Google

Faptele cele mari ale Domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Written on:martie 20, 2020
Comments
Add One

Sunt personalități în istoria omenirii al căror destin se împletește cu acela al poporului care l-a zămislit. Alexandru Ioan Cuza, de la a cărui naștere se împlinesc 200 de ani, este o asemenea personalitate, iar timpul, acest judecător neînduplecat și drept, a demonstrat că el și-a câștigat un loc statornic în inima poporului român, nu numai ca Domn al Unirii ci mai ales ca un părinte al țăranilor, ca eliberator al acestora din lanțul robiei feudale.

Născut în 1820 (20 martie), Alexandru Ioan Cuza face parte din generația de la 1848, cunoscută prin capacitatea și strădania sa în așezarea, cimentarea bazelor României moderne. Reprezentanții acestei generații au trăit și și-au desfășurat activitatea într-o epocă în care istoria noastră își accelerase cadența, când prefacerile economice și sociale precum și ideologia se dezvoltau într-un ritm uluitor. Peste copilăria și adolescența celor din generația revoluție de la jumătatea secolului al XIX-lea se profila încă umbra pandurului din Vladimirii Gorjului, luptător pentru drepturile poporului înrobit, erou al demnității naționale. Desăvârșindu-și studiile în străinătate (la Paris mai cu seamă), intelectualii pașoptiști luaseră contact cu ideile cele mai avansate, generoase, cutezătoare ale timpului, drept care în opera de regenerare, tinerii acelor vremuri aduceau nu numai entuziasm generos și dăruire revoluționară ci înaltă competență teoretică și spiritul practic necesar unei întreprinderi de asemenea anvergură. E bine de subliniat rolul, devotamentul, patriotismul pașoptiștilor, aceștia luptând pentru obținerea aceluiași ideal, constituirea României una și indivizibilă, acționând nu separat ca moldoveni sau doar ca munteni și transilvăneni ci ca români, dorindu și unindu-și eforturile nelăsând nefireștile hotare să-i despartă sau să îi dezbine.

Începutul revoluției pașoptiste în țările române l-a făcut Moldova, unde la sfârșitul lunii martie 1848 au avut loc la Iași adunări publice de protest împotriva cârmuirii principelui Mihail Sturdza. Tot atunci a fost alcătuită și o petiție-proclamație care cuprindea un întreg evantai de revendicări menite să ducă la modificări de structură în societate. Petiția avea un caracter moderat, reformele de ordin administrativ și cultural fiind conforme Regulamentului Organic. Dar având o atitudine rezervată, presat fiind de prezența trupelor țariste la graniță, Sturdza va proceda la reprimarea revoluției, arestarea și expulzarea fruntașilor revoluționari. Printre fruntașii mișcării s-a găsit în mod firesc Alexandru Ioan Cuza, identificându-se cu năzuințele naționale și sociale ale poporului român. S-a aflat în rândul celor adunați la hotelul „Petesburg” în seara zilei de 27 martie, luând cuvântul și pronunțându-se pentru programul de reforme ce se preconiza. Două zile mai târziu aflând despre refuzul lui Sturdza de a accepta revendicările, aflând de ordinul ce iniția acțiunile menite să înăbușe revolta intelectualilor, el este cel ce va îndemna la rezistență chiar cu prețul vieții declarând: „Cu moartea noastră trebuie sa deschidem un viitor nației noastre vrednic de mărimea trecutului strămoșilor noștri”. Va fi considerat unul dintre cei mai primejdioși conducători revoluționari, va fi arestat și trimis în exil la sud de Dunăre, împreună cu câțiva dintre tovarășii săi de luptă. Arestat și maltratat, chiar rănit la un picior, destinat a fi desțărat în Imperiul Otoman, Cuza reușește să evadeze de sub escortă la Brăila, izbutind astfel două luni mai târziu, în mai 1848, să se găsească printre alți tineri români din Principate ca martor emoționat al măreței adunări de la Blaj. În iunie, în Bucovina, făcea parte din Comitetul revoluționar moldovean. Tot aici va fi și în august când a fost redactat un program de 36 de puncte, publicat de Kogălniceanu sub titlul „Dorințele partidei naționale din Moldova”. Acest program se deosebea radical de petiția din martie, fiind împotriva Regulamentului Organic și a protectoratului țarist. Se cerea acum egalitate politică și civilă, instrucție gratuită, împroprietărirea țăranilor și se încheia cu dorința arzătoare: unirea Moldovei cu Țara Românească.

Peregrinarea lui Cuza peste hotare, exilul său prin Viena, Paris Constantinopol va mai dura ceva vreme, dar putem spune că se reîntoarce triumfător în țară la 8 iulie 1849, cu puțin timp înaintea noului domnitor Grigore Al. Ghica cunoscut ca partizan convins al Unirii. Bucurându-se de prețuirea domnitorului,  Cuza va primi posturi importante în administrație, fiind ridicat la rangul de vornic, având posibilitatea reluării activității în magistratură, ocupând succesiv posturile de președinte al Judecătoriei Covurlui,  director al Ministerului de Interne, pârcălab de Galați. S-a dovedit a fi un bun și priceput administrator, un dregător cinstit, preocupat de binele public, ostil abuzurilor de orice fel. S-a remarcat printr-un desăvârșit respect al legii, fiind apărător al celor mulți, țărani îndeosebi, asupra cărora apăsau numeroase obligații.

Perioada cuprinsă între iulie 1856 – iunie 1857 e tulbure pentru Moldova dar și pentru Cuza. La conducerea țării se instalează mai întâi caimacamul Balș, antiunionist convins, orientare politică ce-l determină pe Cuza să renunțe la postul pe care îl ocupa. Urmează la căimăcămie Nicolae Conachi-Govoride tot un antiunionist, care însă va încerca să atragă de partea sa pe tânărul Cuza, numindu-l în martie 1857 pârcălab al ținutului Covurlui, reintegrându-l în cadrele armatei ca sublocotenent, avansându-l repede (două luni) în gradele ierarhiei militare (căpitan, urma să primească și gradul de maior), ajungând în cele din urmă comandant al Miliției moldovene. Încercările lui Vogoride vor fi totuși zadarnice, Cuza neînțelegând și neacceptând să renunțe la convingerile unioniste doar de  dragul unor favori. Demisia sa din funcția de pârcălab în semn de protest împotriva falsificării listelor electorale pentru alegerile în Adunarea ad-hoc a Moldovei va fi apreciată nu numai din punctul de vedere al mișcării unioniste ci va contribui în mare măsură la decizia puterilor garante de a anula alegerile falsificate din vara anului 1857. Și atunci, și acum, peste aproape două secole, gestul lui Cuza demonstrează trăsăturile unei puternice personalități, fapta sa a dovedit în mod convingător probitatea și patriotismul viitorului domn.

Votul favorabil unirii în ambele țări (Moldova, Țara Românească) rezultat în urma adunărilor ad-hoc determină Marile Puterile să ajungă la o înțelegere în toamna lui 1858, înțelegere prin care se accepta o uniune formală (superficială) între cele două țări surori, cu guverne diferite, permițând însă existența unor instituții  în comun. După această Convenție de la Paris (1858) guvernul fiecărui principat a fost lăsat în grija unei comisii provizorii (formate din trei caimacami) cu rol de supraveghere a alegerilor din noile adunările elective. Campania electorală din Moldova s-a desfășurat fără turbulențe politice, a avut ca rezultat alegerea unei adunări favorabile unirii cu Țara Românească, unioniștii putând impune cu ușurință candidatura la domnie a colonelului Cuza, ales domn cu unanimitate de voturi. Procesul verbal nr. VI al Adunării elective a Moldovei avea să consemneze: „În puterea art. 12 din Convenția de la Paris și a instrucțiilor pentru alegerea de domn, astăzi, la 5 ianuarie 1859, în a noua zi de la deschiderea Adunării elective, procedându-se la alegerea domnului, față fiind patruzeci și nouă de deputați, și cu unanimitatea voturilor alegându-se pe d-l colonel Alexandru Ioan Cuza domn stăpânitor al țărei Moldovei”.

Ideea alegerii domnului moldovean și la Bucureștia fost oficial sugerată de delegația Moldovei care mergea la Constantinopol pentru a anunța rezultatul alegerilor. În Țara Românească, adunarea electivă a fost dominată de conservatori dar cum aceștia erau scindați și nu s-au putut pune de acord asupra unui candidat propriu au sfârșit prin a se ralia candidatului Partidei Naționale, Alexandru Ioan Cuza, ce va fi ales domn și în Țara Românească. „Astăzi, sâmbătă, 24 ianuarie, Adunarea electivă procedând la vot pentru alegerea domnului său, rezultatul a fost că, cu unanimitate, s-a ales Alexandru Ioan I Cuza, domnul actual al Moldovei, și s-a proclamat domn și al Țării Românești” avea să scrie în procesul verbal al adunării elective Nifon mitropolitul Țării Românești.

Entuziasmul nemărginit care a cuprins întreg poporul, impunătoarea demonstrație din capitala Moldovei, ca și primirea magnifică pe care i-a rezervat-o populația Bucureștiului, adeziunea generală și profundul ecou pe care actul unirii l-a avut în Transilvania, marcau semnificația adâncă pe care Unirea o avea în conștiința contemporanilor. Unirea reprezenta triumful libertății asupra cătușelor feudale, victoria noului asupra vechiului, punctul de plecare în realizarea aspirațiilor de libertate socială, unitate completă și independență națională iar Alexandru Ioan Cuza personifica toate aceste năzuințe populare. Alegerea în persoana lui Alexandru Ioan Cuza ca prim conducător al statului național român a fost rezultatul prețuirii pe care și-o câștigase în popor pentru patriotismul său înflăcărat, spiritul și ideile democratice. De asemenea fusese rezultatul încrederii Partidei Naționale în armată și în comandantul ei (Cuza devenise de curând hatman) și bineînțeles o expresie a convingerii maselor că în înalta răspundere încredințată, noul domn avea să se consacre cu abnegație realizării doleanțelor lor.

Îi revenea noului Domn al Principatelor Unite sarcina istorică de a iniția și de a dirija acțiunea pentru înzestrarea societății românești cu instituții corespunzătoare epocii, care să asigure dezvoltarea țării, așezarea acesteia pe orbita civilizației contemporane. În înfăptuirea acestei misiuni pe care istoria și poporul său i-o încredințase, Alexandru Ioan Cuza va da dovadă de remarcabile însușiri. Manifestând tact și prudență, dar și îndrăzneală atunci când împrejurările au solicitat-o, uzând de farmecul său personal, dar și de inteligența sa ascuțită, ajutat de colaboratori de prestigiu care-i împărtășeau vederile și patriotismul, domnitorul Alexandru Ioan Cuzava reuși să realizeze acea minune, așa cum o consideră unii istorici, de a construi solid temeliile României moderne. Sarcina nu a fost deloc ușoară, în realizarea misiunii sale, domnitorul trebuind să lupte cu puternica opoziție internă, cu adversitatea unor puteri străine, cu rutina și spiritul meschin ce le manifestau mulți din cei care nu-și putuseră adapta mentalitatea ritmului rapid al transformărilor înnoitoare.

Față de puterile europene, Domnul Cuza a manifestat o atitudine demnă, promovând cu fermitate și curaj interesele naționale. Un prim obiectiv de însemnătate capitală era consolidarea Unirii, obținerea recunoașterii ei de către statele străine. Drumul spre acest obiectiv nu era ușor, ținând seama de împotrivirea imperiilor otoman și habsburgic dar el a fost atins datorită în bună măsură tenacității, clarviziunii și iscusinței politice manifestate de cârmuirea noului stat român. Cuza a încercat să ducă o politică externă îndrăzneață având în permanență în minte gândul desăvârșirii unității statale și al independenței. Independența era pasul următor, ieșirea de sub tutela puterilor garante era  obiectivul important de îndeplinit, Principatele vizau independența dar pentru a ajunge acolo au votat mai întâi pentru Unire.

Pe plan intern, fiecare măsură adoptată reprezenta în același timp un pas înainte pe drumul autonomiei depline și al independenței. Practic nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară în care Cuza să nu fi adus îmbunătățiri și înnoiri organizatorice pe baza noilor cerințe ale epocii moderne. Mari și necesare, bogate în consecințe au fost toate actele domniei sale. Reformele au avut pe de o parte un aspect de unificare fiind menite a suda cele două țări și a le transforma într-un stat unic, iar pe de altă parte au avut un caracter democratic. De la generalizarea obligațiilor fiscale la toate păturile sociale la desăvârșirea organizării unui aparat de stat și a unei armate moderne, la organizarea unui sistem  de învățământ care a fost concretizat îndeosebi prin legea din 1861, la dotarea justiției (și ea organizată modern) cu instrumente de judecată corespunzătoare asigurate de codul civil și penal, reformele au îmbrățișat un larg câmp de acțiune și au transformat în mod evident cele două principate într-un stat unitar și modern. Însemnate fiecare în parte, totuși dintre reformele lui Cuza se impun atenției în mod deosebit secularizarea din 1863 (care a dus la recuperarea de către stat a unui sfert din teritoriul național aservit bisericii) și legea rurală din august 1864 constituită în actul istoric culminant al perioadei Cuza. Dar în adoptarea și aplicarea acestor două reforme, Cuza a întâmpinat împotrivirea înverșunată a reacțiunii din interior, mai cu seamă a moșierimii, a marilor proprietari care nu voiau să-și piardă puterea prin micșorarea latifundiilor, simțindu-se  totodată amenințați în a-și pierde și alte privilegii prin expansiunea dreptului la vot. În aceste condiții Domnitorul va fi nevoit să formeze un guvern sub conducerea lui Kogălniceanu, iar pentru a înfrânge ostilitatea boierimii conservatoare nu a avut altă soluție decât aceea a unei lovituri de stat (2 mai 1864) concretizată în  dizolvarea Adunării Legiuitoare ce era alcătuită din reprezentanți ai boierimii și a marii burghezii precum și ai bisericii. La scurt timp după acest eveniment istoric și politic (10-14 mai), Cuza va supune aprobării poporului prin plebiscit o nouă constituție, o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului baza unei reprezentări mai largi și va decreta legea rurală concepută de Kogălniceanu. E cazul să repetăm că prin reforma agrară au fost împroprietăriți aproape o jumătate de milion de țărani, capi de familie, care au primit mai mult de 1.766.000 hectare de teren, au fost desființate o serie de forme de exploatare specifice feudalismului. Este adevărat că reforma a avut un caracter limitat dar a dat o puternică lovitură modului de producție feudală și a contribuit la dezvoltarea relațiilor capitaliste, la progresul societății românești.

Fără această reformă, fără totalitatea reformelor din vremea lui Cuza nu ar fi fost posibilă intrarea României în rândul țărilor civilizate ale lumii. Cuza rămâne în perspectiva istoriei noastre naționale ca Domn al Unirii, al secularizării averilor mănăstirești, al dreptului lărgit la vot, dar mai ales rămâne Domnul ce a eliberat și a împroprietărit țăranii. Atunci, în 1864, domnitorul era numit „cel bun și drept”, „slobozitorul neamului țărănesc”, „liberatorul poporului”, „salvatorul și eliberatorul întregii Românii de sub robia faraonilor”. Această ultimă reformă, importantă nu atât prin implicațiile ei umanitare, cât mai ales prin consecințele decisive asupra dezvoltării societății românești, l-au impus statornic pe domnitor în conștiința poporului.

Legea aceasta a avut un ecou extraordinar în rândurile țărănimii, mulțime de adrese, scrisori și telegrame de mulțumire din toate cotloanele principatelor luând calea spre cancelaria domnitorului. Locuitorii unor sate din Fălciu îi vor trimite o telegramă în care își vor exprima recunoștința pentru faptele pe care Alexandru Ioan Cuza le-a „isprăvit, slobozind neamul românesc din boeresc, munca silită ce era mai grea decât robia”. Urarea cuprinsă în aceeași telegramă este plină de respect și religiozitate, sufletul curat al țăranului invocând puterea divină întru dăruirea de sănătate și zile multe domnitorului binefăcător: „Dumnezeul părinților noștri păstreze zilele Măriei Tale ferice, nebântuite, îl rugăm să ia din zilele noastre și să adauge la ale Măriei Voastre. Rugămu-te, dă-ne voie ca de acum înainte să te numim părintele cel binevoitor și slobozitorul neamului românesc”. Frumoase sunt și cuvintele unor țărani din Prahova care vor spune: „România de astăzi va fi tare, Măria Ta, căci noi sătenii vom avea să apărăm o patrie dreaptă”.

Reformele cu caracter democratic, progresist i-au atras lui Cuza dragostea și atașamentul poporului dar au stârnit în schimb o aprigă adversitate din partea reacțiunii. Complotul urzit de forțele politice stigmatizate de însăși publicistica epocii prin denumirea de „monstruoasa coaliție” a determinat în cele din urmă înlăturarea domnitorului Cuza și expulzarea sa. „Abdicarea n-a fost rezultatul unei insurecții în capitală sau al unei demonstrații populare de vreun fel, ci al unei conspirații a celor mai însemnați boieri, a ministrului de război și a ofițerilor a două regimente (…. ) care, neîntâlnind nici un obstacol în cale, l-au determinat să semneze un act de abdicare pregătit de dinainte în mod conspirativ” avea să descrie consulul american evenimentele petrecute la București. Iată în ce împrejurări, în noaptea de 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza semna pe spatele căpitanului Pilat Decretul de abdicare, semna în fapt începutul unei noi pribegii prin țări străine. Și-a trăit ultimii ani în exil, în diverse orașe europene, dar permanent i s-a arătat că este sprijinit din țară, existând petiții care cereau revenirea lui, el însuși primind audiențe ale studenților români. Ba mai mult de atât, Cuza este ales în lipsă deputat în Mehedinți și în Târgu Severin, oamenii crezând că în acest fel îl vor putea repatria, neștiind însă că la numai un an după înlăturarea sa, mânat de dorul patriei, Alexandru Ioan Cuza a dorit și a solicitat oficial să se stabilească la Ruginoasa fiind refuzat de teamă că popularitatea lui ar fi putut provoca mișcări antimonarhice. Se va întoarce acasă la Ruginoasa în 1873, trenul ce aducea trupul său neînsuflețit fiind întâmpinat de mii de țărani veniți să-și prezinte omagiul și recunoștința… nu doar în gări ci sute de kilometri de-a lungul căii ferate!

În cursul întregii sale domnii, Alexandru Ioan Cuza a manifestat un dezinteres desăvârșit, lucru de altfel cunoscut și apreciat înainte de 1859, căci nu se folosise (ca mulți alții din acea vreme) de avantajele funcțiilor deținute pentru a face și a aduna averi. Cuza a fost caracterizat de un profund patriotism, în sprijinul acestei afirmații putând fi citate chiar vorbele domnitorului rostite la deschiderea ședinței Camerei din 4 decembrie 1865: „Fie în capul țarii, fie alături de dumneavoastră, eu voi fi totdeauna cu țara, pentru țară, fără altă țintă decât voința națională și marile interese ale României. Eu vroiesc să fie bine știut că niciodată persoana mea nu va fi o împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui așezare am fost fericit a contribui. În Alexandru Ioan I, domn al României, România va găsi întotdeauna pe colonelul Cuza, care a proclamat în Adunarea ad-hoc și Camera electivă a Moldovei marile principii ale regenerației României”.

Aceleași gânduri și sentimente cărora le-a rămas mereu statornic, îl călăuzeau și mai târziu, după abdicare, când răspunzând ducelui de Grammont, viitorul ministru de externe al Franței, care-i sonda opiniile cu privire la eventualitatea unei reîntoarceri la tronul României: „Orice s-ar întâmpla nu voi consimți niciodată a reintra în România prin o intervenție străină. Nu aș voi să ajung astfel în țară… nu voiesc cu nici un preț să reîncep misiunea de altădată. Dar dacă aș vedea țara mea amenințată de o mare primejdie, dacă un mare interes românesc ar cere colaborarea mea, dacă ar trebui să plătesc cu persoana mea, în acea zi as fi gata, orice s-ar putea întâmpla”.

A iubit poporul și s-a bucurat de dragostea adâncă și durabilă a acestuia, faima lui a crescut odată cu trecerea deceniilor, secolelor. Poporul l-a așezat în panteonul istoriei noastre alături de Ștefan cel Mare și în recunoștința sa nețărmurită, neamul românesc a cărui memorie este veșnică, i-a ridicat un monument mai durabil decât arama. Profetic răsună și astăzi cuvintele rostite de Kogălniceanu în acel mai din 1873, când întreaga țară îndurerată se despărțea pentru totdeauna de domnul Unirii: „Nu greșalele lui l-au răsturnat ci faptele lui cele mari. Acestea sunt nepieritoare. Ele opresc chiar moartea, Alexandru Ioan I nu poate să moară; o dovedesc lacrimile unui popor întreg, lacrimi ce se varsă de oriunde se vorbește românește… veșnica lui amintire nu se va șterge din inimile noastre și ale fiilor noștri și cât va avea țara asta o istorie … cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I”.

Mihaela Ochianu  – Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui

Bibliografie: Valeriu Stan – Alexandru Ioan Cuza (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984); Magazin istoric (1970, 1973); Vitcu Dumitru – Diplomații Unirii (Editura Academiei R.S.R., București, 1979) ;România liberă (1970); ziare.com.

Leave a Comment