Excursie în lumea mărcilor (XXI)

Ţara Bârladului era vestită pentru obiectele din gresie şi din coarne de cerb. Din gresia de pe colinele Tutovei se confecţionau inclusiv cuie, dar mai ales pietre pentru fântâni ori pietre pentru râşnițele de cereale. O asemenea râşniţă am văzut funcționând la Ciocani în urmă cu 40 de ani. Tot la Ciocani gospodarii foloseau gresia ca să paveze cărările prin curte. Din coarnele de cerb se făceau mânere, cuiere, pahare, dar asta se întâmpla acum o mie de ani când prin pădurile Ţării Bârladului trăiau cerbi. Bunicul Vasile Ivas spunea că ultimul cerb a fost văzut prin anii 1920 în pădurea Mirenilor. Pădurile au cam dispărut, dar când ocupau în mare parte colinele Tutovei bârlădenii făceau din lemn gudran şi cărbune vegetal numit mangal. Cu mangal şi limonit, un mineral galben denumit şi fier de baltă, extras de pe Valea Seacă, bârlădenii produceau oţel. Calcarul necesar în siderurgie ca flux pentru dezgurificare şi reducere a temperaturii de topire era obţinut de oţelarii bârlădeni din cochilii de scoici. Pescuitul scoicilor în bălţile de pe lunca Bârladului are o îndelungată tradiţie. Surplusul de carbon din materialul turnat era eliminat prin batere. Procedeul numit looping era folosit în epocă. Oţelul elaborat cu mangal după metoda tradiţională are calitate superioară. Un astfel de oţel turnat la Vlăhiţa, localitate transilvăneană din ţinutul Ciucului, a fost bine apreciat timp de câteva secole. Rezervele de limonit s-au secătuit odată cu dispariţia bălţii de pe malul râului Valea Seacă, afluent al Bârladului, dar gena de metalurg a rămas. O dovadă a vechimii meşteşugului de fierar în Ţara Bârladului mi-a fost oferită de o întâmplare, aparent nesemnificativă, trăită cu vreo patru decenii în urmă. Eram pe atunci la Ghidigeni, satul meu natal. Un unchi vecin cu noi, Dumitru Barbu, om foarte tipicar la treabă, planta un cais. Săpase o groapă adâncă, parcă prea adâncă, de vreo doi metri, astfel încât după regula din pomicultură, pământul gras de la suprafaţă să fie pus jos la rădăcina copacului. Când a terminat groapa, la ultima pană de hârleţ, găseşte o sârmă ruginită sau poate o tijă metalică subţire îndoită ca o sârmă. Satul Ghidigeni, numit la începuturi Drăghiceni, fusese întemeiat cu secole în urmă pe nişte insule nisipoase înconjurate de baltă care acoperea lunca râului Bârlad. Pe un asemenea grind încă mărginit de păpuriş la finele secolului XIX fuseseră construite şi gospodăriile noastre. Uliţele satului de azi sunt albiile fostelor gârle. Cu încetul, în timp, înfăţişarea locului s-a schimbat datorită colmatării. Mă întreb, acea sârmă, obiect banal, dar găsit la doi metri sub pământ, ce vechime să fi avut? A fost cândva acolo vatra unui fierar care turna limonitul adunat din baltă? În 1910 apare la Bârlad un atelier de prelucrări mecanice, iar Nicolae Malaxa înfiinţează în acelaşi an un atelier de strungărie, o turnătorie de fontă pentru obiecte casnice şi una de bronz. Din bronz se turnau inclusiv clopote pentru biserici, apreciate în toată Moldova şi trebuie spus că turnarea clopotelor presupune mare măiestrie tehnică. În 1916 Malaxa deschide un atelier de reparaţii auto. De la aceste începuturi s-a ajuns la Fabrica de Rulmenţi şi la Fabrica de Elemente Pneumatice şi Automatizare – FEPA, două mărci definitorii pentru Bârladul contemporan. Arheologii au găsit la Dealul Mare lângă Bârlad ceramică confecţionată acum şase milenii. În oraşul medieval erau mahalalele olarilor şi cărămidarilor, iar la începutul secolului XX sunt puse în funcţiune fabricile de cărămidă şi teracotă. Bârladul poate intra în Cartea Recordurilor pentru cel mai îndelungat răstimp în care s-a desfăşurat o activitate economică – prelucrarea lutului. Este sigur că olarii de acum opt milenii sunt strămoşii bârlădenilor de azi. De ce spun asta? În urmă cu ceva timp încă erau prin cartierul Podeni case construite la sfârşitul vecului XIX şi primii ani ai secolului XX în tradiţia arhitectonică ancestrală. Acele case aveau cerdacuri ornate cu aparente roţi de căruţă. Podenii nu au fost cărăuşi, ci pescari. De fapt modelele nu erau roţi, ci razele soarelui, ori cultul soarelui s-a practicat în neolitic de când datează ateliere de ceramică găsite de arheologi la Dealul Mare. Până nu demult ţăranii tutoveni spuneau că Soarele este chipul lui Dumnezeu. Era o reminiscenţă a străvechiului cult solar, aşa cum reminiscență este numele Sora, devenit ulterior Sorina. Sora este înrudit cu numele sanscrit Surya pe care hinduşii îl atribuiau soţiei Soarelui. Sunt mărci de regiune care, aşa cum am spus, nu se referă la un ţinut, ci la un grup etnic şi în sfârşit, aşa cum sunt false indicaţii geografice, sunt şi false mărci de regiune intrate totuşi în uz, dar care nu corespund realităţii geografice şi istorice. Dintre mărcile de regiune legate de un grup etnic se pot exemplifica muşchiul ţigănesc şi brânza valahă. Ţiganii, se ştie, nu au o ţară a lor. Tentativa Mareşalului Ion Antonescu de a crea un cămin naţional ţigănesc pe malul Bugului, la marginea Transnistriei, nu a avut succes. Cât despre brânza valahă, aceasta are istoria ei. În prima conflagraţie mondială, printr-un concurs de împrejurări relatat de Constantin Kiriţescu în lucrarea “Istoria Marelui Război”, un grup de soldaţi români ardeleni ajung tocmai la Oceanul Pacific în regiunea rusească extrem orientală Primoria. O parte din români au rămas acolo, s-au aşezat în jurul oraşului Vladivostok, capitala regiunii şi s-au apucat de oierit. Brânza de la stânele lor, brânza valahă cum îi spuneau ruşii, avea mare căutare pe piaţa din Vladivostok. Trebuie spus că istoricul Constantin Kiriţescu a fost bibliotecarul Casei Regale. În privinţa mărcilor de regiune “eronate” exemplul cel mai la îndemână este salamul de Sibiu, fabricat la… Sinaia. Din capul locului trebuie spus că salamul de Sibiu nu este marcă de regiune, nefiind o creație colectivă şi neavând nimic comun cu tradiţia locală. Este un preparat din carne inventat de un emigrant italian, Fillipo Dozzi, stabilit pe Valea Prahovei în 1885. Salamul fabricat de Dozzi la Sinaia, inspirat din reţeta folosită în regiunea sa natală Veneţia Giulia, a avut de la început succes în Transilvania. Cum era înainte de Marea Unire, salamul era exportat din Vechiul Regat, în Transilvania, unde intra prin vama Sibiu, de aici şi falsa denumire dată de consumatorii ardeleni. Un cunoscut model de costum de baie feminin poartă numele atolului Bikini din arhipelagul Marshall, dar fără a avea vreo legătură cu vestimentaţia băştinaşilor. Mai degrabă un fel de chiloţi bikini poartă prin tradiţie confreria feminină ama, celebrele pescuitoare de perle din Japonia. Vedem pe mozaicurile antice că modelul era purtat de fetele care făceau sport în Sicilia sec. III d. Hr., pe timpul împăratului roman Diocleţian. În epoca contemporană, costumul bikini este purtat prima dată în 1910 pe plajele Coastei de Aur a Australiei (statul New South Wales). Producţia de serie începe în februarie 1946 în Franţa, sub marca “Atom”. Li s-a spus atom pentru că respectivii chiloţi erau foarte decoltaţi, deci mici. De la “Atom” s-a făcut legătura cu numele nefericitului atol din Pacific devenit atunci poligon nuclear american şi denumirea bikini este lansată comercial în octombrie 1946 de inginerul Louis Reard, proprietarul unui magazin de lenjerie de damă parizian. Între mărcile de regiune şi semnele heraldice de pe stemă există adeseori legătură. Judeţul Vaslui avea pe stemă un stup de albine, judeţul Fălciu un cap de bovină, Iaşul un cal, iar Tutova o roată de moară și trei pesti. Una din componentele judeţului Tutova, Ţara Bârladului, avea multe bălţi şi deci peşte, iar pe râul Bârlad nu lipseau morile de apă. La Bârlad a existat chiar o uliţă a morilor de apă, dat fiind că în trecut, până în 1932, râul Bârlad, traversa perimetrul oraşului, prin cartierele Munteni și Podeni. Podeniul arăta, până la începutul sex.XX, ca o Veneţie cu multe canele. Locuitorii erau pescari şi veneau cu bărcile pline cu peşte la Podul Pescăriei de lângă Piața Sf. Ilie. Faptul ca peştii erau de baltă este semnificat pe stema târgului prin poziţia lor, doi înotau într-un sens, iar al treilea în sens contrar, deci era vorba de o apă stătătoare. Sigiliul primului consiliu local modern al Bârladului, consiliu înfiinţat în 1818, arăta o femeie goală care ţinea în mâini un snop de grâu şi unul de răchită. Nudul, inspirat de eroina Mariana a revoluţiei franceze, exprima autonomia urbei, grâul făcea referire la morile de apă şi de vânt ale oraşului. Un deal bârlădean se cheamă Dealul Morilor. De asemena, răchita era una din bogăţiile bălţilor înconjurătoare. Probabil în Bârladul acelor vremuri, împletitul răchitei era o industrie dezvoltată. Într-o vreme recentă pe stema comunei tutovene Ciocani era reprezentat un ciocan. Alegerea acestui semn heraldic este  asemănătoare cu denumirea bikini discutată mai înainte. Adică este rezultatul unei asemănări fonetice forţate. Geţii spuneau ciuc dealurilor cu vârful rotunjit. Geografii denumesc aceste forme de relief mamelon. De la ciuc vine şi substantivul măciucă, armă cu capătul rotunjit. Este o ciucă la Ciocani! În Transilvania există Munţii Ciucaş, a existat tot aici pană în 1950 un judeţ numit Ciuc. Un sat numit Ciucani există în judeţul Bacău. În privinţa satului tutovean Ciocani există opinia că iniţial se chema Ceucani, localitatea fiind consemnată din sec. XVI, iar numele vine de la un boier numit Ceuc care a avut moşie acolo. Nu pot fi de acord! Un sat Ceucani există şi in judeţul basabean Orhei, deci la mare distanţă de Ceucaniul tutovean. Ceucaniul era în sec. XVI sat de răzeşi. Codrii Orheiului, ţinut care ocupă o bună parte din judeţul modern, a fost la rândul său răzeşesc. În satele de răzeşi nu existau boieri. Prezenţa misteriosul boier Ceuc care să aibă moşie pe vetre de răzeşi aflate la mare distanţă una de alta pare stranie. Substantivul ceuc este sinonim cu stăncuţă. Un sat Stăncuţa există în judeţul Brăila. Pe de altă parte la Ciocani pe valea Tutovei, stăncuţele nu caracterizează fauna locală, deci nu oferă etimologia satului. Marian Rotaru