Google

Exil interior cu Ion Caraion şi arşiţa de pe sânii iubitei

Written on:iunie 9, 2014
Comments
Add One

cartiIon Caraion, Rodica Iulian erau la index, nu circulau, nu aveau cititori. Erau sub lacăt comunist. M-am îndrăgostit de o bibliotecară ca să pot avea libertatea acelui „index”. Ani de zile am „hărțuit” acea bibliotecară și am iubit-o pentru că mirosea a carte și a nemurire de carte. Numele lui Mihai Eminescu îl rostea cu un timbru anume, cald și seducător, un alt motiv de a iubi acea bibliotecară. Am să-i fac un cântec și am să-l cânt ierbii și tăcerii, când greierii vor fi în pauză de cântec și când maica domnului își duce carapacea roșie ca un stindard al vieții veșnice, atât pe pământ cât și în cer. Din toți indexaţii Ion Caraion îmi era cel mai drag. Îl citeam, îl reciteam ca pe o femeie iubită și îndestulătoare. Creierul, gândurile era îmbibate de Ion Caraion. Dacă nu ar fi fost la index cred că trecea normal, firesc prin mintea și inima cititorilor. Era fructul oprit pe care Eva l-a mușcat cu lăcomie din gura șarpelui și l-a ispitit pe Adam la neascultare de Dumnezeu. Zice poetul:„Când te-am pierdut pe tine⁄ ce se mai putea pierde?”. Cartea din mâna mea, „Exil interior”, editura „Libra”, 1997, este vlăguită și epuizată de viață, de cântec. Are gloria îngenunchiată a sfârșitului iar „ciorapul și cârja trec strada⁄ prin oglindă”. Sfârșitul, gloria apusă, îl sufocă, îl tămâiază cu fiecare gând rostit sacadat ca să audă și „Pubelele semănând a cadavru⁄ lingând luna topită, pe mâini” și că „Par încă viu” sau „Cânt⁄ a pagubă și-a gol.Și-acum e⁄ încâlceala care se abate⁄ printre vorbele mele-necate” și tristețea parcă nu mai are cochilie, carapace, hotar: (Te sărut!⁄ E toamnă…E dor) peste cer, peste ieri, de aur necălcător.” Am pe masa de scris încă patru poetese cu dor de a scrie despre ele: Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Daniela Crâșmaru, Doina Cetea- forța metaforei lor este blândă, la Ion Caraion această forță îndârjește aripi și te seduce cu imponderabil:”Vine-n curând nu știu cine⁄ și cine iese din case e soarta.⁄ Rând pe rând munții au ars.⁄ Ploile iau foc.” Tristețe profundă ajunsă la apogeu de tristețe:„Toți uitaseră drumul.⁄ Toți ne-ntoarcem în mister și azur⁄ Nu mai e vreme ori târziu. Și nu mai e contur⁄ Cerneți-vă îngerii, vaietele, infinitul⁄ Voi, vânturi! Voi, ploi!⁄ Mereu ai fost mai palid ca fumul⁄ Mereu vei fi mai singur ca noi.” Ion Caraion trece prin poezia lumii triumfător și rebel și rămâne un înger bine cernut al literaturii române și universale. Cu cât îl disec mai mult parcă fac impietate și profanare creației sale. Intru și ies în stările sale de supremație poetică: „Cu cireșul pe umăr mă scutur de tristețe” sau „Nicăieri nu se poate pleca⁄ De oriunde se poate veni”. Ziua și noaptea, timpul și spațiu intră în transcendental „Fiindcă unele lucruri⁄ au rămas la fel, iar altele n-au mai rămas.” Nehotărârea și îndoiala mă bântuie la orice colț de cuvânt și de sfat, de sentiment și de dorință. Ion Caraion spune „că nehotărârea este mai chinuitoare decât moartea⁄ Și agonia mai de plumb ca plumbul⁄ Noroiului și al norilor”. Mă gândesc aici la nehotărârea de a scrie și să nu iasă prost, la nehotărârea de a părăsi țara pentru că în „Exil interior”, Ion Caraion suferă de rădăcina și țâța țării, suferă de „Norocul și nenorocul⁄ ingredientele vieții”, cum ar zice un alt exilat interior, Ion Luca Caragiale „nici așa nici altminteri” și, conchide poetul, a nu știu câta oară „Si-n zori vei fi o sticlă⁄ vei fi ca frunza, ca piatra, ca timpul⁄ care nu știe încotro să arate”. Coperta cărții ne arată un orizont trist, mai trist ca tristețea, cu sârma ghimpată a comunismului roșu. Ion Caraion nu a crezut și a dorit să stea cât mai departe de el:„M-aleargă moatea și mi-a prins o buclă,” „oamenii vorbeau alte limbi⁄ alte obiceiuri aveau, alte semne”. Înstrăinarea de țară și neam îi pune întrebări sfâșietoare: „Ce-i cu apele acestea că nu-s apele mele?⁄ Ce-i cu munții aceștia că nu-s munții mei?” Pioșenia locului natal îl face să exclame : „Sculați-vă-n picioare: trece iarba!” .Cu siguranță este iarba de acasă, domnilor!…

Raft cu cristale Arșița⁄ se așează⁄ pe sânii⁄ iubitei⁄ cum ora exactă ⁄ în turnul⁄ păpădiei⁄⁄   Soarele⁄ își întinde⁄ lăncile⁄ să ucidă⁄ roua ⁄⁄ Bucură-te⁄ rostire⁄ care ai născut⁄ priveghetoarea⁄ din cântec, domnilor…

Leave a Comment

Previous post:

Next post: