Google

Din vechime (II)

Written on:august 10, 2014
Comments
Add One

Cetatea Alba.Fotografie de epoca netTeritoriul numit de turci Colţ – Bukac/Bugeac este conturat, se spune, de braţul Chilia şi Marea Neagră. Ipoteza nu este plauzibilă, deoarece la locaţia respectivă se află Delta Mică, care acum câteva secole nu exista. Cred ca acel Colţ este limitat de braţul Chilia şi Prut. Drept dovadă, vizavi, în Dobrogea, se află munţii Pintenii Bugeacului. Numele unui teritoriu neînsemnat s-a extins în mod eronat la ceea ce altă dată se chema Basarabia. Toponimul vine de la geţii din tribul bessilor, care după spusele poetului roman Ovidiu, au locuit între gurile Dunării şi Nistrului. Basarabii, primii domnitori ai Ţării Româneaşti, au stăpânit regiunea, care, probabil, este şi leagănul familiei lor. Numele Basarab trădează originea din stirpea bessilor. În secolul XIV, domeniul Basarabilor este alipit Moldovei, aşa cum un veac mai târziu intră sub ascultarea Sucevei, Milcovia, ţinutul din jurul Focşanilor. Toponimul Basarabia se extinde asupra întregului teritoriu românesc dintre Prut şi Nistru, acoperind ţinuturile Codrilor, Bălţilor şi Hotinului, până în Ţara Sepeniţului. Sudului i se va spune incorect Bugeac sau mai aproape de adevăr, Basarabia Veche. Autoarea Dana Mihai susţine că substantivul bugeac este de origine dacă şi înseamnă “loc gol”. Stepa din Basarabia Meridională este un loc gol, cu prea puţine păduri. Din sintagma dacă, afirmă Dana Mihai, provine toponimul Bucegi, cu referire la Platoul Bucegilor şi numele unor sate din judeţele Constanţa, Ialomiţa, Durostor şi Teleorman. Trecutul îndepărtat al Bugeacului nu este nici pe departe cunoscut. „Descrierea Moldovei” arată că întregul ţinut este presărat de ruine cărora le murise până şi legendele. Tint este una dintre ele. Pe vremea lui Ştefan cel Mare era deja năruită. Dimitrie Cantemir, autorul lucrării, bănuieşte că Tint este anticul oraş Aepolium. Despre vechimea şi originea ruinelor şi inscripţiilor neînţelese de la stânca Tătar Bunar sau a podului de piatră lung de trei mile, care trecea peste mlaştinile de la Limanul Nistrului, principele nu îndrăzneşte să formuleze o ipoteză. Precursoarea oraşului Bârlad a fost cetatea Paloda. Existenţa acesteia este afirmată în “Geographia”, opera lui Claudiu Ptolemeu, scrisă în secolul I d.Hr. În “Marele Dicţionar Geografic al României” se spune că pe locul oraşului Bolgrad din Bugeac a existat o altă Palodă. Bucovina de Nord are un sat denumit Palod. Augustin Deac şi Marin Bărbulescu-Dacu, autorii lucrărilor „Istoria adevărului istoric. Moşii şi strămoşii poporului român” şi respectiv „Originea traco – dacă a limbii române”, fac observaţia că substantivul palod are înţelesul de paloş în sanscrită şi în punjabi, limba vorbită în provincia pakistaneză Punjab. Un sat Paloda este întâlnit în principatul indian Banswara. Prin urmare toponimul Paloda aparţine substratului indoeuropean al limbii dacilor.Cuvântul sanscrit apare în franceză sub forma épée, sabie. Deci Paloda era o aşezare fortificată. Pe de altă parte, pala în limba tracă înseamnă mlaştină. După a doua variantă etimologică, Palodele sunt oraşe întemeiate în bălţi, pe grindurile înconjurate de smârcuri. Având în vedere aspectul geografic original al luncii Bârladului şi al ţărmului lacului Ialpug unde este aşezat Bolgradul, accept a doua etimologie. În slavonă, Bolgrad, se traduce prin Oraşul Alb. Termenul baltă este înrudit cu grecescul baltos – alb/apă.

Ţările sunt mari sau mici, potrivite locuirii sau mai puţin potrivite. Cea mai mare fermă din lume se află în Texas. Are întinderea Elveţiei. Un ocol silvic din Siberia este mare cât Franta. Pe de altă parte, proprietăţile ţăranilor din Malta abia ocupă cinci ari. Le muncesc cu îngrijire şi aprovizionează cu legume pieţele Parisului. Fermierii japonezi au pe un singur hectar ogorul cu orez, grădina de legume, livada, arbuştii de ceai, iazul cu peşte şi parcul pentru împrospătarea sufletului. Karel Capek scria în “Călătorie prin Europa” că la debarcaderul uneia dintre insulele Lofoten, turiştii au fost întâmpinaţi de o fată care voia să vândă un fir de trandafir. Îl crescuse în ghiveciul de la fereastră. Toate ţările sunt divizate în unităţi administrative care reflectă istoria şi tradiţia locală. România este împărţită în judeţe. Termenul este intraductibil în altă limbă, fiind specific românilor. Aparţine patrimoniului cultural naţional. A spune judeţul “x” din China este incorect. China are tradiţionalele “ţări” numite li, Polonia are voievodate, în Norvegia întâlnim fylke, fostele regate vikinge, iar în Grecia, dimos. În San Marino sunt 9 “castele”. Judeţele au apărut în Ţara Românească ca prime formaţiuni statale, conduse de jurzi (judecători). În 1864, vechile ţinuturi din Moldova sunt redenumite judeţe, iar prin legea din 1920, judeţele înlocuiesc comitatele din Transilvania şi ţinuturile din Basarabia şi Bucovina. Delimitaea celor din Transilvania s-a făcut pe baza studiilor întreprinse de Simion Mehedinţi. Savantul a avut în vedere vechile unităţi teritoriale, tradiţiile, istoria, afinităţile economice şi sociale, particularităţile geografice. La început judeţele şi ţinuturile s-au format natural, pe baza legăturilor fireşti dintre aşezări. România Mare avea 72 de judeţe. Guvernămâtul Transnistria era alcătuit din judeţele: Movilău, Jugastru, Tulcin, Râbniţa, Balta, Dubăsari, Ananiev, Golta, Tiraspol, Vidiopol, Oceacov, Odesa şi Berezovca. Judeţele, 52 rămase după rapturile teritoriale din 1940, sunt desfiinţate în octombrie 1950 şi înlocuite cu raioanele şi regiunile de tip sovietic, lipsite de suport juridic şi istoric. Actul contribuia la distrugerea fiinţei naţionale, la ştergerea memoriei istorice şi a patriotismului local. ”Nu pot culege fructele, fără a îngriji rădăcinile”, spunea scriitorul şi omul de afaceri american Stephen Richards Covey. (Marian Rotaru)

Leave a Comment