Google

Două întâmplări

Written on:februarie 22, 2015
Comments
Add One

BendisAmalia Ciocoiu, bunica mea, s – a născut la Bâcleşti, sat răzeşesc din plasa Pereschiv, ţinut pe care savantul, scriitorul şi poetul C.D. Zelentin, preşedintele de onoare al Academiei Bârlădene, l – a denumit “leagănul tutovean al Pălădeştilor”. La Văratici, în comuna Şendreşti, care cuprinde şi Bâcleştiul, a văzut lumina zilei profesorul Emil Palade, tatăl lui George Emil Palade, laureat al Premiului Nobel. Constantin Dimoftache Zelentin, rudă cu familia Palade, este originar din satul Burdusaci care aparţinea judeţului Tecuci, dar aflat “peste deal” de Văratici. Amalia Ciocoiu s – a măritat foarte tânără în satul învecinat Praja. În 1901, arată Marele Dicţionar Geografic al României, Praja avea 445 de locuitori, o biserică şi o şcoală primară. Locuitorii erau dogari, butnari şi rotari vestiţi. Mergeau cu produsele lor la toate bâlciurile ţinute în Ţara de Jos a Moldovei. Pentru că pământul aşezării este deluros, oamenii plantaseră 79 de hectare cu vie. Satul avea cinci prăvălii, semnul unui nivel de trai ridicat. La scurtă vreme de la nuntă, soţul Amaliei pleacă în armată. Cât a stat la socri, bunica a trăit o experienţă ciudată     pricinuită de o şatră de ţigani nomazi.Ţiganii boiereşti, românizaţi, locuiau în sălaşe conduse de cnezi. Ţiganii   nomazi trăiau după propria lege. Ţăranii erau reticenţi faţă de nomazi, bănuindu – i că fură, chiar şi copii. De aceea şătrarilor li se permitea să se aşeze numai la marginea satului şi numai cu învoirea primarului. Aşa au făcut la Parja. După ce îşi întind corturile, încep să lucreze meşteşugul lor. Într – o seară, ţiganii spun unui sătean care venise cu un vas la spoit că dacă le va da un ban, a doua zi va primi doi. Omul aduce banul. Dimineaţă primeşte doi, cum s – au înţeles. Gospodarul povesteşte la cârciumă. Vorba se întinde. Încearcă şi altii. A doua zi li se restituie banii îndoit. Până la urmă toţi bărbaţii duc ţiganilor banii din casă. În zori când vin să ia câştigul, şatra dispăruse. Rămăseseră doar cenuşa, câteva resturi şi doi bătrâni. Un bărbat şi o femeie. ”Unde – s ţiganii”, sunt întrebaţi. ”Nu ştim. Ne – au părăsit!”. Ţăranii îi obligă să – i ducă la şatră. Toată suflarea satului urmează perechea de ţigani. Merg de – a dreptul peste dealuri. După o vreme prăjenii nu mai ştiu de ei. Se dezmeticesc   într – o vale largă, pe marginea unei şosele. Pe luncă era o cale ferată. Ţigani dispăruseră. Trece o căruţă. Oamenii întreabă unde sunt. Ghiocicarul mirat le spune că sunt pe valea Bârladului, aproape de gara Nichişeni. Au mers orbeşte, fără oboseală, 30 de kilometri, hipnotizaţi de ţigani, „aiuriţi” cum spun ţăranii. Rămasă văduvă, Amalia Ciocoiu se va recăsători la Ciocani cu bunicul meu, Vasile Ivas. Prima atestare a ţiganilor în Moldova este hrisovul din 2               august 1414, redat de Mihail Costăchescu în “Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare ”. Alexandru cel Bun dăruieşte trei sălaşe de robi ţigani lui Toader Pitic, „un sat la Cobâla, unde este casa lui, iar alt sat la gura Jeravăţului, unde cade în Bârlad, anume unde a fost cneaz de ţigani Lie, iar al treilea sat pe Bârlad, unde are altă casă a lui, unde sunt cneji de ţigani Tamaş şi Ivan“. Plăşile, conduse de pretori, erau structuri administrative rurale alcătuite din mai multe comune. Sunt continuatoarele plaiurilor, vechi formaţiuni statale ţărăneşti.

Bunica paternă, Elena Rotaru din Ghidigeni, a trăit altă întâmplare stranie. Alexandru Gălăţeanu, tatăl ei, a fost un om avut şi pentru o vreme primar. Prin luna mai a anului 1917 merge la nunta unor neamuri din satul Valea Rea. Nu refuzase invitaţia, deşi cu rudele de acolo era certat de la o prăvălie. La scurt timp după nuntă Alexandru se simte slăbit. Orice mânca, îi făcea rău. Merge la ambulatoriul din Ghidigeni, înfiinţat de Nicolae Z. Chrissoveloni, apoi la Tutova, unde funcţiona un spital din reţeaua Carol. Bate la uşile spitalelor Beldiman din Bârlad şi Sfântul Spiridon din Iaşi. Deşi se topea ca o lumânare, doctorii nu – l găsesc bolnav. Disperată Zoiţa, soţia lui Alexandru, cheamă o ţigancă călăngiţă, care tocmai umbla prin sat, să – i zică vreun leac. Ţiganca scoate o oglindă,                 bolboroseşte ceva în grai neînţeles, priveşte în luciu şi spune. „Aţi fost la nuntă la Valea Rea. La plecare, gazda             v – a oprit în tindă şi v – a dat o cafea cu farmece. Bărbatul tău a băut. Nu pot face nimic.Va muri săptămâna viitoare”. „Ce mă mai aşteaptă?”, întreabă Zoiţa. ”Fata cea mai mică, va muri la începutul lunii care vine”.               Virginica, mezina familiei, avea cinci ani. Străbunicul s – a stins după o săptămână. Într – o zi la început de iulie Virginca se plânge că o doare burta. Zoiţa nu se îngrijorează. Credea că a mâncat fructe şi a băut apă. Un ceai de pojarniţă o va face bine. Nu a fost aşa. Ajung la spital prea târziu.Virginica avea intestinele perforate şi septicemie. Mâncase vişine cu tot cu sâmburi. Credinţa în farmece era adânc înrădăcinată. Mare nenorocire dacă un fir de păr ajunge pe mâna unei ţigănci. Îl va folosi la vrăji. Părul şi unghiile se ard, ori se aruncă în apă curgătoare ca să nu le ia necuratul, spune tradiţia. Pe de altă parte este adevărat că uitătura pizmaşă, deochiul, poate îmbolnăvi. Oglinzile s – au folosit în divinaţie dintotdeauna. Primele, confecţiononate din sticlă vulcanică (obsidian), au apărut în Cilicia cu şase milenii înainte de Hristos. Taina oglinzilor i – au atras pe autorii Miriam şi Cristian Dikol, dar şi pe George Călinescu, care a lăsat volumul „Oglinda constelată”. Patroana magiei şi zeiţa Lunii la geţi era Bendis. Un munte din Ţara Graham, Antarctica, îi poartă numele. Bendis corespunde în mitologia greacă lui Hecate, fiica lui Perses, regele Crimeei şi nepoata dorianului Perseu. A învăţat farmecele la lelegii din regiunea anatoliană Caria. Se spune că în războiul titanilor cu zeii, l – a ucis pe ciclopul Clytius sau că luptând sub steagul Frigiei, l – a răpus pe Clytius, fiul regelui trac Phineus. Hecate a fost soţia lui Aeetes, regele Colhidei şi mama vrăjitoarelor Circe şi Medea. Helios, zeul Soare, i – a fost frate. Ştiinţa ocultă Bo, sinonimă magiei, aparţine cultului wodoo împământenit în Haiti şi Louisiana, dar născut la poporul mina din Togo. Aspecte ale filosofiei Bo şi credinţa în eroul mitic Dan, fiul zeului Legba, nasc ipoteza că adepţii wodoo sunt urmaşii spirituali ai tribului Dan din Palestina biblică, rude cu danavas, initiaţii de la Dunăre. Pierre de Brazza remarcă în “Jurnal de călătorie” puterea vracilor poporului tsogho din Gabon. Folosind magia, tsogho au rezistat francezilor până în 1940, deşi încă din 1875, Gabonul era colonie. Sunt învinşi prin trădare. (Marian Rotaru)

Leave a Comment