Ceara verde şi parfumată este un caz tipic de produs foarte apreciat odată, dar pierdut pe fondul dispariţiei ocupaţiilor tradiţionale. Dimitrie Cantemir scria în cartea “Descrierea Moldovei” despre celebra ceară verde. Acest sortiment de ceară frumos aromat era obţinut de stuparii moloveni, din ceară brută, după reţete numai de ei ştiute. Ceara verde era unul din principalele articole de export ale Moldovei. Căutare mare avea la Veneţia şi Viena. Reţeta produsului este pierdută.
În Muntemia medievală se prepara alviţă, numită azi impropriu nuga, din flori de cireş. Era foarte scumpă, o bucată mică costa un florin de aur, dat fiind că nu-i lucru uşor să culegi destule flori de cireş. În zilele noastre la un restaurant din Geneva o porţie de aperitiv din creier de potârniche costă 17.000 de franci elveţieni, iar o îngheţată acoperită cu foiţă de aur alte mii.
Etnograful Claude Levy-Strauss scrie în cartea “Tropice Triste” că romul de Martinica este cel mai bun din lume. Cluade Levy-Strauss a vizitat colonia franceză din Antile în anii 1930 şi crede că însuşirile superioare ale romului din Martinica se datorează faptului că fermierii creoli îl distilează în alambicuri casnice. E drept că producţia este mică şi în consecinţă romul nu este cunoscut decât iniţiaţilor. Romul de Jamaica, Porto Rico sau Cuba, fabricate pe cale industrială în cantităţi mari sunt mult mai ştiute de consumatori, dar nu au fineţea sortimentului din Martinica. Aceste din urmă mărci de regiune, uzinate industrial, au degenerat rupând legătura cu tradiţia. Sunt mai degrabă mărci industriale, precum romul Cuba Libre. O marcă de rom celebră este Cruzman produsă în insula antileză Saint Croix. Cruzman nu este însă marcă de regiune, ci una industrială creată în anul 1800 de familia Nelthropp, colonişti danezi stabiliţi pe insulă din sec. XVIII. Romul Cruzman se extrage din melasă de trestie de zahăr fermentată cu nouă ierburi aromatice care cresc pe insulă. După distilare se adaugă cremă de lapte şi scorţişoară.
Cu adevărat mărci de regiune sunt produsele culinare specifice insulei Saint Croix şi insulei vecine Saint Thomas foarte căutate de turişti, cu atât mai mult cu cât se spune că unele mâncăruri, preparate într-un anume fel, au însuşiri magice. Localnicii zic că reţetele provin de la zeii indienilor Arawak, vechii locuitori ai insulelor, dispăruţi ca naţie. Celebritatea bucătăriei locale se datorează Aronei Peterson, autoarea cărţilor “Mâncare şi Folclor în Insulele Virgine” şi “Povesti creole”. Doamna Peterson transpune cititorul în atmosfera magică a Virginelor. Masa servită trebuie să ferească străinul de nefaştii jumbies, morţii vii, care-l pot ucide. E înspăimântător, dar legenda atrage turiştii. Recunoaștem aici asemănarea cu folclorul negrilor din Haiti, cu a lor vrăjitori woodoo care pun în mişcare trupurile celor decedaţi. Bietele trupuri umblătoare dar fără suflet devin sclavi pe plantaţii, ba chiar şi muncitori în fabrici și nu de puţine ori ucigaşi la ordinul vrăjitorului. Politic arhipelagul este împărţit în Virginele Britanice, Virginele Americane şi aşa zisele Virgine Spaniole. Virginele Americane, care includ insulele Saint Croix şi Saint Thomas, sunt fostele Indii de Vest Daneze cumpărate de Statele Unite la 17 ianuarie 1917. După această dată singurele posesiuni din Antile păstrate de Danemarca rămân insula nelocuită Vard în suprafaţă de 199 de hectare şi reciful Supermarket din vecinătate. SUA le achiziţionează la 19 iunie 1944 contra sumei derizorii de 10.000 de dolari. Vard este administrată de departamentul federal de interne până la 12 decembrie 1996 după care insula trece în jurisdicţia guvernatorului Virginelor Americane. Face excepţie un sector de 81 de hectare concesionat în continuare guvernului federal. Pe insula Vard, adică insula Apei în limba daneză, numită aşa după multele iazuri cu apă dulce şi proaspătă, există amenajări hoteliere. Cele din sectorul federal aparţin departamentului internelor. Acolo petrec zilele de vacanţă agenţii de lux. Sunt zvonuri că generalul Djohar Dudaev, preşedintele Ceceniei, care a vrut să scoată ţara de sub ruşi nu a murit în atentatul din 21 aprilie 1996. Grav rănit, a fost dus la un spital militar din Germania, refăcut şi trimis apoi într-o insulă din Antile. Acolo are tot ce doreşte, mai puţin dreptul să plece. Să fie vorba de insula Vard? Virginele Spaniole, ca să închei paranteza, poartă o denumire mai degrabă istorică. Acest sector al arhipelagului, alcătuit din insulele Culebra, Virques şi altele mai mici, au aparţinut într-adevăr Spaniei până la 6 februarie 1899, după care intră în posesiunea Statelor Unite şi sunt alipite administrativ coloniei Porto Rico. Denumirea Virginele Spaniole este rar uzitată în actele oficiale, obişnuit li se spune tern, Insulele Pasajului. Numele Virginele Spaniole are însă parfum exotic. Este marcă de turism şi prin urmare apare mai ales în pliantele adresate vizitatorilor. Condițiile naturale au inspirat denumirea unor regiuni, denumiri care au devenit în timp mărci de regiune. În regiunea spaniolă Anadaluzia întâlnim celebra Coastă a Soarelui, continuată dincolo de Gibraltar cu ţărmul denumit Coasta Luminii. Coasta Soarelui este litoralul celebru din statul australian Queensland, dar şi un ţărm vizitat de turişti dintr-un alt stat australian, Tasmania. Cea mai caldă zona din Canada este litoralul dinspre Oceanul Pacific al insulei Vancouver, provincia Columbia Britanică. Ţinutul se numeşte Coasta Soarelui şi este singurul loc din Canada care se bucură de climă subtropicală, cu ierni aproape la fel de calde ca pe celebra Coastă de Azur a francezilor. Marca de regiune, există atâta timp cât există regiunea care i-a dat viaţă şi bineînţeles cât în acea regiune sunt păstrate tradiţiile. Insula Ada Kaleh, lăsată de Dumnezeu pe cataractele Dunării de la Cazane, se bucură de climă mediteraneeană şi era locuită de turcii adanlai musulmani, vorbitori ai unui idiom amestecat, format din cuvinte din turcă veche, română şi sârbă. Insula are istorie străveche. Nicolae Densuşianu îi consacră un capitol în cartea “Dacia Preistorică”. Este patria de origine a măslinului. Argonauții lui Iason, spune legenda, plecaţi în căutarea lânii de aur au urcat pe Dunăre, până la Cazane. Iason auzise probabil de bogăţia auriferă a munţilor Apuseni locuiţi de dacii care se ştie erau totodată păstori. La intrarea în cataractele Dunării au întâlnit insula care mai târziu se va chema Ada Kaleh şi de unde Hercule, participant la expediţie, ia câţiva pui de măslin. Îi va planta pe Câmpia lui Zeus de la Olimpia, cetatea din ţinutul Elis, Peloponez unde s-au ţinut olimpiadele antichităţii. Măslinul trăieşte mai mult de cinci milenii şi cu ramurile măslinilor lui Zeus, aduşi din Ada Kaleh, au fost încununate frunţile sportivilor biruitori, de-a lungul întregii antichităţi, până când Jocurile Olimpice vor fi interzise în anul 395 de împăratul roman Teodosie cel Mare. Ada Kaleh înseamnă în turcă Insula Cetăţii, la fel cum în franceză se numeşte celebra Ille de Câte de pe fluviul Sena. Insula a aparţinut Imperiului Otoman începând cu anul 1430. Congresul de la Berlin din 1878 recunoaşte pe mai departe apartenenţa insulei la Turcia, dar o plasează sub administraţia Austriei. În 1917, Ada Kaleh este eliberată de armata română, iar în 1918 adanlaii îşi pun insula sub protectoratul României cu recunoaşterea autonomiei interne. În 1923 Turcia renunţă definitiv la Ada Kaleh. Insula îşi menţine autonomia până în 1971, când regimul comunist, încălcând acordul de protectorat, o şterge de pe faţa pământului şi distruge micul popor al adanlâilor care a avut încredere în noi. Cred că este singura faptă ruşinoasă din istoria noastră, e drept datorată unui regim politic străin şi neromânesc. Ada Kaleh devine o veritabilă marcă de regiune pentru dulciurile fabricate de turci după reţete proprii: bijuterii, suvenire artizanale, zahăr, ulei de trandafir, halva, alviţă, rahat cu alune, dulceaţă de smochine și trandafir, şerbet de mentă și trandafir, sirop de trandafir şi smochine, smochine umplute cu nucă, bomboane din zahăr (ciubuce), dropsuri, acadele, bragă făcută din fasole, citronadă, baclavale, îngheţată, cafea la nisip, mere şi gutui murate, dar şi ţigări fabricate de industria locală (Societatea Musulmana S.A.), fondată de Ali Kadri, considerat în anii 1930-1940 sultanul insulei. Societatea Musulmana înfiinţase pe insulă o fabrică de dulciuri, una de pâine și una de confecţii. La Orşova intenționa să deschidă un cazino, un restaurant, un ştrand, o fabrică de îngheţată şi una de bragă, precum şi o mică companie de navigaţie turistică. Dată fiind suprapopularea insulei Ada Kaleh, se dorea colonizarea insulei Șimian aflată în aval. Ada Kaleh era totodată marcă de turism. Era vizitată pentru exotismul ei, clima şi vegetaţia mediteraneană cu măslini, viţă de vie și multe flori, pentru posibilitatea de a cumpăra produse ieftine, insula fiind scutită de taxe vamale şi nu în ultimul rând pentru posibilitatea de a cumpăra dulciurile locale. Toţi plecau cu sacoşele pline de dulciuri. Atrăgeau de asemenea arhitectura orientală a clădirilor, vechea cetate pe meterezele căreia locuiau adanlâi, moscheea care adăpostea un covor de 1.500 de kilograme, cel mai mare din lume, dăruit de sultanul Hamid al Turciei în 1906 şi cimitirul turcesc cu mormântul sfântului Mişkin Baba, întemeitorul comunităţii de adanlâi. Ţigările de Ada Kaleh erau fabricate în sortimente de lux, ambalate în cutii de tablă cu efigia lui Kadri, aşa cum trabucele cubaneze scumpe erau aşezate în cutii de lemn preţios decorate cu portretul plantatorului de tutun, dar şi în sortimente populare, celebrele ţigări vândute “la metru” şi tăiate apoi de fumător la lungimea dorită. Cel mai cunoscut sortimet fabricat în Ada Kaleh erau ţigările de lux ”Cabinet”. Marian Rotaru