Google

Editorial/Blestemata ştampilă de vot, câini interlopi şi Diane Wakoski

Written on:noiembrie 9, 2014
Comments
Add One

VotNe este dat să murim cu Ion Iliescu de gât, de n-avem nici bani de mormânt. Oraşele s-au înroşit de sărăcie ca fierul de pe nicovala potcovarului. Ajutoarele, câte mai vin de la alţii, se dau în ajun de alegeri şi de zilele de naştere şi de nume ale aleşilor. Şi-au făcut televiziuni să aibă unde se lăuda şi unde defila lingăii şi pupincuriştii. Şi-au făcut chiar tipografii – fabrici de afişe – ce afişe, că sunt postere în toată regula, neregulilor!?… Îţi este frică să deschizi şi gura să nu te miroase ai lor: încasatori de apă, gunoi, lipitori de afise, preşedinţi de asociaţii de locatari care îţi văruiesc scara blocului odată cu sufletul lor sau al nostru, ce mai contează? Am devenit o masă amorfă care trebuie să mânuiască cu dedicaţie ştampila de vot. Conştiinţa nici ea nu mai contează că s-a reîntors înainte de ’89, unde îi era mai cald şi nu era înşelată de precupeţii ce ocupă tarabe centrale, cu şpagă. Şpaga este regina şi trebuie să ai grijă când faci mutările pe masa de şah a politicii. Parlamentul s-a rebenciucizat în masă şi ar fi în stare să le fie retrocedată întreaga Românie, că oricum este a lor şi a urmaşilor urmaşilor lor, pe care doar comuniştii le-ar mai pune în Firea lucrurilor fără lucrătură. Intri în panică, eşti indignat, scârbit, îţi vine să urli la lună, dar şi luna este a lor şi s-ar putea să ai probleme: la ajutorul social, la o autorizaţie cât de mică, la şomaj, la căldură şi chiar la ajutorul de înmormantare, Domnilor!…

În rest, la Bârlad, arhitecturi hidoase împodobesc oraşul fără niciun plan urbanistic, fără niciun creieraş cât de mic de arhitectură. Cinematograful ,,Bârladul”, cândva arhiplin, prosperă în jocurile de noroc şi în mutilare de generaţii. Lângă el o crâşmuliţă, cândva doar terasă, apărută peste noapte, dă până în trotuar sfidând şi cel mai umil fir de iarbă. Singurul lucru bun este că nu se mai uşurează şi defecalizează câinii interlopi ai oraşului, pesedizat până în măduva oaselor. În peisaj cu cinematograful ,,Bârladul” este şi Şcoala Generală nr.2, abandonată din motive inginereşti în construcţii, dar care are o arhitectură care ne-ar face mândri. Acum este străjuită de crâşme, una abandonată, alta în curs de prosperitate. Frontispiciul clădirii, singura din lume, poartă stema judeţului Tutova, peştii şi o roată de moară, ca heraldică, copie fidelă datând din secolul al XIX-lea (observaţie făcută de prietenul meu, inginer Marian Rotaru). La colţ cu stăzile Republicii şi Primăverii, până şi reţeaua de cabluri aeriene trece direct prin clădirea nou ridicată, punând în umbră totală, la propriu, toate imobilele din jur.

O fi o inginerie în construcţii pe care nu o înţeleg, or fi clădiri ale viitorului care sunt în ceaţă şi care nu se mai ridică decât printr-un atac meteorologic de la Mama noastră Rusia, care ne-ar strânge la piept până ne-ar sufoca subit. Într-un oraş cu umbre perfide ce mai contează o umbră în plus? Trăiască Partidul Social Democrat care face multă mizerie politică, să nu moară, Domnilor!…

Coordonatele poetice ale poetei americane Diane Wakoski sunt lumea, viaţa şi moartea deopotrivă. Lumea în toate culisele şi amănuntele, în „frunzele de spanac pline de nisip”, aş zice în lumea fiinţei şi-n fiinţa lucrurilor. Perele au „piele de şopârlă” şi bărbatul iubit „e un râu ce spală peştii argintii peste tine în întuneric”. Dragostea este discretă până peste lumesc, până peste trancedental, dar între aceste hotare purpurii locuiesc mirarea şi nervul artistic încordat până la marea poezie: „Gura ţi se umple de stele când râzi/ şi cazi peste Calea Lactee, ce-ţi stă la picioare./ Alături se învârt norii magelanici/ încercând să pătrundă în tablourile tale”. La ce bun să mai scriem poezie când suntem neputincioşi să citim şi să asimilăm toată poezia lumii? Dacă până şi nimicul are nimb şi măreţia are străfulgerare divină: „Toate animalele pe care călătoresc se află în norii magelanici./ Viaţa mea e sortită să fie un nor,/ galaxii, ani imponderabili,/ îndepărtaţi. Furtună de nisip în deşert, ceaţă deasupra râului/ o mână de praf cu mărunte scoici risipite”. Confesiunile artistice nu iartă nimic şi pe nimeni.

Şevaletul creaţiei are la îndemână toate culorile vieţii şi morţii şi chiar mai mult de atât, culorile Dianei Wakoski care duc până „În miezul fabricii de sânge” sau: „această scrisoare de iarnă/ această pasionată foaie de hârtie/ pe care voi toţi/ o veţi citi întro zi”. În oraşul meu de 60-70 de mii de locuitori apar zeci de autori şi mii de cărţi. La nivel de ţară şi neam se hăcuie multe hectare de pădure. Că folosesc amorului propriu şi unui amor colectiv, restrâns, sunt de acord, dar blestemul securii, drujbei şi pădurilor îi va urmări şi după apele Styxului, viclene.

„Mai poate fi vorba/ de tristeţe/ dacă se răsteşte numele meu?”, conchide, dezconchide autoarea, Domnilor!…

Leave a Comment