În paranteză fie spus, Academia Română a avut încă din 1882 iniţiativa elaborării unor dicţionare geografice pentru judeţele şi provinciile ţării. Primul apărut era dedicat judeţului Tutova şi a fost publicat în 1887 de Petru Condrea. Dicţionarul Geografic al României spune că în 1895 satul Ghidigeni, fost Drăghiceni, avea o populaţie de 562 de locuitori, 15 comercianţi, o biserică, o şcoală primară şi un oficiu poştal. Numărul mare de prăvălii şi cârciumi arată nivelul de trai ridicat al sătenilor şi aceasta mulţumită industriei. De altfel în perioada interbelică Ghidigeniul a avut un număr însemnat de prăvălii, cârciumi, croitorii, cizmării, măcelării, tâmplării, dulgherii, cazane de rachiu şi brutării. O brutărie împreună cu o covrigărie şi o plăcintărie a avut bunicul meu, Gheorghe Rotaru. A mai existat covrigăria lui Neculai Ciandău. Cizmarii din Ghidigeni nu numai reparau, dar şi cofecţionau pantofi şi cizme din piele. Peile erau tăbăcite la Bârlad sau la Tecuci. În Ghidigeniul de altă dată erau cunoscuţi cizmarii Gheorghe Chitic. Toader Sterian, Iordache Beşleagă. Ghidigeniul era vestit pentru căruţele confecţionate în sat, dar si pentru bulionul de roşii produs aici. În Ghidigeni s-a cultivat bumbac, iar cânepa creştea spontan pe lunca Bârladului. Oamenii o adunau, cum adunau si urzicile din care scoteau fibre textile. De asemenea gospodarii aveau oi şi creşteau viermi de mătase. Oamenii mergeau la daracul de lână de la Podul Verde din Bârlad şi apoi la fabricile textile. Ajungeau bunăoară până la Buhuşi în judeţul Roman la fabrica întemeiată de Mihail Kogălniceanu. Acolo predau fibrele şi luau în loc postav. Pânza era ţesută de gospodinele satului la război. Ele confecţionau de asemenea preșuri (levicere din coade) şi scoarţe din lână. Din pânzeturi şi postav croitorii din sat făceau haine, cămăşi, lenjerie de pat. Elena Velicu, Dumitru şi Jana Şuşnea erau croitori. Satul a avut şi un aelier industrial de confecţii textile. Țesutul a fost cândva o activitate predilectă a sătenilor din Tălpigi, localitate vecină Ghidigeniului, dar aflată în judeţul Tecuci. Tălpigul este cadrul de lemn pe care se aşează războiul de ţesut. Măcelarii erau patru la număr, cei mai apreciaţi erau Nicu Gălăţeanu şi Gheorghe Popa. Tâmplar şi dulgher în Ghidigeni era Radu Anton. Meseriaşi dulgheri avea mai cu seamă satul Gârbovăţ, care ţine de comuna Ghidigeni. Dulgherii din Gârbovăţ confecţionau inclusiv cuie din lemn, încă folosite până la începutul anilor 1950. Peisajul industriei casnice din vechiul Ghidigeni era completat de un meşteşug astăzi uitat: împletiturile din papură, satul avea multe bălţi şi din pănuşi de porumb. Un atelier important în Ghidigeni era fierăria lui Nicolae Bârlan, dotată cu ciocan şi foale, iar în privinţa prestării de servicii agricole se remarca un alt gospodar, Tudorache Iacob care avea maşină de treier şi tractor. Tractoarele pe vremea aceea nu aveau cauciucuri. Pe roţi erau montate tije metalice care intrau în pământ şi permiteau utilajului să urce pante oricât de mari. Erau tractoare anume construite, nu pentru transport rutier, ci pentru lucrări agricole în zone accidentate de deal. Satele mari erau de regulă importante centre meştesugăreşti. Un exemplu tipic este localitatea Gohor aflată în judeţul Tecuci. Gohorul, un sat vechi de răzeşi, a fost înfiinţat prin sec. XV de un cneaz numit Gohol. Apare pomenit în „Dicţionarul geografic, statistic şi istoric al judeţului Tecuci” din 1894, realizat de profesorul Teodor N. Ciuntu şi „Marele Dicţionar Geografic al României”, publicat în 1900 şi elaborat de Gheorghe I. Lahovary, Constantin I. Brătianu (a nu se confunda cu marele om politic) şi Grigore Tocilescu. În perioada interbelică satul a avut numeroase ateliere meşteşugăreşti de lemnărie, dogărie, fierărie, cojocărie, cizmărie şi croitorie. La acestea se adăugau 6 mori, 62 de cazane de rachiu şi o fabrică de ulei (din Monografia Comunei Gohor). În Ghidigeniul interbelic s-a cultivat bumbac, cum spuneam, iar mai la sud, în satul tecucean Slobozia Corni, Dumitru Giurgiuveanu a fost al doilea plantator de orez din Moldova de Jos, după Lupu C. Costachi. Prima plantaţie de orez a apărut în satul tutovean Ciortolom, iar proprietarul acesteia, Lupu C. Costachi era descendentul celei mai vechi familii de boieri moldoveni, cum o consideră autorul Constandin Sion şi în tot cazul era urmaşul lui Boldur, cneazul Ţării Bârladului din sec XIV. Situaţia economică bună a îndemnat pe oamenii de afaceri bârlădeni să investească în comuna Ghidigeni. Printre întreprinzătorii “străini” s-a numărat Teodor Pastia, fondator al băncilor Tutovei şi Federala Tutova din Bârlad şi proprietarul unei exploataţii agricole, moară şi presă de ulei în satul tutovean Banca. Teodor Pastia a deschis în comuna Ghidigeni o farmacie în satul Tăplău şi o staţiune de mecanizare a agriculturii la Gura Gârbovățului. De altfel Pastia a avut la Gura Gârbovățului un castel, demolat de comunişti, o pădure şi o baltă numite până azi ale lui Pastia. Fraţii Georgescu din Bârlad au avut la Ghidigeni o distilerie de alcool, aşa zisă de gradul II, adică de tip industrial. Unul dintre fraţi, Petru, era din anul 1925 acţionar la fabrica de ulei Mândra Bârlad, numită pe atunci “Oleaginoasa”. Celălalt frate, avocatul Vasile Georgescu – Bârlad, se va număra printre martirii temniţelor comuniste pentru “vina” de a fi publicat cartea „Roadele comunismului – ce a adus lupta de clasă familiei”. Din Ghidigeni s-a ridicat Sava Anghel, negustor bârlădean, proprietar al unei bune părţi din spaţiile comerciale de pe strada Stranba şi a hotelului Metropol. În Ghidigeni, Sava Anghel a avut restaurant, magazin, o fabrică de pâine, sifonărie şi gheţărie. De fapt gheţăria era un beci acoperit cu trestie în care se ţineau peste vară bucăţi de gheaţă tăiate iarna de pe râul Bârlad. Şcoala amintită de George Ioan Lahovari în Marele Dicţionar Geografic a fost construită de Nicolae Z. Chrissoveloni. Aici am învăţat carte patru generaţii: eu, tatăl meu, bunicii şi străbunicii mei. Biserica satului, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, a fost ctitorită în 1809 de Constantin Palade, primul boier din Ghidigeni. Nicolae Z. Crissoveloni a refăcut-o, iar portretul său şi al fiului, Nicky, se văd şi astăzi în pridvorul lăcaşului. De numele industriaşilor se leagă ambulatoriul medical din sat, scoala de tehnicieni agricoli, alimentarea cu apă curentă a localităţii, Căminul Cultural înfiinţat în 1939 şi tot în acelaşi an, prima bibliotecă sătească, condusă de profesoara Maricica Ichim. Familia Chrissoveloni a găzduit la palatul din Ghidigeni, azi monument istoric şi de arhitectură, multe personalităţi ale culturii. Au fost oaspeţi Sir Charles Chaplin, iar Regina Maria venea adesea la Ghidigeni. Zanis Chrissoveloni a cumpărat în 1914 un teren la malul mării, pe Coasta de Argint, la Balcic, în Cadrilater. Va oferi acest teren Reginei Maria, care va construi aici celebrul castel. Numele oraşului Balcic vine din cuvântul get balas – alb, pe care noi îl moştenim sub forma bălai, şi-l regăsim în toponiml oraşului Bolgrad – Cetatea Albă din Bugeac. Cuvântul grad, înrudit cu românescul gard vine din getul şi arianul gar – curte. Balcicul şi la fel Coasta de Argint îşi trag numele de la albul calcarului din care sunt alcătuite falezele mării. Coasta de Argint a fost cea mai atractivă destinaţie turistică estivală a României interbelice. La Balcic a funcţionat universitatea de vară “Coasta de Argint”. Fac o paranteză menţionând că tot în anii interbelici România a mai avut un litoral celebru: Cosa-Riviera Basarabiei, faţada maritimă a Bugeacului. Pe Cosa erau în anii 1930 staţiunile Burnas, Bugaz, Alibei, Budachi, Şabolat, Budur, Tuzla, Balabana Mare, Aschembet, Jibrieni şi Volcioc, tutelate de Oficiul Naţional pentru Turism, companie de stat. Existau acolo tabere şcolare și sanatoriul de tuberculoşi de la Bugaz construit de regele Carol al-II-lea. Pe Cosa veneau turişti din Germania, Polonia, Suedia şi ţările baltice. Existau campinguri pentru corturi. Băile Budachi fuseseră înfiinţate de germani basarabeni în secolul XVIII. Din Cosa se exporta nămol sapropelic şi “sare de liman” cu efect curativ. Tot în anii 1930, guvernul României a dorit să construiască un sanatoriu pe Insula Şerpilor. La fel ca Nicolae, urmaşii săi Nicky şi Dumitru au fost tot ingineri agronomi şi nu întâmplător familia Chrissoveloni a sprijinit înfiinţarea la Ghidigeni a unei şcoli de gospodărie agricolă. Pe terenul donat de Nicky Chrissoveloni este înfiinţat la finele anilor 1920 satul Nicuşeni. Cei trei Chrissoveloni au ştiut că la edificiul mărcii de fabrică stă nu numai calitatea ireproşabilă, ci şi binele pe care compania îl face comunităţii. Astăzi se spune că o firmă trebuie să ofere satisfacţie tuturor părţilor interesate, printre acestea numărându-se bineînţeles proprietarii şi statul, dar la bine salariaţii şi comunitatea. Salariaţii fabricii de spirt de la Ghidigeni primeau ajutoare alimentare şi lemne, copii lor burse şcolare, iar mulţi dintre ei fuseseră botezaţi de “boier”. Aceeaşi grijă pentru salariaţi a avut Nicolae Malaxa. Muncitorii săi de la uzinele din Bucureşti primeau o masă caldă zilnic, haine de stradă şi articole de igienă personală. Pe când era director tehnic la Mândra Bârlad, Nicolae Malaxa asigura ucenicilor cazare în incinta fabricii şi trei mese pe zi la cantina întreprinderii, raţie zilnică de lapte şi şcolarizare la Gimnaziul Tehnic din oraş. Mai târziu, inginerul Dumitru Gâlcă, directorul Mândrei în perioada 1941 – 1948, va oferi salariaţilor o masă zilnică la cantina fabricii, ajutoare în alimente pentru familii şi asistenţă medicală suportată de firmă la Dispensarul Prevederilor Sociale. Compania Chrissoveloni a sprijinit cultura naţională şi tot din banii companiei s-a înfiinţat în 1916, la Bârlad, prima unitate de transporturi auto a armatei române. Regimentul Regina Maria. Marian Rotaru