A fost un interpret de muzică uşoară impetuos, cu voce originală, de valoare persistentă în prospeţime şi claritate. De câțiva ani apărea public mai rar în spectacolul muzical, parcă mai timid, parcă restricţionat în propria-i condiție de artist radical oponent compromisului… dar parcă, ce cântăreţ al generaţiei sale mai apare în vremurile prezente la radio, televiziune sau pe scenă, cel puţin pe o treime din cât apărea?! Este vorba despre Gabriel Cotabiţă, un artist complet, cu glas tonic, vibrant, percutant ca un fierăstrău ce zimţează sufletul, un artist dintre acei rari, ce cânta inteligent, un artist ce alegea compoziţiile muzicale, nu le lua ca pierdute de cineva, un artist atent la text, nu agăţând cuvintele de note, ca rufele de cârlige, un ziditor de cântec în care melodia şi textul sunt cărămizi, iar vocea este cimentul!
Poate că Gabriel Cotabiţă nu avea nici o singură melodie pe care să nu dorească a o fi cântat vreodată, poate că avea, dar ceea ce a rămas din interpretarea sa muzicală este operă! Curat şi limpede, cântecul glăsuit de el semnifică însemnele unei mitre de pontif peste universul sonor, căci el e și spirit și învăţător spiritual pentru cine-i atent şi aude bunătatea sunetului vocii cântăreţului…, acest cântec se poate spune că decurge din izvodirea unei lecții de muzică, a unor clipe de contopire cu armonia sonoră.
Nu este uşor de cântat inteligent, lăsând numai harul să ardă şi să plăsmuiască de la sine un flux de vibraţii melodice agreabile! Nu! Nicidecum! Gabriel Cotabiţă avea o timbralitate cu sigiliu în vocea sa ce nu a fost copiată de la altcineva şi pe care nici nu o va putea copia altcineva niciodată. Vocea lui Gabriel Cotabiţă a fost a lui Gabriel Cotabiţă. Originalitatea nu e originalitate dacă e anonimă, originalitatea nerecunoscută derutează şi ameninţă ca în orice moment să fie revendicată de o întreagă obște de aparţinători. Dar, un cântec interpretat de Gabriel Cotabiţă edifică de la întâiul până la ultimul sunet personalitatea interpretativă a artistului Gabriel Cotabiţă. Vocea lui a prins duh şi fiinţă anume pentru el, iar el s-a născut nici mai curând, nici mai târziu ci exact la timpul nimerit şi într-adins pentru această voce. Întocmai cum cupele de cleştar sunt pentru vinul zeilor, iar vinul zeilor este stors din ciorchini de aur predestinat zdrobiţi pentru cupe de cleştar! Doar de plecat nu a plecat anume. Nu i-a sosit vremea când era de așteptat să sosească. Timpul trebuia să mai aibă răbdare, Gabriel Cotabiță trebuia să mai cânte…! Însă, într-una din zilele plecării din timp a lui noiembrie 2024, mai exact pe 23, calendarul vieții sale și-a consumat până la secundă zilele!
Din adâncimile timpului răzbat cântăreţi şi melodii în unire afectivă cu destinul uman. Fără muzică ce-ar pune omul pe rană, cu ce-ar fulgera surâsul, ce l-ar alina, ce i-ar pronunţa amara supărare, ce l-ar tulbura, ce l-ar linişti, ce l-ar mistui în vis, ce l-ar trezi…?! Pentru aceasta-i muzica! Pentru ca omul să se aibă pe sine, trup și suflet…!
Adâncimile de timp ne aduc şi ne iau cântăreţii, ne-nflăcărează şi ne sting cântecele! Pe când eram înăduşiţi de piese muzicale mediocre interpretate zgomotos de către zişi artişti, remediul îl asigurau melodiile autentice interpretate de artiști cu talent, știință, dragoste de cântec și dăruire – printre cei dintâi dintre ei, Gabriel Cotabiță. Tulburător de rezonante melodic și prin frumusețea și emoția textului sunt aceste compoziții muzicale superbe și magic interpretate. Glasul celui ce le cânta ne restituia vibraţia mirabilă ca un izvor de binefacere spirituală transcendent din spectacolele de altădată splendide, galante, înstelate de sunete mirifice, ca niște alinări sonore înveșnicite în natura sensibilă a omului cu aspirații ideale de viață estetizată prin muzică și ziditoare de iubire!
De aceea interpretul Gabriel Cotabiţă trebuie să rămână și va rămâne în conștiința noastră, ca o piatră de fundamentare o iubirii pentru muzica elevată, adevărată și serafică a timpului căruia-i suntem contemporani. Ca și cântecele sale, pâinea, rugăciunea şi iubirea ce ne hrănesc sufletul. Altminteri, izvorul idealurilor noastre catifelate de iubire ar seca zi cu zi!
Nu va mai fi niciodată cu noi dragul Gabriel Cotabiță, de azi el a pornit nesfârșita călătorie în eternitate…! Dar ne-a lăsat cântecele sale ca să le sorbim în suflet înmiresmate de florile dorului, până când la rându-ne le vom lăsa celor ce vor rămâne, când vom pleca și noi. Aceste minunat de prețioase pietre rare de melodii sunt dintr-un zăcământ spiritual ce-ndulcește, catifelează și-nfrumusețează lăuntrul sufletesc al celor ce iubesc muzica…! Adio, dragule Gabriel Cotabiță. La orice ne-am fi gândit, dar poate că la aceasta niciodată.
Trecuseră nouă ani de când o întâmplare gravă din viaţa lui ar fi putut avea consecinţe dramatice. Pentru scurtă durată de timp n-a mai existat strop de bucurie în sinea celor ce-l iubeau, şi puţine cuvinte mai aveau în miez forţa de a clădi un gând de speranţă de viaţă pentru artist, afară de rugă! Gabriel Cotabiţă fusese secerat fulgerător de o severă şi bruscă disfuncţionalitate a inimii, prăbuşindu-se în comă pentru câteva zile de cea mai grea cumpănă din viaţa sa. Dar nu se putea ca destinul să ridice mâna împotriva unui artist atât de preţuit şi iubit, a cărui suferinţă a frânt inimile unor oameni fără număr, conectaţi necontenit la toate sursele de informaţii în tot acest timp, cu inimile îngheţate de teamă pentru şansa de supravieţuire a sa.
Unii oameni sunt zei pentru ei înşişi! Artistul Gabriel Cotabiţă aparţinea de efectivul mic dar cu vocația supraviețuirii, al acestora. Forţa lui de luptă cu sine şi împotriva pericolelor ce-i amenințau viața l-a înălţat deasupra nenorocirii şi totul s-a încheiat miraculos. A dezis toate previziunile medicale, revenindu-şi de pe vârful prăpastiei! S-a recuperat fenomenal de repede, iar scena, la rându-i l-a recuperat pe el, spre marele bine al muzicii uşoare româneşti şi fericirea celor ce crezuseră că l-au pierdut!
Dacă viaţa a învins în ce îl privește, a învins, fără îndoială, iubirea! Fără iubire şi bunătate uşile vieţii s-ar fi zăgăzuit la marginea lumii, dincolo de care poate că artistul Gabriel Cotabiţă făcuse deja o jumătate de pas. Incredibil! S-a întors! Cei ce îl iubeau au înmărmurit când s-a prăbuşit, extrem de puţini dintre ei mai având putere să spere într-o minune. Însă destinul a avut alte planuri cu el. Putea să i se cânte sfâşietorul prohod al conducerii pe drumul despărţirii de lume însă i s-a cântat la un spectacol închinat lui întru slăvirea biruinței vieții „Mulți ani trăiască”. Fiecare dintre spectatori avea în lumina privirii un bob de lacrimă scursă din fântâniţa adâncă a sufletului. Din ce tainice adâncimi izvorăsc oare iubirea, viaţa, despărţirea, reîntâlnirea?!
Apa lacrimei se scurge, nu există dig pentru ea. Acumulată în greul timp de suferinţă a artistului Gabriel Cotabiţă trebuia să izbucneasă, și s-a întâmplat odată cu absorbirea în inimi a două emoții teribile: bucuria revenirii la viață a artistului și duioșia revederii sale aievea pe scenă, când nu mulți îi mai dădeau vreo șansă…!
Și totuși a plecat iar! Acum, pe 23 noiembrie 2024. Pentru totdeauna, Gabriel Cotabiță ne-a părăsit iar, de data aceasta fără o oricât de palidă lumină de speranță. E azi pe drumul fără de întoarcere. De acum ne este interzis să mai sperăm. Și speranțele au limitele lor. Ușa finitului lumii s-a închis, drumul realității noastre e la capăt. Gabriel Cotabiță a ajuns la momentul terminus al propriei vieți și s-a prăbușit! De aici încolo nu mai merge cu noi, nimeni și nimic nu mai ascultă rugile noastre, lumea întreagă nu are nicio putere să îl întoarcă. Nu mai avem decât iubire să ne resemnăm, nu-l mai putem opri, nu-l mai putem aduce înapoi de pe drumul său, a plecat! Să plângem în tăcere, să ne luăm un ultim rămas bun, vom conduce la plecare pe unul dintre cele mai frumoase suflete ce se contopește azi cu veșnicia…!
Iubirea noastră, aceea care la adus înapoi pe Gabriel Cotabiță îl conduce, de asemenea înapoi, dar un alt fel de înapoi, o altă dimensiune a tainei reversibile. Numai până la tristu-i mormânt o putem face. Acolo sufletul artistului se va despărți de făptura corporală și va urca să-mbrățișeze îngerii din cer. De azi, pentru Gabriel Cotabiță „înapoi” înseamnă cerul, căci nu lutul în care ne prefacem este casa lui și nu îngerul morții este tatăl lui; casa lui este cerul, tatăl lui este Dumnezeu…!(Aurel V. Zgheran)