Google

Geopolitica de buzunar (X)

Written on:mai 3, 2016
Comments
Add One

Proiectul oceaniaWerner Stiefel, fiul unui fabricant german de săpun, a emigrat în 1930 în SUA. Tânărul fondează Laboratorele Stiefel, companie de medicamente dermatologice şi produse de igienă. Face cercetare în farmacologie, scrie lucrări ştiinţifice şi obţine brevete de invenţie. Lui Stiefel nemulţumit de îngrădirile sistemului economic american, i-a venit ideea să înfiinţeze un stat libertarian pe o insulă contruită de el în Marea Caraibelor. L-a inspirat romanul “Atlas Shrugged”, publicat în 1957 de Ayn Rand, care teoretizată o societate liberă de constrângeri, în afara celor morale. Insula lui Stiefel se va chema Atlantis, iar republica Atlantis urma să aibă legi permisive, fiscalitate scăzută şi să nu aplice taxe vamale. Pentru rezidenţii, persoane fizice, se prevedea scutire de impozite, iar companiile care operau în Atlantis urmau să încheie contracte de master leasing, figură juridică creată de Steifel, ale cărei principii se regăsesc în constituţia Atlantisului redactată tot de el. Master leasingul, sau multiînchirierea, este folosit în economia actuală. Debutul vieţii economice pe Atlantis trebuia să-l facă filiala companiei Laboratoarele Stiefel. Atlantis urma să aibă  flotă comercială şi să devină cu timpul centrul unei reţele de colonii libertariene constuite pe insule plutitoare ancorate în apele internaţionale. Pentru început Stiefel a achiziţionat un teren lângă New York unde a creat o comunitate de libertarieni, specialişti în diverse domenii tehnice, economice şi juridice. Membrii comunităţii au definitivat proiectul Atlantis. Pentru ca ideea să prindă viaţă Steifel a ales o zonă marină puţin adâncă, vârful unui munte submers, lângă insulele Opuntia, dependente de colonia britanică Antigua. Numele celor două insule Opuntia vine de la o specie de cactus cu fructe comestibile care creşte aici din belșug. Guvernatorul insulei Antigua a acceptat să acorde autorizaţia de construcţie a insulei artificiale, dar în condiţii pe care Stiefel nu le-a putut accepta. Urmează a doua locaţie: bancul submers Silver aflat între ţărmul Republicii Dominicane şi arhipelagul britanic Turks. Stiefel a închiriat la Port au Prince, capitala statului Haiti, un teren unde să organizeze baza logistică a lucrărilor, cu dreptul de a-l folosi fără amestecul autorităţilor locale. Deasemenea a pus Atlantisul sub protectoratul statului Haiti. Acesta se obliga contra unei redevenţe să apere Atlantisul de eventualele atacuri piratereşti. Stiefel a început construcţia insulei, ceea ce însemna înălţarea unui zid care să înconjure bancul şi umplerea spaţiului cu moloz şi  steril. Toponimul Silver-Argint nu este întâmplător. Se zice că aici zac scufundate din secolul XVII nave spaniole încărcate cu metale preţioase şi într-adevăr un muncitor găseşte pe nisipul bancului monede de argint. Ştirea apare în ziarul “Atlantis News” editat de Stiefel, la Nassau, capitala  insulelor Bahamas. Aflând ştirea şi vrând să pună mâna pe comoară, guvernul haitian trimite în zona lucrărilor o navă militară. Sub ameninţarea armelor, Stiefel părăseşte bancul. Intervenţia militară haitiană a fost ilegală deoarece bancul Silver se află în apele internaţionale. O nouă tentativă de a construi insula Atlantis s-a consumat într-o zonă marină vecină arhipelagului britanic Cayman. Pe insula Grand Cayman Stiefel a cumpărat un teren unde a înfiinţat o filială a comunităţii sale de libertarieni şi a deschis banca Atlantis. Aceasta urma, după finalizarea lucrărilor, să fie mutată pe  insula artificială. De data aceasta şantierul din largul mării a fost distrus de un  uragan. Într-un final Stiefel a vrut să concesioneze o insulă naturală pe coasta Hondurasului Britanic. Renunţă iarăşi. Autorităţile locale nu au acceptat să acorde  insulei autonomia dorită. Werner Stiefel este autorul cărţii “Povestea operaţiunii Atlantis”.

Ideea lui Stiefel nu au fost uitată. Companiile chinezeşti au ateliere de montaj produse pe vapoare ancorate în largul mării. Chinezii economisesc teren şi evită restricţiile legale şi vamale. De curând un grup de  libertarieni americani au achiziţionat un teren în provincia chiliană Arica. Aici urmează să fondeze colonia Gulch Galt, care va beneficia de autonomie internă şi nu va fi supusă sistemului de impozitare al republicii Chile. Locurile de muncă şi afacerile pe care companiile locale le vor face cu comunitatea Gulch Galt sunt avantajul părţii chiliene. Avocatul olandez Michael van Notten a trăit 12 ani între membrii tribului Samaron din fosta Somalie Italiană, cu scopul de a scrie o carte despre obiceiurile clanurilor somaleze. Pe lângă lucrarea de antropologie juridică, pe care a publicat-o, Notten a studiat oportunităţile economice din zonă, iar de la studiu, trece la fapte. Închiriază de la clanul Samaron un teren pe malul mării cu intenţia de a construi un port liber numit Freeport. În rada portului, unde marea este puţin adâncă, urma să înalțe insula artificială NewLand, pe care să înfiinţeze un stat libertarian. Moartea lui Notten, în 2002, a pus capăt proiectului. Erik Klein a început în 1993 contrucţia unei colonii plutitoare numită Oceania, ancorată în  largul statului Panama şi alcatuită dintr-un şir de insule hexagonale fiecare în suprafaţă de trei sferturi de hectar. Numele coloniei a fost preluat din romanul “1984” scris de George Orwell, iar legislaţia economică a Oceaniei era  inspirată de modelul lui Stiefel. Oceania trebuia să aibă industrie uşoară, parcuri, clinici medicale, școli, biblioteci, teatre, stațiuni turistice, centre comerciale, baze sportive, piste de aterizare şi port de yachting. Proiectul lui Klein a eşuat financiar. Pe o navă ancorată în largul insulei filipeneze Mindanao a fost proclamat principatul Noua Pacifida. Iniţiatorul, John Fresco, doreşte să să înalţe trei recifuri submerse din zonă pe care să construiască oraşe. Pentru acesta strânge bani. Deocamdată cei 300 de americani, cetăţeni ai Noii Pacifide, locuiesc în oraşul Davao din insula Mindanao. Fac comerţ şi au ateliere de covoare, bijuterii şi de împletit coşuri. Plecând de la gândirea lui Stiefel şi de la lucrările unor filosofi neoliberali ca Napoleon Hill, Ludwig von Mises, ori Dale Conergie, Howard Turney a plănuit în 1995 construirea insulei artificiale Noua Utopie pe bancul submers Misteriosa, vecin arhipelagului Cayman. Pe insula artificială denumită, Noua Utopie, după insula Utopia imaginată de filosoful Sir Thomas Morus, în cartea omonimă publicată în 1516, Turney vroia să constituie un principat cu economie axată pe servicii  bancare reglementate prin legi permisive, cu taxe mici şi total secretizate. Noua Utopie urma să fie un paradis fiscal. Howard Turney a creat hormonul artificial HGH care încetineşte îmbătrânirea şi a înfiinţat o clinică gerontologică în staţiunea Playa del Carmen de pe litoralul statului mexican Quintana Roo. Îmbătat de succes şi cu bani, Turney îşi schimbă numele în Lazarius Long, după un personaj din romanele SF ale americanului Robert Heinlein. Dorea ca pe Noua Utopie să funcţioneze o clinică naturistă unde să se facă şi tratamente cu HGH, un centru spa de lux şi un cazino asemenea celui de la Monte Carlo. Pentru rezidenţii Noii Atlantide erau rezervate 642 de apartamente. Insula urma să aibă parcuri, helioport şi port pentru yahturi. Problemele financiare au oprit proiectul Noua Utopie, iar Turney a murit în 2012. Totuşi teoretic principatul există. Are cetăţeni, site pe internet şi un principe, John I. O baliză fixată pe bancul Misteriosa anunţă pescarii că se află în apele principatului Noua Utopie. Marian Rotaru

Leave a Comment