Google

Geografia crepusculară (I)

Written on:octombrie 18, 2015
Comments
Add One

Muntii Arre din Bretania netExistă ipoteza că planeta noastră a avut în afara Lunii alţi câţiva sateliţi minusculi. Talmudul, cartea sfântă a evreilor, spune că Dumnezeu a dat Pământului mai multe Luni, dar a rămas numai una, celelalte prăbuşindu-se. Savanţii cred că Luna s–a rupt din masa Pământului, ori scrie în Talmud că Dumnezeu a creat Lunile aruncând în văzduh bulgări de humă. În Bretania se înalţă Munţii Arree încărcaţi de legende. Prin Arree umblă koriganii, pitici care stăpânesc magia, popor vechi, “fără vârstă” cum spun bretonii. În aceşti munţi sunt treceri spre Lumea de Jos locuită de suflete şi spre Ferrie, ţara zânelor. Lumea de Jos este totuna cu Shambala, ţara subterană din miturile tibetanilor, iar “sufletele” sunt poporul de înţelepţi care o locuieşte şi nicidecum acele corpuri energetice cu viaţă veşnică -“trupurile de slavă” amintite de Biblie. Eroul Oisin a stat câţiva ani în Ferrie printre zâne, dar revenit în Bretania constată că aici trecuseră secole. A păţit ca Făt Frumos din basmul “Tinerete fără bătrânete” care a mers în Valea Plângerii. Oisin şi Făt Frumos intraţi într-o falie spaţio-temporară s-au deplasat spre acele tărâmuri cu viteza luminii, simţind astfel contracţia timpului. Străbunii cunoşteau se pare, fizica relativistă. Mihai Eminescu a redat teoria relativităţii în “Luceafărul”, pe când Albert Einstein era copil. Poetul s-a inspirat din basme şi din filosofia hindusă. Numele Cătălinei, eroina poemului, vine de la Kali, zeiţa dragostei la hinduşi şi este înrudit cu elinul kalo – frumos. Femininul Camelia din aceeaşi familie onomastică, vine din sanscritul kama – dorinţă.

Un personaj a lui Boleslaw Prus din romanul “Faraonul” spunea că oazele ireale văzute de călători în Sahara sunt fantomele unor ţări dispărute. Aceste miraje se numesc fata morgana. Pot fi fotografiate, deci există independent de mintea privitorului şi redau mereu peisaje aidoma celor din lumea fizică. O poză făcută în deşertul Mojawe, California de Sud, a imortalizat un lac cu o insulă împădurită, dar în realitate la faţa locului nu-i decat o vale aridă! Mirajele apar nu numai în deşerturile fiebinţi, ci şi pe mare, ori în ţinuturile reci. Exemple sunt insula fantomă zărită în largul oraşului San Francisco şi inexistentul pământ muntos văzut lângă Insula Negra din Antarctica. Un vas militar întâlneşte în Marea Chinei un oraş cu zgârie nori ce părea că pluteşte pe apă. Vedenia apărea la prova şi era atât de clară, încât pentru a evita coliziunea a fost schimbat cursul navei. În rada portului chinez Penglai, provincia Shandong, s-a ivit deodată şi s–a menţinut patru ore imaginea unui oraş. Mare a fost uimirea locuitorilor altui oraş chinez, Huanshan din provincia Anhui, când au văzut pe râul Xinan care le străbate urbea, o insulă cu blocuri ale căror balcoane erau înverzite de arbuşti. Insula nu există în lumea noastră, dar “pădurile verticale” sunt noua tendinţă în arhitectură. În acest stil, clădiri acoperite cu vegetaţie, se vor construi zgârie norii Agora la Taipei, în Taiwan şi Megaliţii Asiei din oraşul chinez Shenzen, provincia Guangdong. Tot păduri verticale vor fi blocul Libelula aşezat pe piloni deasupra râului Hudson la New York, complexul de locuinţe Reciful amplasat în largul oraşului haitian Port au Prince şi “turnurile eco” ancorate pe lacuri, ori susţinute de aerostate. În copilărie, mamei îi plăcea să privescă lunca Tutovei de sus, din via rânduită în spatele casei părinteşti de la Ciocani. Pe şesul ocupat în bună parte de un ostrov înerbat închis de braţele râului, vede într-o zi o cetate cu clădiri albe. Viziunea a durat o clipă, dar a fost tulburătoare. Am zărit şi eu cetatea numai că era pe dealul cu vârful rotunjit, ciuca, care străjuie satul. Când eram copii, eu şi mama priveam colina fascinaţi, dar cu teamă. Percepţia copiilor este mai sensibilă decât a adulţilor şi nu-i exclus să fi văzut amândoi amprenta energetică a unei cetăţi uitate. Bunăoară la Bârlad era pe malul râului un loc de moară numit Cetăţuia. Despre acea cetăţuie nu se ştie nimic. I-a pierit până şi amintirea. Ciuca a dat numele vechii răzeşii a Ciocanilor. Răzeş vine de la răzor – loc defrişat, hotar între ogoare. Cuvântul este înrudit cu latinul radere şi sanscritul radati. Bunicii din Ghidigeni locuiau în Ţarnă, un cătun izolat de restul satului. Din curtea lor se vedea la nord dealul ce domină satul vecin Nicuşeni. Într–o zi, eram pe atunci în şcoala primară, văd clar pe acel deal nişte case albe. “Uite un oraş bunică”, zic eu. “Nu–i nimic acolo” răspunde bunica. Totuşi imaginea mi s-a părut reală, altfel nu aş fi spus. Multe viziuni se datorează imaginaţiei. Odată coboram spre Ciocani într-o zi de iarnă. Plouase şi îngheţase. Salcâmăria de pe Valea Ghelţagului părea aidoma Pădurii de Argint din poezia lui Eminescu, “Călin. File de poveste”. Era parcă tărâmul fabulos văzut de poet. Este la fel de adevărat că uneori se deschid falii spre un crâmpei de univers paralel. Cei vechi au intuit universurile paralele, lume “a celor nevăzute”. Experienţa ţăranilor din ţinutul Fălciului care, scria revista “Dracula”, văd uneori spre răsărit imaginea unor munţi împăduriţi suspendaţi pe cer, au trăit-o proorocii biblici privind în văzduh Ierusalimul Ceresc. Vikingii descoperă în extremul nord un arhipelag mare şi muntos. Noile insule, numite Svalbard. sunt zugrăvite de cronicarii islandezi din secolul X. Svalbardul nu-i totuna cu insulele Spitsbergen din Arctica, aşa cum s-a crezut. Pur şi simplu nu seamănă. Nu-i totuna nici cu Groenlanda, ori cu insula Jan Mayen. Groenlanda era deja cunoscută vikingilor, iar Jan Mayen este o insulă solitară. Prin urmare poziţia Svalbardului viking rămâne un mister. În lucrarea „Oamenii nordului”, Florica Lorint redă povestea vikingului care plecat din Groenlanda, ajunge în Norvegia mergând numai pe uscat. Ţărmul străbătut se afla la nord de Islanda şi avea climă blândă de vreme ce eroul era însoţit o capră care–i dădea lapte şi care păştea iarba găsită în cale. Pe unde a mers vikingul noi vedem doar oceanul. În 1840 s-a tras cu tunul de pe o navă daneză într-o ceată de oameni care înotau în Marea Norvegiei, departe de ţărm. Unii cred că au fost eschimoşi şi care desigur nu veneau înot din fantomaticul Svalbard. Indiciile culese de Paul Emile Victor în volumul “Boreal” arată că în Groenlanda de Est sunt triburi necunoscute, dar nu s-a auzit de eschimoşi care să trăiască pe ocean, asemenea samilor. Eschimoşii ar fi stat în caiace şi nu i-ar fi speriat pe danezi. Probabil danezii au tras în selki – oamenii amfibie care tâlhăreau vasele. Insula Buss este descoperită în 1578 de Sir Martin Frobisher lângă insula canadiană Baffin. O hartă din anul 1671 arată că insula Buss avea contur rombic, patru golfuri mari, un lanţ muntos pe litoralul vestic, iar în rest era câmpie cu dealuri izolate. În apropiere erau alte trei insule mici şi un banc de nisip. Buss era populată şi prin urmare s-au acordat licenţe pentru comerţul cu băştinaşii. Nu ştim cât comerţ s–a făcut, dar cert este că insula a dispărut. Sir John Ross nu o găseşte în anul 1818 cu toată strădania depusă, fapt consemnat în volumul „Căutarea pasajului de Nord–Vest”. Marian Rotaru

Leave a Comment