Google

Domnul Unirii, destin închinat țării

Written on:februarie 12, 2020
Comments
Add One

Alexandru Ioan Cuza provenea dintr-o familie de boieri mici și mijlocii din județul Fălciu, proprietari de pământ cu funcții în administrațiile domnești din Moldova din partea tatălui – Ioan Cuza și din partea mamei, Sultana Cozadini, din strămoși de origine greco-italiană. Cuza se naşte pe 20 martie 1820 la Bârlad, primele studii urmându-le la pensionul condus de francezul Victor Cuenin din Iaşi, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri. Diploma de bacalaureat o ia la Paris în 1835, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, însă nu le finalizează. Este pentru o perioadă membru al Societății economiștilor, apoi activează ca președinte al judecătoriei Covurlui, perioadă în care se căsătoreşte (30 aprilie 1844) cu Elena Rosetti, fiica unui postelnic din Vaslui şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.

Evenimentele din 1848 îl găsesc pe Alexandru Ioan Cuza în Moldova, evenimente în cadrul cărora ocupă un rol secund din cauza eficienței domnitorului Mihail Sturza care pune capăt tuturor tentativelor mișcării revoluționare. Revoluționarii sfârșesc prin a fi arestați, urmând a fi trimiși înTurcia, însă Cuza reușește să plece în Transilvania, apoi în Bucovina unde este martor al mișcării revoluționare de acolo. Petrece un an în exil la Viena, Paris şi Constantinopol, revenind în ţară odată cu numirea noului domn în Moldova, Grigore Alexandru Ghica. Aici devine ofițer în armata moldovenească, ajungând la rangul de colonel. În 1858 a fost numit ministru de război și a reprezentat orașul Galați în divanul ad-hoc de la Iași. În toată activitatea sa politică, Alexandru Ioan Cuza a susținut continuu unirea Moldovei și Țării Românești.

După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat român în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, până la alegerea domnitorilor. Principala atribuție a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Numele colonelului Alexandru Ioan Cuza a devenit cunoscut în urma contextului politic și a compromisului dintre principalele partide. Deoarece oamenii politici militau pentru unire, însă în defavoarea unui prinț străin, Cuza este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).

Dorința cea mai mare a domnitorului Cuza a fost să aducă statul român la nivelul de dezvoltare al Occidentului, în ciuda forțelor conservatoare ce doreau să împiedice acest lucru. Aspirațiile sale au putut prinde viață cu ajutorul colaboratorului său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), activitățile constând în inițierea unor importante reforme interne: secularizarea averilor mănăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864), reforma justiției (1864).

Cuza supunea aprobării poporului o nouă constituție și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza au fost concepute Codul Civil și Codul Penal de inspirație franceză și au fost înființate primele universități din țară, respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele și cea de la București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată și armata națională.

Modalitățile alese de Alexandru Ioan Cuza pentru cârmuirea țării au provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior s-au alăturat conservatorilor. Acest fapt a slăbit poziția domnitorului și a animat activitatea complotiștilor. Aceștia au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ) și l-au constrains pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866.

Pe actul iscălit de Cuza scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor“.

Înlăturarea lui Cuza a dus la o scurtă perioadă de instabilitate, chiar de primejdie pentru unirea abia înfăptuită. Oamenii de la sate au fost înspăimântați că reforma agrară nu va mai avea loc; la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație  a Mișcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească, iar Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza. Aflat în exil, Cuza îşi manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise. El a dorit întotdeauna să revină în ţară, însă principele Carol l-a oprit din cauza circumstanțelor politice de la acea vreme.

După o perioadă petrecută într-o localitate de lângă Viena, Cuza este răpus de boală. Aflând despre un renumit specialist, se deplasează în Heidelberg, Germania. Va fi prea târziu însă, deoarece moare pe 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. Este înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la BisericaTrei Ierarhi din Iaşi.

Anul acesta se împlinesc 200 de ani de la nașterea DomnuluiUnirii, motiv pentru care Asociația Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor Elena Cuza dorește să sărbătorească așa cum se cuvine și să cinstească memoria omului providențial despre care vor vorbi invitații: colonel (rtr.) Constantin Chiper și colonel (rtr.) Paul Valerian Timofte, miercuri, 18 martie 2020.

Leave a Comment