În Rusia cea mai căutată este mierea de regiunea Kuban, iar în Maroc, mierea din flori de jujuba recoltată în Munţii Atlas. Regatul Unit furnizează câteva mărci de miere renumite: miere de York, de Perth şi de Snowdonia. York este unul dintre ducatele care fac parte din Anglia. Perth este un comitat dinŢara de Sus a Scoţiei, iar Snowdonia este o baronie din Ţara Galilor. În prinvinţa Ţării Galilor merită să ne oprim puţin asupra curioasei organizări politice. Este un principat al cărui suveran este prinţul moştenitor al Regatului Unit. S-a numit oficial Ţara Galilor și Monmouth. Comitatul Monmouth fiind locuit din vechime de englezi a avut încă din anul 1535 statut politic aparte. Monmouth pierde individualitatea abia la 1 aprilie 1974, dată de la care este inclus regiunii galeze Gwent iar de atunci principatul se numeşte simplu Ţara Galilor. De principe ţine direct baronia Snowdonia. În celelalte regiuni este reprezentat de un lord locotenent. Numai că lordul locotenent nu guvernează Ţara Galilor în întregul ei ci pe bucăţi. Lordul locotenet este numit separat pentru fiecare din cele opt regiuni istorice ale Ţării Galilor şi pentru insula Anglesery, toate acestea având for legislativ propriu. Ca lucrurile să fie şi mai complicate, localitatea Bickor a fost enclavă a comitatului galez Monmouth în comitatul englez Hereford, iar Hereford a avut la rându-i în Monmouth o altă enclavă, Fothock. În 1974, Bickor trece la Herenfort, iar Fothock la Monmouth. A rămas localitatea Maelor din comitatul galez Flint care aparţine în continuare englezilor din Hereford. Din comitatul Hereford provine o rasă celebră de vaci. Omul a ştiut să folosească condiţiile naturale şi să obţină produse endemice, unicate ce nu pot fi reproduse în altă parte. Este celebru piperul roşu din provincia chineză Sichuan. Curmalele roşii culese în satul Deir al Bala din Fâşia Gaza sunt cele mai bune din lume. Sunt de asemenea vestite curmalele din Hejaz, plăcute cândva de frumoasă Aisha, cea care la nouă ani devine soţia lui Mahomed. Curmalele se cultivă în oazele din Valea Morţii, scrie Bogdan Ficeac în cartea “California. Mirajul vestului”, în Arizona şi Florida. Patria europeană a curmalului este câmpia Elche situată în regiunea spaniolă Castilia La Manchia, unde de altfel se produc şi rodii de calitatea cea mai bună. Din vinul de curmale s-a preparat pe Valea Nilului celebrul oţet egiptean, dar a cărui reţetă este pierdută. Acum cel mai titrat oţet este cel de Modena. În fostul ducat oţetul se prepară din must de stafide fiert în care s-au inoculat bacterii acetilice. Oţetul nou este maturat cel puţin 25 de ani, sunt şi sortimente vechi de un secol, foarte de scumpe. În tot acest timp oţetul este mutat succesiv în butoaie de castan, cireş, stejar, dud, frasin şi ienupăr. Cel mai bun ceai din lume se cultivă în provincia Kandy din Ceylon. Cultura ceaiului în Ceylon a fost introdusă în 1866 de scoţianul James Taylor şi care în 1872 a pus în funcţiune şi prima fabrică de prelucrare şi ambalare din insulă. În baza unui contract încheiat în 1890 între James Taylor şi Sir Thomas Lipton Johnstone, ceaiul de Ceylon este exportat sub marca Lipton, devenită în scurtă vreme numărul unu în lume. Arbuștii de ceai au fost aclimatizați în Georgia, țara a devenit principalul producător european și furnizor de ceai pentru Rusia. La ruși ceaiul este băutura naționala. În trenurile rusești am văzut că fiecare vagon are o chicinetă în care fierbe permanent un samovar cu ceai pentru călători și pentru personal. Ceaiul intra, cel puțin pe atunci, în 1987, în prețul biletului. În Rusia ceaiul se bea neîndulcit, dar consumatorul ține în gură o bomboană din zahăr caramel. Rușii din Siberia beau ceaiul foarte dulce, jumătate de cană este umplută cu zahăr, scrie Jan Kozak în cartea “Vânător în taiga”. S-a răspândit ideea că băutura turcilor este cafeaua, ei au inventat cafeaua la nisip preparată în ibrice de alamă. Este doar o legendă. Băutura națională a turcilor este ceaiul, fapt remarcat de Nicolae Popp în volumul “Orizonturi Euro-Asiatice”. Cât privește cafeaua turcească este desigur o marcă de regiune. Cel mai mare specialist român în prepararea cafelei, Gheorghe Florescu, autorul volumului “Confesiunile unui cafegiu” cunoaște secretul meseriei de la maestrul său, proprietar de cafenea în Bucureștiul interbelic și care la rându-i a învățat arta cafelei de la cafegiul personal al lui Mahomed al VI-lea, ultimul sultan al Turciei abdicat în 1924.
Insula Curacao este o posesiune olandeză din Antile. Aici s-a încercat în secolul XVIII aclimatizarea portocalului de Valencia, varietate cunoscută pentru fructele sale dulci. Solul insulei nu a priit copacilor şi au rezultat nişte arbuşti piperniciţi cu fructe mici şi amare. Un om de afaceri evreu remarcă aroma deosebită a acestor portocale şi din coaja uscată va obţine lichiorul cel mai apreciat în lume. Pentru a-i da o notă deosebită, lichiorul de Curacao este colorat cu extras din roccela tinctoria, plantă din flora locală. Pigmentul fiind turnesol, bazic ca natură chimică, lichiorul capătă culoarea albastră. Nordstrand, un mic ţinut peninsular de pe coasta landului german Holstein, fostă insulă colmatată, este celebru pentru aşa zisa băutură a fariseilor. Băutura este de fapt un amestec de cafea, zahăr, rom şi frişcă. Tot în zona nordică a Europei trebuie remarcată insula olandeză Texel ale cărei celebrităţi comerciale sunt gemul, siropul, lichiorul, vinul şi oţetul de afine, biterul de Texel preparat din plante sălbatice la fel ca biterul suedez şi nu în ultimul rând, brânza de Texel şi carnea de oaie cu gust specific uşor sărat datorită ierbii pe care o mănâncă de ovinele. Insula oferă de asemenea apreciata sare de Walden, extrasă din apa mării. Comunitatea din Texel a intrat în atenţia mediului de afaceri pentru o ambiţioasă investiţie ce urmăreşte transformarea energiei mareomotrice, în electricitate. Dat fiind că în jurul insulei curenţii marini sunt puternici, o societate pe acţiuni fondată de insulari va amplasa în larg microcentrale electrice care să valorifice energia mării.
Pentru că a venit vorba de afine, aceste fructe în stare proaspătă sau uscată au adus faimă altor două insule olandeze: Terschelling şi Vlieland. Insula Terschelling are în plus o marcă de pâine preparată cu adaos de afine. O pâine aparte din seminţe de cicoare făceau păstorii buttero, băştinaşii Mlaştinilor Pontine din regiunea italiană Lazzio. Buttero erau crescători de vite şi urmaşi ai volsgilor, unul dintre popoarele Italiei antice. Mulţi văcari buttero au emigrat în Preeria nordamericană şi se spune că ei sunt prototipul cowboylor. După desecarea Mlaştinilor Pontine în anii 1930, etnia lor practic a dispărut. Întrepătrunderea naturii şi tradiţiei la geneza unui produs este cel mai bine ilustrată în cazul mărcilor de vin. Vinul unei podgorii poate fi indicaţie geografică, de vreme ce calitatea lui depinde de a strugurilor, dar totodată şi marca de regiune având în vedere tehnica şi uneori reţetele podgorenilor. Astfel vinul din regiunea cipriotă Comandaria se prepară din stafide, strugurii fiind lăsaţi să se usuce la soare pe butuc, până ce volumul lor scădea cu circa 30%. Pliniu cel Bătrân laudă în “Istoria Naturală” vinul din viile de pe muntele Falernus, la graniţa dintre regiunile italiene Latium şi Campania. Podgorenii din Falern ţineau vinul 20 de ani în amfore de ceramică şi îl tratau cu gudron. Evident se folosea gudron natural obţinut prin distilarea lemnului de pin sau mesteacăn. Gudronul natural este folosit de asemenea în carmangerie şi la preparea unor sortimente de bomboane. Numele vinului Falern a trecut la un cocteil specific insulelor Bermunde, făcut cu rom şi suc de lămâi verzi, aromat cu migdale, cuişoare şi vanilie. Vinul de gheaţă din Munţii Pădurea Vieneză se obţine din struguri lăsaţi să îngheţe pe butuc. Podgoria a aparţinut familiei imperiale şi în fiecare toamnă împăratul hotăra ziua când să înceapă culesul. Sorocul ales era comunicat printr-un curier mai marelui podgoriei. Într-un an, spune legenda, mesagerul a fost ucis de tâlhari de cum a ieşit pe poarta Vienei. Toamna târziu, de acum în pragul iernii, împăratul cere la masă vin nou. I se spune că nu este aşa ceva, în anul acela via rămăsese neculeasă. Strugurii îngheţaţi sunt adunaţi în zilele următoare, iar vinul s-a dovedit a fi mult mai bun decât în anii anteriori. De atuncii podgorenii culeg strugurii Riesling după ce dă îngheţul. În satul tutovean Ciocani se prepară “vinul de gheaţă”. Iarna vinul nobil maturat era lăsat să îngheţe în butoi. Apa din vin se făcea sloi şi surplusul de gheaţă ieşea ca un ţurţure pe vrana lăsată liberă. Gospodarul găurea gheaţa şi elibera “inima vinului” care țâșnea afară cu presiune. Inima vinului sau vinul de gheaţă concentra buchetul şi tăria băuturii. Însemna mai puţin de un sfert din vinul pus la îngheţat, dar băutura obţinută era foarte scumpă şi căutată la mesele selecte. Nu numai produsele agricole pot fi indicaţie geografică. Unicate sunt apele minerale, nămolurile sapropelice, argilele. Orice diferenţă, oricât de fină în compoziţia chimică, face din acestea un ceva aparte. Valentina, celebra bioterapeut din Iaşi, spunea că pentru tratament este cea mai bună argilă din locul natal. Chimismul acesteia fiind compatibil cu organismul. Marian Rotaru