Google

Edgar Istratty–artistul cu timbru de bronz și mlădieri de catifea, fondator al Operei Române

Written on:aprilie 27, 2022
Comments are closed

„Dl. Istratty este un artist cu o voce caldă și cu o excelentă școală și în plus posedă într-un grad foarte dezvoltat două calități esențiale: inteligența și bunul gust”. Acestea sunt aprecierile lui George Enescu rostite în 1916 la scurt timp după debutul cântărețului de operă pe scena Teatrului Național din București.

Dar până să ajungem acolo să începem cu începutul. Întâi de toate să facem mențiunea că e vasluian de-al nostru, născut la 28 aprilie 1887, provenind dintr-o familie veche moldovenească, neam de boiernași (originari din ținuturile Neamțului) a cărei  ascensiune începe în 1814. Așa se face că avem informații despre stolnicul (uneori paharnicul) Gavril Istrati conducând la 1821 mișcarea antigrecească din nordul Moldovei, despre fiii acestuia Iancu-Meletie episcop de Huși și Neculai, fruntaș antiunionist din Moldova, propagator al culturii în lumea satelor. Neculai e bunicul lui Edgar Istratty, e fondatorul unei școli mixte la Rotopănești (14 km distanță de Fălticeni) unde câteva generații de băieți și fete au terminat cursul elementar devenind înalți funcționari pentru orașele Moldovei. E drept că centrul cultural a funcționat doar doi ani (1860, 1861), închizându-și porțile o dată cu moartea creatorului lui, dar trebuie evidențiat cum prin grija acestuia aici se învăța carte, se studia muzică, se organizau spectacole de teatru cu și pentru țărani. S-a jucat aici „Cinel-cinel”, vodevilul lui Alecsandri, cânta și preda principii de muzică Pietro  Mezzetti, fost elev al lui Rossini, membru al Filarmonicii din Bologna. Despre tatăl lui Edgar Istratty se știe că a fost un respectabil magistrat, iubitor de literatură, calitatea de membru al Junimii demonstrând acest fapt. Mama descindea dintr-o familie de intelectuali, fratele acesteia Jean fiind procuror general la Curte, sever, obiectiv, drept în tot ceea ce judeca și hotăra. Sora mamei, Amalia cânta cu o oarecare pricepere la pian, casa răsuna de sonatele lui Beethoven și parafrazele după Czerny sau Ceaikovski și nu cred că ar fi de mirare ca cele două distinse doamne să-și fi întreținut cu mici interpretări artistice muzicale numeroșii prieteni ce se adunau în mai toate verile la moșia de la Tatomirești (4 km față de Rebricea). Așadar, magistratură și muzică sădite adânc în conștiința copilului Edgar, nescăpând nici de una nici de cealaltă!

Vârstele mici ale copilăriei s-au consumat în raiul de la moșia Tatomirești înconjurat cu dragoste de rudele de toate gradele, unchi, mătuși, veri, verișoare și nenumărați argați. A fost asemeni tuturor copiilor de pe lumea aceasta, nici prea cuminte, nici prea neastâmpărat dar mai mereu pus pe șotii căci amintirile sale ne dezvăluie un băiat alergând la iaz din urma lui Moș Vasile, grija lui cea mai mare nefiind alta decât a speria herghelia de peștișori momită cu te miri ce de undițele bătrânului pescar. Pe Moș Cucu nu-l necăjea, căci tăcerea-i cu privire la năravul omului de a subtiliza mici cantități de vin din pivnița boierească era cumpărată cu albe-gălbioare-sărate-călduțe floricele de porumb. Mai mărișor crescând, părinții se vor îngriji ca Edgar să primească aleasă educație, așa încât după moda vremii lua lecții de limbă franceză la domiciliu. Fermecat de muzicalitatea graiului străin dar și de metoda de predare, se va transforma la rândul său într-un  mic pedagog căznindu-se să-l învețe franțuzește pe Vasile Huduba. Nu-i greu de imaginat Marsilieza solemn interpretată de bietul țăran, în fapt amestec de bolboroseală neinteligibilă, că ce altceva era franceza lui pitoresc stâlcită!

Anii de școală primară îi îndreaptă pașii în sălile Școlii de băieți nr. 2 din Vaslui. Pe cât de studios pe atât de visător, întârziind mereu la ore căci trapul cailor de la trăsurile coloneilor în drum spre unitatea militară îl țineau locului până la deslușirea tempoului și a gravitații sunetului. Să fi fost „trobo-drop, trobo-drop” (căluț sprinten, tânăr și fălos ) sau „tapi-tapi, tapi-tapi” (vreo mârțoagă obosită și bătrână)? Serbările de sfârșit de an școlar adunau în Grădina Mare clase de elevi de la toate școlile din oraș. Inedită și valoroasă din punct de vedere bibliografic este această amintire căci în foișorul grădinii (azi Parcul Copou, Vaslui) fanfara era dirijată de Goleșteanu, tatăl lui Stan Golestan criticul muzical vasluian stabilit în Franța. (Iată aflat-am acum răspunsul la întrebarea ivită în articolul „Vasluianul Stan Golestan, apreciat compozitor și critic muzical al secolului XX”. Goleșteanu e numele românizat, purtat cu cinste de părintele său.) Edgar Istratty, elevul de școală primară a fost premiant, coborând vară de vară agale pe Strada Mare (azi str. M. Kogălniceanu) purtând ca pe adevărate trofee coronița într-o mână, iar în cealaltă pachetul de cărți primit răsplată pentru rezultatele bune la învățătură. Mama era foarte mândră de el motiv pentru care „călca înțepat, de parcă luase ea premiul…”. Și gimnazistul s-a făcut remarcat printre școlarii Gimnaziului „Roman Vodă” din Roman,  note bune a avut și în cursul superior al Liceului Internat „Costache Negruzzi” din Iași. Bătea toba în fanfara liceului, citea, mergea la teatru… Marele Calistrat Hogaș i-a fost profesor de latină și director, potrivirile neștiute ale destinului aducându-i împreună și în gimnaziu și în liceu, interacționând fructuos în plan școlăresc.

Cine i-a descoperit timbrul de bas-cantabil? Elena Theodorini, soprană de talie internațională care ascultând efluviile sonore ce veneau din fereastra deschisă a salonului conacului de la Tatomirești unde fusese invitată în vara anului 1906 avea să spună: „Aveți un glas remarcabil în familie. Dacă Edgar termină peste un an liceul să-l trimiteți la mine la Paris să-i dau lecții de canto”. A ajuns Edgar Istratty în Franța, dar după ce a făcut un an de voluntariat în armata română și nu pentru a studia muzica ci pentru a urma cursurile l’Ecole de Droit de l’Universite de Paris. Nu-și face glorie din brevetul obținut, licența în drept a luat-o în virtutea inerției, nu îl interesa nici diploma nici cariera în magistratură. Dar era conștient că nu se putea altfel din moment ce se înscrisese la renumita facultate din Sorbona, iar apoi nu voia să se împotrivească dorinței tatălui pe care îl iubea nespus.

Probabil abia prin 1910 sau poate 1911 reușește să-și lucreze vocea sub îndrumarea vestitei Theodorini, iar după plecarea acesteia în America (stabilindu-se la Buenos Aires) încearcă să-și șlefuiască modulațiile vocale călăuzit fiind de profesorul Charles Chevalier, Nuovina și Maurice Duvernoy. „Dacă lui Duvernoy îi datorez tehnica și știința cântului, lui Chevalier îi datorez stilul artei de a cânta” avea să spună mai târziu Edgar Istratty. A studiat intens repertoriul wagnerian, fiind atras de imensele posibilități de exprimare artistică ce le oferea opera muzicală a marelui compozitor. Și-a adunat în repertoriul personal nu doar lieduri wagneriene, ci și compoziții purtând semnătura lui Bach, Beethoven, Duparc, Faure, Enescu, Berlioz, Mozart, Liszt. Debutul și l-a făcut în 1912 într-un concert la Trebeurden elev și maestru cântând „Ballatadelfischio” din Mefistofele de Boito acompaniați de Madelaine Chevalier (soția) și Jeanne Calas de la Opera Comică. A urmat apoi o frumoasă  serie de concerte la Nisa, alături de Maurice Renaud și de Felia Livine, a cântat „Idomedo” de Mozart la Paris în sala „Theatre des Arts” sub direcțiunea lui Jaques Rouche. La doar 25 de ani Parisul era al lui!

În țară a debutat în 1915, într-un spectacol concert organizat din inițiativa lui Enescu. Sub enesciana baghetă dirijorală se punea în scenă actul al III-lea din „Parsifal” a lui Wagner, rolurile principale fiind acoperite de basul Edgar Istratty (Gurnemanz) alături de mult mai cunoscuții la vremea aceea baritonul Jean Athanasiu (Amfortas) și tenorul Romulus Vrăbiescu (Parsifal). Sala Teatrului Național avea să răsune plin și armonios, vocile cântăreților împletindu-se desăvârșit cu acordurile Orchestrei Instrucțiunilor Publice. Sutele de instrumente muzicale s-au acordat perfect sub mâna vrăjită a marelui Enescu ce indica cu precizie matematică nuanțele cele mai subtile ale interpretării. Concertul a avut un mare succes, ziarele au fremătat de știri elogiase, cronicile teatrale referindu-se atât la prestația orchestrei și a celor două coruri (corul Societății Muzicale Carmen, corul „Domnița Bălașa”) cât și la evoluția celor trei tineri cântăreți care „ne-au apărut ieri ca o splendidă făgăduială pentru o renaștere a Operei române”. Cotidianul „Universul” primea favorabil apariția tânărului nostru vasluian: „D-l Istratty merge cu pași siguri pe calea ilustrată de predecesorii săi, cu vocea sa de bas-cantabil, o voce plină, cu o școală excelentă și mai ales cu o distinsă muzicalitate. Prestanța cu care a cântat partea bătrânului Gurmenanz a fost emoționantă!”. În mii de tiraje „Adevărul” spunea cititorilor săi despre vocea rotundă, mlădioasă, comunicativă a  basului Istratty, despre dicția clară, frazarea elegantă cu maxim de intensitate sentimentală cu minim de efort și sforțare. Însă ziarele nu știau câte emoții avusese Edgar, cum în după amiaza de 7 martie încercând să se relaxeze, făcuse un zbor deasupra Cotrocenilor rugându-se fierbinte ca avionul să se prăbușească numai să scape de spaima concertului de a doua zi! Nu era ușor pentru niciun artist să cânte alături de personalități precum Enescu într-o sală plină ochi de public cu așteptări pe măsură, public în care la loc de cinste se afla familia regală. Se pare că aerul respirat la înălțime i-a făcut glasul mai curat, mai amplu, căci a fost aplaudat minute în șir, iar jurnalele românești l-au lăudat. Ba mai mult, publicul cere o nouă reprezentație, concertul fiind programat pentru 12 martie, reluându-se cu succes și în 10 aprilie. Anul 1915 a fost benefic pentru artistul nostru, luna septembrie găsindu-l în componența Companiei de operă și operetă comică a lui Stănescu-Cerna, arătându-și talentul interpretativ în rolul Mefisto din opera Faust. În decembrie „Adevărul” anunță închiderea stagiunii Teatrului Leon Popescu cu un spectacol grandios, preconizând o afluență enormă mai ales că „se va cânta Faust cu o distribuție excepțională, ca interpret cel mai tânăr bas al țării, Edgar Istratty”.

Au urmat multe alte concerte pe scena de la Ateneu dar și pe alte scene bucureștene, asta până când este mobilizat, căci războiul era tot mai aproape de granițele țării. În 1916, 1917 face parte din ansamblul înființat de Enescu, artiști, cântăreți, actori demobilizați evoluând în spectacole organizate fie la Teatrul Național din Iași, fie în cele organizate în spatele liniei frontului cu scop de binefacere și alinare a suferințelor soldaților români. Cântă în onoarea aliaților francezi și a artei franceze, nu lipsește nici de la festivalul organizat în onoarea italienilor ori a englezilor. Presa surprinde aparițiile lui Istratty comentând favorabil jocul de scenă în care el are grijă la gesturi și la mimică „fiind tot atât de bun artist dramatic pe cât este de apreciat ca artist de operă”. Prestația lui atrage atenția în mod special în interpretarea lui Mefisto, un personaj satanic bine studiat, tocmai de aceea neavând nimic excesiv în abordare. Mefisto este creația care îl va  clasa printre cei mai buni baritoni, fiind posesorul unei voci melodioase, emițând sunete cu îngrijire și justețe, frazând elegant. Vocea sa de bas-cantabil putea ataca cu ușurință roluri de bas și de bariton, fiind singurul din țară în această categorie. Criticii muzicali scriau despre timbrul vocii sale fascinați: „un timbru de bronz cu mlădieri de catifea”, un glas căruia dacă nu vrei să-i găsești calități, nu i se poate afla niciodată nici un defect. Întinderea glasului său era de asemeni neobișnuită, de la „re de jos, grav, până la sol, sol diez, adică două octave și jumătate”. Cu aceste minunate capacitați vocale  e lesne de înțeles de ce Enescu îl vedea doar pe el în rolul lui Oedip! „Nu văd la noi în țară alt interpret pentru Oedip decât pe Edgar Istratty” sunt cuvinte rostite nu doar prin prisma unei durabile prietenii, ci mai ales prin prisma bunei cunoașteri și aprecieri artistice. De altfel trebuie menționat că în concertele anuale de la Ateneul bucureștean (1916-1946), cei doi se reîntâlneau cu plăcere, unul la pian, vioară sau dirijând orchestre filarmonice, celălalt cântând cu o ușurință de invidiat, uneori fără pregătiri care să vizeze mici detalii scenice sau armonizarea vocii cu instrumentele muzicale.

În refugiul de la Iași s-a născut ideea de înființare a Operei Române, dar va deveni realitate abia după terminarea războiului și reluarea într-o oarecare normalitate a vieții cultural-artistice. Astfel, s-a înfăptuit și prima „Societate lirică română” în ziua de 22 septembrie 1919, din micul mănunchi de persoane care au luat asupra lor această sarcină imensă numărându-se și vasluianul nostru Edgar Istratty. Alături de alți 10 artiști a semnat actul de constituire, adunându-se tot atunci un fond care s-a dovedit mai mult decât modest, insuficient a asigura cheltuieli de personal, local, orchestră, costume, angajări… Salvarea societății vine de la Regina Maria care va contribui cu o donație de 250.000 de lei și o va lua sub patronaj pentru scurt timp căci guvernul se va arăta interesat de această instituție culturală. Așa se face că în stagiunea 1921-1922 Opera Națională (redenumită) a funcționat ca instituție de stat cu un buget special. Spectaculoase au fost stagiunile operei, Edgar Istratty fiind distribuit în Aida, Carmen, Faust, Lohengrin, Samson și Dalila, Boema având peste 50 de evoluții artistice în stagiunea 1921-1922, fiind distribuit în 32 de roluri în stagiunea 1922-1923. Dar visul frumos durează numai până în 1924 an în care statul concesionează opera română. Începe calvarul pentru majoritatea artiștilor fondatori, Edgar Istratty fiind „trecut în rezervă”, nevoit să accepte roluri mici dacă voia să-și întrețină familia. Dar și din acele roluri mici el a făcut personaje mari, cronicile teatrale sesizând cum în roluri secundare precum Nilakantha (Lakme) sau Colin (Boema) Edgar Istratty strălucește, ridicându-se deasupra „prozaismului spectacolului, ieșind din convenționalismul atmosferei” pentru că vocea sa e „sonoră, gravă, implacabilă” cu „accente profunde, gradație desăvârșită”. Însă erau atâtea roluri pe care și le dorea! Își cunoștea dorințele, era conștient de posibilitățile sale doar că nu avea sprijinul conducerii. Reușește după multe târguieli să obțină două roluri covârșitoare, interpretând Olandezul zburător(din Vasul fantomă)  și Wotan (din Walkiria) neavând însă parte de repetițiile pregătitoare, căci „prietenii” așteptau cu nerăbdare un eșec colosal. I-a dezamăgit, primind nu un premiu, ci trei premii de creație pentru Wotan, Olandezul zburător, alte patru roluri din Povestirile lui Hoffman. În zadar, directorul Operei Române hotărăște concedierea lui Istratty pe motiv că … nu are voce!

Lăsat pe drumuri de o instituție la a cărei înființare și funcționare contribuise se vede nevoit să părăsească țara. Cinci ani a tot fost plecat la Paris, Vichy, Monte Carlo, Viena, Aix-les-Bains cântând în opere străine… A rezistat și a prins puteri conștient că avea valoare și „că asta era vina lui pentru care se săvârșea atâta nedreptate asupra sa”  Jurnalele franceze vuiau semnalând prezența unui artist excepțional, în fiecare evoluție oferind originale și interesante compoziții. Critica franceză saluta entuziasmată fiecare apariție pe scenele operelor pariziene și nu numai. „Mefisto, al d-lui Istratty, a fost remarcabil ca voce și joc. Am avut impresia că Diavolul acesta elegant, cu mișcări feline și ascuțite se coboară din ceata nobilă a stăpânitorilor Infernului, nu din cea comună. Se vede că și în iad sunt deosebiri de caste! Vocea sa bine condusă denotă o școală minunată” nota jurnalistul în „Journal de Vichy” în 1931. Ziarele românești informau publicul despre succesele lui Istratty, preluând articole elogiatoare din presa franceză, exprimându-și mereu „regretul de a nu fi putut păstra acasă la noi energii și talente ce sunt silite să-și caute aiurea valorificarea calităților lor”. Este dealtfel o veche și adânc înrădăcinată tradiție autohtonă!

Cu tot succesul repurtat în Franța, cu toate că avea semnate contracte, alege să se înapoiaze la București în 1934, cedând rugăminților ministrului Ion Petrovici care facilitează reprimirea în opera redevenită a statului. „Reintrarea acestui valoros cântăreț la Operă, cinstește pe dl. Perlea, directorul artistic al instituției, căruia i se datorește această hotărâre” anunțau cu satisfacție cotidienele bucureștene. Era un nou început, plin de speranța valorificării talentului său artistic. Este îndată distribuit în roluri din trei opere diferite, toate jucându-se în aceeași stagiune, ceea ce face ca seară de seară Edgar să urce pe scena Teatrului Național. „Mai în formă ca niciodată, foarte bine pregătit, cu un joc de scenă adecvat, dezvăluind un glas timbrat și egal în registre”, spuneau despre el jurnalele naționale. Era același ca și altădată! Nici un amănunt nu-i scăpa dintr-un rol, fiecare gest, fiecare cuvânt cântat era așa cum trebuia! Împrumuta personajului din propria-i personalitate, care se mlădia, se forma după aceea a personajului interpretat. Contopire magică dintre real și imaginar, artistul punându-și amprenta asupra personajului creat, personajul influențând mai apoi artistul. Poate părea ciudat cum a putut realiza prin aceasta metodă personajele sale, dar trebuie să acceptăm că aceasta este adevărata artă. Și a face artă însemna pentru Istratty ani îndelungați de muncă, de neplăceri, de descurajare, însemna muncă, inteligență, voință, cultură, lecturi, meditații. Ce mai înțelegea Edgar Istratty prin artă? Sacrificiu, abdicare completă a ființei reale pentru a putea să se ridice până la conceperea și realizarea unui Parsifal, Hans Sachs, Wotan, Mefisto… Pentru artistul liric Edgar Istratty, o comparație, o observație a unui mic detaliu putea fi de folos, așa că studiul personajelor lui se prelungea firesc în viața reală, cotidiană, orice trecător cu manifestările sale emoționale sau sociale spontane, neregizate intrând în zona sa de interes artistic. Rolurile și le construia acasă, aici le gândea, le imagina și se imagina în ele…

În 18 aprilie 1934  „Ilustrațiunea română” publica impresiile lui Markovsky, profesor la Conservatorul din Viena, prim director de scenă al Operei vieneze ce asistase la concertul extraordinar al quartetului vocal Universul. Format din cântăreții fruntași, din elementele de elită ale Operei Române, quartetul oferise un prim concert la sala Ateneului, stârnind sincera lui admirație pentru felul desăvârșit al interpretării de adevărată și înaltă clasă artistică. Iată ce spunea Markovsky: „Nu mi-a fost dat până acum să întâlnesc un quartet vocal a cărui frumusețe sonoră și interpretativă să-mi fi impus în așa grad, cu atât mai mult cu cât îmi este cunoscut, domniile voastre nu v-ați manifestat până acum decât în domeniul solistic și știind mai ales că e necesară o nespusă stăpânire de sine, pentru a coordona niște voci mari, în  cadrul discret cerut de un quartet vocal. Trebuie să mărturisesc sincer că mi-a fost dat să constat că ați reușit pe deplin. Sunt sigur că arta dvs. va ști să se impună oriunde și oricărei cerințe, oricât de pretențioase”. Cele patru voci erau ale lui Șerban Tassian, Alex Lupescu, Emil Marinescu și bineînțeles Edgar Istratty. De altfel artistul nostru se făcuse remarcat și prin interpretarea de lieduri, considerându-le adevărate roluri dintr-o operă închegată. Dramatismul profund, emoția lăuntrică, expresia adâncii tristeți, multitudine de alte trăiri omenești reușea să le transmită prin cânt, mimică, joc scenic cu o intensă participare afectivă și cu o forță de comunicare ieșită din comun. Toate acestea dezvăluindu-ne un Edgar Istratty  veritabil maestru al interpretării liedului. Dicțiunea perfectă, trăirea dramatică, întinderea excepțională a glasului său pe două octave și jumătate au făcut din el un clasic al interpretării vocale, un artist care impresiona prin arta sa interpretativă.

Știri despre talentatul bas-cantabil Edgar Istratty regăsim și înanii următori, ce-i drept din ce în ce mai rar, după frecvența cu care primește și pune în scenă roluri din opere sau operete. Din nefericire, nu luase în calcul că același director îl concediase în 1929, purtându-i ranchiună pentru cine știe ce… Iată că traseul artistic întâmpina aceleași piedici, același om din trecut hotărăște prin puterea funcției sale că Istratty este un artist de categoria a patra, ce trebuie să-și aștepte rândul de a intra în scenă în urma celor 18 cântăreți ai operei. Poate pentru a ieși din acest con de umbră își îndreaptă atenția către opera din Odesa, dovadă grăitoare în acest sens fiind cererea adresată guvernatorului Transnistriei Gheorghe Alexianu, purtând data de 29 septembrie 1942. Textul este redactat conform normelor standard, artistul liric rugând a i se „încuviința venirea la Odesa, (…) într-un număr de patru spectacole cu operele Faust, Carmen, Tosca și Lakme în scop de propagandă artistică”. Nu știm dacă a fost expediată, dar tind să cred că a fost doar o tentativă nefinalizată de evadare din spațiul românesc în care nu i se permitea să se dezvolte și să crească din punct de vedere artistic, căci nu avem cunoștință ca până în octombrie să fi susținut măcar unul din spectacolele propuse. Mă impresionează cuvintele lui Edgar Istratty, mărturisire făcută soției sale care i-a adunat gândurile în pagini de carte: „Dacă nu am greșit eu, au greșit alții față de mine, cei mai mulți cu răutate și invidie, căci în lungul vieții mele, am stat în calea multora și a trebuit să mă apăr, ca să nu fiu doborât. Am făcut-o cu un dispreț care i-a îndârjit și mai mult, de aceea a trebuit să lupt tot timpul. Nu am obosit, dar mi-a rămas senzația unui gol, unui „la ce bun” definitiv și pustiu …”.

Reținem că în 1938 este ales artist pe viață la Opera Română, că în 1943 vocea sa a fost imprimată pe discuri iar în 1958 face prima imprimare pe banda de magnetofon, însă numărul exemplarelor înregistrate este foarte mic, atât permițând tehnica anilor de început a acestor modalități de multiplicare a culturii. La opera din Vichy a cântat în fața lui Churchill, iar la opera din Viena a filmat la casa „Wien-Film” o secvență de câteva sute de metri. A cântat la Radio, cotidianul Adevărul din 27 noiembrie 1935 invitând ascultătorii să participe de acasă la Concertele orchestrei Radio, într-un festival Wagner cu basul Edgar Istratty. A slujit Opera Româna peste 41 de ani, pentru calitățile sale interpretative statul  recompensându-l cu titlul de „artist emerit”. A rămas în sfera profesională nu doar concertând, a creat, fondat primul sindicat al artiștilor dramatici și lirici din țară, a fost membru aderent al Societății compozitorilor din România. Subliniem că avut preocupări de traducător, existând ascunsă în colecții particulare traducerea în versuri a piesei „Britannicus” de Racine. În prefața volumului mărturisea că imboldul de atrăi cât mai aproape de frumos dar și încrederea pe care o avea că își cunoaște limba maternă l-au îndemnat să purceadă la o anevoioasă muncă, dorindu-și să poată demonstra că limba noastră este bogată, limpede, minunată, că în ea se află „posibilitățile de interpretare mai cu seamă a clasicilor străini”. Versuri precum „Iată cornul plin de jale/ Sună dulce, sună greu” au rezonanță eminesciană, traducerea având această muzicalitate aparte căci în viziunea lui Istratty nimeni și nimic nu poate fi mai presus de limba literară creată de Eminescu. A fost critic muzical, a fost colaborator al revistei „Muzica” cu ample articole despre artă muzicală, teorie muzicală, a scris frumos despre Enescu și Hogaș, dar și multe alte pagini delicate, pline de înțelepciune, vădind sensibilitate în alegerea, asocierea cuvintelor menite să redea cât mai fidel amintiri prețioase. Ultimul concert îl va susține la Ateneu în noiembrie 1956 cântând din Bach, Haendel și Cezar Frank, un concert greu, de o mare ținută estetică. La cei 69 de ani ai săi vocea îi era la fel de curată, caldă, timbrată ca în anii în care cucerise Parisul, Bucureștiul, publicul meloman cu tot cortegiul de admiratori și critici. A cântat publicului său pentru ultima dată, într-o atitudine elegantă, distinsă, creând senzația că era singur în fața cerului infinit. A iubit scena, viața lui avea sens în lumina reflectoarelor imaginând și interpretând zeci de personaje. S-a stins în iarna anului 1967, în 21 decembrie fiind chemat în corul îngerilor, întregind ceata cântăreților din rai….

Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui

(Mulțumiri Bibliotecii Județene „C. Sturdza” Bacău pentru ajutorul acordat în elaborarea acestui material prin punerea la dispoziție a unor documente din colecțiile sale).

Bibliografie: Ella Istratty – De vorbă cu Edgar Istratty (Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S.R., București, 1969); Dan Ravaru –  Cartea Puieștilor; Traian Nicola – Valori spirituale vasluiene (Muzeul de Istorie Ștefan cel Mare, Vaslui, 2001); Ioan Massoff – Teatrul românesc (Editura Minerva, București, 1974); Jack Bratin – Calendarul muzicii universale (Editura Muzicala a Uniunii Compozitorilor din R.S.România, București, 1966); Revista Fundațiilor Regale (nr. 6/1934); Transilvania (Nr. 9/1922); Biblioteca Digitală a Bucureștilor.

Sorry, the comment form is closed at this time.