Uneori aşezările au fost denumite după meşteşugurile sau după ocupaţiile specifice locului: Olăneşti din judeţul Vâlcea, Rotărie din ţinutul Tutovei, Doaga în ţinutul Putna, pe malul Siretului, Vânători în judeţul Neamţ ori Prisăcani în judeţul Iaşi. În graiul vechi, prin substantivul baie se înţelegea exploatare minieră, mină, de unde numele localităţii Baia, prima capitală a Moldovei. Brod însemna pod, iar brodnic, podar, de aici toponimul Ţării Brodnicilor de pe malul Siretului. În inima Transilvaniei, între localităţile Jidvei, Aiud, Sebes-Apold, se întinde o zonă de podgorii numită Ţara Vinului sau Weinland, cum îi spuneau saşii. Sunt sate tutovene ale căror nume amintesc de ocupaţia pastorală: Bâcleşti vine din getul bâc-cioban, termen care a dat şi românescul baci, iar Bârlăleşti din getul bâr-oaie. Bâc este înrudit cu un alt cuvânt get, bur – bogăţie, oaia înseamnă bogăţie. Pe de altă parte bâr provine din arianul bhares – ciuline. Termenul bhares îl regăsim în românescul buruiană, dar şi în toponimul Bărăgan. În engleză întâlnim termenul înrudit, bush-tufiş, derivat mai apoi în etnonimul boşimanilor – oamenii tufişurilor, stirpe primitivă, mai veche decât a negrilor bantu, care trăieşte în pustiul Kalahari din sudul Africii. Bhares a dat în limba irlandeză termenul barr-frunză, iar în olandeză, cuvântul boer (citit bur) – fermier. Olandezii care în secolul XVII au întemeiat Colonia Capului erau cu toţii buri-fermieri. Cu timpul au format o etnie aparte care locuieşte azi în statele sudafricane Orange şi Transvaal. În sanscrită se spune la vită gau. Cuvântul este arian şi-l găsim în irlandeză sub forma gaba-capră ori în etnonimul gaborilor, nomazi din Transilvania şi Panonia a căror strămoşi au fost păstori celţi. Sanscritul gau îl regăsim în elinul galatea-lapte, de unde şi termenul modern Galaxie, în numele regiunilor Galata din Asia Mică, Galicia din Spania ori Galiţia din Polonia. Nu-i străin nici de etnonimul galilor, de unde Ţara Galilor şi este originea denumirii târgului Gabrovo, veche vatră pastorală din regiunea suddunareană Moesia. Trebuie spus că gabrovenii au avut faima de fierari. Geţii mosci care au dat numele Moesiei erau nu numai păstori, dar şi fierari vestiţi. Gabrovenii aveau o stradă a lor în Bucureşti, Gabroveni, aşa cum negustorii din Liov (Lipsca) stăteau pe strada Lipscani. Păstoritul este o ocupaţie primordială. În ochii comunităţilor de geţi agricultori, gintele de păstori întruchipau însăşi vechimea, cu atât mai mult cu cât ausonii, strămoşii geţilor, rămăseseră fideli oieritului. De aceea avem în româneşte cuvântul gârbov, înrudit de altfel cu sanscritul gau şi care este sinonim cu bătrân, vechi. Cuvântul a derivat mai departe în toponimul satelor Gârbovăţ din Tutova, Banat şi Basarabia ori Gârbova din judeţul Alba. Satul Tălpigi, situat în extremitatea nordică a fostului judeţ Tecuci, îşi trage numele de la tălpig, piesa de lemn care susţinea războaiele de ţesut. La tălpig se mai spunea tălpău, de unde numele satului tutovean Tăplău, vecin Tălpigiului. Meşteşugul ţeserii scoarţelor şi levicerelor era pe vremuri mult practicat pe valea Bârladului, de la Ghidigeni până la Tălpigi. În privinţa satului Tăplău se poate bănui şi altă etimologie. Numele poate fi tot get, având în vedere că în limba celtă, înrudită îndeaproape cu graiul strămoşilor noştri geţi, teapit înseamnă cuier sau la fel de bine desemna un om înalt şi slab. Teapit celt seamănă cu românescul ţeapă, dar şi cu ţapină, acea prăjină lungă şi ascuţită folosită în pădure la manevratul buştenilor. De la ţapină, vine etnonimul ţapinarilor, locuitori din Munţii Apuseni şi din Maramureş, neîntrecuţi lucrători forestieri. Un sat apropiat Tăplăului se numeşte Ţepu, ori aceasta este indiciul că într-adevăr toponimul Tăplău este legat de substantivele teapit şi ţeapă. Ţepu este obârşia marelui etnograf Tudor Pamfile.
Mirajul mărcilor nu a ocolit nici geografia mitică. În provincia argentiniană Misiones există legenda existenţei Munţilor de Argint, unde pepitele de metal nobil pot fi adunate de pe jos, iar navigatorii portughezi din evul mediu visau la Insulele Mirodeniilor, arhipelag fabulos din sudul Asiei, plin cu arbuşti de scorţişoară, ghimbir, piper, cuişoare, ienibahar şi câte şi mai câte alte plante aromate, pe care spiţerii Europei le plăteau cu aur. Marco Polo afirmă în Cartea Minunilor că arhipelagul cuprinde 1.448 de insule, pentru ca în sec. XIV, corăbierii Odorico de Pordenone, Giovanni de Monte Corvino şi Giovanni de Marignoli să noteze 13.700 de insule ale mirodeniilor. Rusul Afanasi Nikitin, negustor din oraşul Tver, ne încredinţează în cartea „Călătorie pe trei mări” că a vizitat fabuloasele pământuri ale mirodeniilor. Spusele lui Nikitin sunt confirmate de Cronica din Liov, scrisă în secolul XV. Istoricii cred că arhipelagul Molucelor din Insulinda ar fi totuna cu Insulele Mirodeniilor. Într-adevăr Molucele sunt astăzi cel mai mare producător de condimente. Olandezii au luat în stăpânire Molucele, după ce la jumătatea secolului XVII le-au preluat de la portughezi. Excepţie a făcut insula Ambon, transferată de Portugalia Olandei abia în 1907. Totuşi nu se poate pune semnul de identitate între Moluce şi Arhipelagul Mirodeniilor. Molucele cuprind 1.027 de insule, mult mai puţine decât cele socotite de vechii navigatori şi nu prea seamănă cu Arhipelagul Mirodeniilor, aşa cum aceştia l-au descris. Vrem, nu vrem, Arhipelagul Mirodeniilor rămâne un mister geografic. Marca poate fi un desen, o imagine, un cuvânt, o frază, o denumire, nuanţa unei culori, un logo (antet), forma unui ambalaj etc. Trebuie să fie în aşa fel concepute încât să nu poată fi confundate între ele. Alexandru Siperco, povesteşte în cartea “Note de călătorie” că negustorii din Italia anului 1960 vindeau stilouri “P.ARKER”, ori acel punct strecurat între două litere nu atenţiona suficient de clar clientul că nu cumpără ceea ce de fapt doreşte, adică un stilou “PARKER”, marca renumită pe vremea aceea. Mărcile au apărut în Imperiul Roman şi primii care le-au aplicat au fost fabricanţii de săbii, urmaţi de producătorii de ulei de măsline şi mai apoi de cărămidari. Sigiliul pus pe sabie, pe amfora cu ulei ori pe cărămidă, făcea reclamă fabricantului, dar în primul rând ajuta autorităţile să afle fabricantul necinstit care vindea marfă de proastă calitate. În Imperiul Roman calitatea era cerinţă de ordine publică şi nici nu se putea altfel într-un stat militarizat care domina lumea. Se cunosc 6.000 de mărci folosite în economia Imperiului Roman. Erau necesare, încă de atunci uleiul de măsline se falsifica fiind combinat cu grăsime de porc. Meteahna s-a păstrat până în zilele noastre, când se falsifică folosind gudron. Astfel, comerţul cu ulei de măsline falsificat era “ocupaţia” familiei mafiote din romanul “Naşul” a lui Mario Puzzo. Mai trebuie să spun că acţiunea romanului, petrecută în anii 1950, este reală! Să ne reîntoarcem în lumea mărcilor industriale pentru a trece în revistă câteva celebrităţi. La început aplicaţiile cauciucului natural adus din Brazilia au fost modeste. În 1751 chimistul francez Francois Fresneau obţine pânza impermeabilizată cu cauciuc, dar care nu a fost bine primită de publicul consumator, deoarece era lipicioasă. În 1770 inventatorul englez Edward Nairme creează radiera, de data aceasta un succes comercial, mai ales că virtuţile noului produs sunt lăudate de filosoful Joseph Priestley. Utilizarea industrială a cauciucului natural, inclusiv producţia de pânză cauciucată acceptabilă calitativ se datorează englezului Charles Goodyear, inventatorul procedeului de vulcanizare, tratament care constă în aditivarea cauciucului cu sulf şi în urma căruia materialul nu mai este lipicios, capătă elasticitate, duritate, rezistenţă mecanică şi chimică. Compania Goodyear înfiinţată în 1820 de inventator a rămas până azi marcă de referinţă pentru anvelope, garnituri, tuburi şi produse diverse din cauciuc. Cea mai cunoscută marcă industrială românească a aparţinut concernului Malaxa. Era cunoscut pentru deschiderea faţă de inovaţie. Compania punea în aplicare invenţiile româneşti şi trebuie notată colaborarea cu fizicianul Gogu Constantinescu, considerat pe plan mondial părintele sonicităţii, dar totodată Malaxa avea agenţi la Berlin, Paris şi Londra, însărcinaţi să cumpere invenţiile care puteau fi utile firmei. La două târguri internaţionale, Zagreb în 1937 şi Milano, în 1940, locomotivele Malaxa au fost declarate cele mai bune din lume, iar Uzinele Malaxa din Bucureşti, cu 8.000 de lucrători, erau apreciate ca fiind cele mai flexibile şi bine organizate din Europa. Concernul Malaxa însemna Uzinele Malaxa, fabrica de ţevi Malaxa Tub, ambele din capitală, uzina mecanică Zărneşti, magazinele de fierărie din Galaţi, iar în 1945 începuse construcţia unei noi uzine mecanice la Sibişel, în judeţul Sibiu. Fabrica de Ulei Mândra Bârlad este prima creaţie a inginerului Nicolae Malaxa. Mai trebuie adăugat că Nicolae Malaxa, născut la Huşi, a făcut liceul în Bârlad, la “Gheorghe Roşca Codreanu”, promoţia 1902. Nu departe de liceu, tatăl său, stolnicul Constantin Malaxa a avut o casă, din păcate demolată în anii 1980. Nicolae Malaxa s-a căsătorit cu o bârlădeancă, Natalia Crăiescu şi este socrul lui George Emil Palade, laureat al premiului Nobel pentru biologie. Rădăcinile savantului pleacă din satul tecucian Văratici. De altfel Nicolae Malaxa este cel care l-a descoperit pe viitorul savant. George Emil Palade, tânăr medic la spitalul “Nicolae Malaxa” din Bucureşti, o cunoaşte pe Irina Malaxa în 1942. Socrul încrezător că ginerele său va fi un savant de succes mijloceşte în 1946 angajarea lui Palade la Institutul Rockefeller din New York.