebel şi pune vize pe actele străinilor care-i traversau teritoriul. Marca locală de bere, principalul articol de export al republicii, era vândută deopotrivă germanilor şi polonezilor. După ce vremurile s-au mai liniştit, triumviratul primar, preot, pădurar, a decis că totuşi cea mai bună soluţie pentru viitorul satului este reunificarea cu Germania. Guvernul german a aprobat ca satul să fie preluat de landul Prusia. Alipirea efectivă a avut loc la 9 iunie 1920. Republica Schwenten nu a dispărut cu totul. Satul a păstrat oarece autonomie, iar articolele din constituţia republicii care intrau în contradicţie cu legile Prusiei au rămas în vigoare. În perioada interbelică Statul Schwenten, deşi oficial nu mai exista, a avut echipe de fotbal şi de gimnastică care s-au înfruntat cu echipele landurilor-statelor federate germane. Ziua republicii, 5 ianuarie, a continuat să fie sărbătorită şi nu odată au participat ca invitaţi demnitari federali germani. În 1945 satul Schwenten împreună cu întregul ţinut Schlesien este dat de ruşi Poloniei. Noile autorităţi anulează complet autonomia satului în 1947, iar o bună parte din populaţie este deportată în Siberia şi înlocuită cu polonezi. Prusia a fost desfiinţată ca stat la 10 februarie 1947 prin hotărârea conferinţei de pace de la Paris, care a marcat sfârşitul celui de al doilea război mondial. În 1990 s-a încercat reînfiinţarea statului prusac, dar ruşii s-au opus. În locul Prusiei s-a înfiinţat un surogat, micul land Berlin. Berlinul nu a fost niciodată stat ca oraşele Hamburg sau Breman bunăoară, aşa că landul Berlin este o creaţie artificială. Totuşi Prusia a avut o renaştere spirituală. Guvernul estgerman a înfiinţat în 1956 un organism numit Moştenirea Statului Prusia. Organismul administrează arhivele, tezaurele, colecţiile de artă şi bibliotecile care au aparţinut Prusiei. După unificarea Germaniei, Moştenirea Statului Prusac este tutelată de guvernul federal german. În 1940 URSS ocupă partea estică a provinciei finlandeze Karelia şi înfiintează Republica Socialistă Karelo-Fineză, la început republică unională sovietică, apoi republică autonomă în cadrul Federaţiei Ruse. La 2 iulie 1946 URSS răpeşte Germaniei Prusia Orientală şi o alipeşte ca regiune la Federaţia Rusă. În 1991, atât Finlanda, cât şi Germania au vrut să răscumpere de la ruşi teritoriile furate. Ruşii au refuzat să le înapoieze fie şi contracost. Important este că finlandezii şi germanii nu renunţă la pământul lor. Moscova a refuzat, dar va veni ziua când vor lua înapoi provinciile de la ruşi! Sunt popoare care au memorie şi ţin la patria lor. Undeva pe crestele Pirineilor este un teren de 300 de metri pătraţi pe care Franţa şi Spania îl dispută din anul 1648. Nici una, nici cealaltă nu vor să cedeze palma aceea de pământ pe care o consideră teritoriu national. Castell Azara este un târg din Toscana atestat documentar din anul 729. În 1274 oraşul formează împreună cu satul vecin Scansano, principatul Santa Fiora, unul din cele mai mici state italiene. Santa Fiora a rămas independent până în 1815, când este înglobat în ducatul Toscana. Numai că la vremea aceea nici cetăţenii nu au fost întrebaţi dacă vor unirea şi nici Congresul de la Viena care a trasat graniţele Europei după războiele napoleoniene nu a hotărât alipirea Santei Fiora la Toscana. Juridic Santa Fiora nu este teritoriu italian pentru simplu motiv că oficial nu aparţinea Toscanei în 1861, când aceasta s-a unit cu Italia. Guvernul Toscanei știind prea bine că a furat un teritoriu şi tocmai de aceea nedorind tulburări în rândul populaţiei supuse, a recunoscut ultimului principe de Santa Fioara, Salvator Sforza, atribuţiile de şef de stat până la moartea acestuia în 1832. Nominal şi astăzi membrii familiei Sforza poartă titlul princiar de Santa Fiora, respectat de cetăţeni. Actualul monarh este Ascanio Sforza. Totodată suveranii de Santa Fiora poartă cu mândrie un lung şir de ranguri nobiliare onorifice: principe de Genzano, duce de Civitalavinia, duce de Ginestra, duce de Torricell, marchiz de Ardea, marchiz de Civitanova, marchiz de Frasso, marchiz de Varzi şi Voghera, baron Montecosaro, baron de Stipe şi baron de San Martino del Pizzolano. Una dintre curiozităţile Santei Fiora este capul de balaur păstrat la mănăstirea Selva din Castell Azzara. Reptila uriaşă a fost răpusă în anul 1488 pe muntele Calvo de însăşi suveranul Santei Fiora, Guido al-II-lea. Tot la mănăstirea Selva se află moaştele sfintelor Flora şi Lucilla. O monografie a principatului, intitulată “Istoria statului Santa Fiora”, a scris Francesca Monaci. Patrizio Ruvolo a proclamat în anul 2000 independenţa faţă de Italia a unei părţi din fostul domeniu al conţilor de Borromeo situat în apropiere şi pe insulele lacului Maggiore din Lombardia. Teritoriul însemna 153 de kilometri pătraţi şi a fost denumit regatul Saint Charles, după numele clericului, savantului şi omului de cultură din sec. XVI, Carlo Borromeo, canonizat de Biserica Catolică. Domeniul Borromeo, deşi nominal făcea parte din ducatul Milano, a funcţionat de facto ca stat independent. Ruvolo motivează că regatul St Charles este continuatorul comitatului Borromeo desfiinţat ilegal de Napoleon Bonaparte în 1797. Regele Patrizio I nu a avut viaţă liniştită, chiar dacă a fost ignorat şi lăsat în pace de autorităţile italiene, ba chiar şi de majoritatea locuitorilor din zonă. În 2009 este răsturnat de Alexander Reinhard care proclamă Republica Federală St. Charles. Un joc de nebuni am spune, dar în spatele acestor aşa zise restabiliri istorice se ascunde o afacere cu bancnote numismatice, timbre filatelice, cărţi poştale şi ilustrate, adică cu ceea ce se numeşte notafilie. În cartierul londonez Ringeway, republica St. Charles a deschis o universitate particulară şi o bancă. Cea mai curajoasă atitudine a republicii fantomă este declaraţia preşedintelui Reinhart prin care nu recunoste Corea de Nord, stat creat ilegal creat de sovietici. Consecinţa acestei ilegalităţi este că teritoriul nordcorean aparţine în continuare Japoniei. Problema internă a statului St. Charles este apariţia unei mişcări secesioniste care doreşte să rupă o parte din teritoriul republicii. Probabil că banii tentează! Unul din cele mai mărunte state europene din toată istoria este republică Gersau, oraş alpin, în suprafaţă de 2.400 de hectare, locuit de germani. Oraşul este independent din anul 1064. În 1818, după o existenţă seculară, statul Gersau este desfiinţat înpotriva voinţei locuitorilor şi alipit cantonului elveţian Schwyz ca simplu district. Deşi au trecut de atunci aproape două secole, cetăţenii din Gersau nu recunosc unirea cu cantonul Schwyz, arborează însemnele republicii lor şi ţin sărbătorile vechii lor republici. La 3 august 1903, pe fondul luptei pentru neatârnarea popoarelor balcanice încă supuse Turciei, insurgentul Nikola Karev a proclamat satul Krishevo din ţinutul macedonian Monastir, republică independentă. Portofoliile în guvern erau împărţite între aromâni, albanezi şi macedonieni, cele trei naţii care locuiau în sat. Dealfel Karev a publicat “Manifestul de la Krushevo”, document în care îndemna populaţiile balcanice să scuture jugul turcesc şi să se constituie într-o confederaţie de cantoane naţionale, după model elveţian. Karev pleca de la ideea că sudul Balcanilor e un mozaic de teritorii locuite de oameni aparţinând unor diferite naţii şi confesiuni. Ideea lui Karev pusă în practică asigura autonomia şi salva fiinţa naţională a populațiilor româneşti suddunărene. Republica Krushevo a fost înăbuşită de turci la 13 august 1903. Marian Rotaru