Google

Coreea (I)

Written on:martie 20, 2017
Comments
Add One

Un articol din almanahul “Lumea” pe anul 1990 se intitula “Ţara celor mai trişti ca noi”. Era vorba de Corea de Nord sugrumată de dictatorul comunist Kim Ir Sen. În acel an un amic a mers acolo şi la întoarcere l-am întrebat cum este. “Ferească Dumnezeu”, a exclamat! Ce a povestit părea rupt dintr-un roman de groază. A fost cazat la un hotel luxos, dar aproape gol. Peste tot pozele dictatorului. Fotografiile se repetau în milioane de exemplare pe străzi, în instituţii, întreprinderi, magazine. În hotel aveai senzaţia că eşti oriunde spionat. Femeia de servici ţinea mătura în mână pentru că asta-i era misiunea, nu profesia. În hotel nici urmă de nordcorean în afara personalului format din securişti. Ziarele de limbă engleză vândute la recepţia hotelului aveau numai osanale la adresa regimului, televiziunea prezenta ode închinate şefului de stat în interminabile montaje artistice ce aveau ca fundal poza acestuia şi a fiului său. La 12 ani odrasla prezidenţială era decretată geniu, la 14 ani era doctor în microbiologie. Cărţile conducătorului acopereau în librării rafturi întregi. Îmi amintesc şi la noi când am cumpărat romanul “Shogun” a lui James Clavell, a trebuit să iau la pachet o operă a tovarăşului. În România a dispărut maculatura comunistă, dar cărţile au fost scumpite exorbitant în adins, ca să fie greu accesibile. Cenzura nu a dispărut în fapt, la începutul anilor 2000 cărţile editurii Lux Sublima au fost epurate din librarii ca în anii proletcultismului. Azi în România aproape că nu se mai vorbeşte despre carte. Se citeşte puţin, iar catastrofa se vede. Se cultivă nonvaloarea. Dacă un manelist are indigestie, vuiesc televiziunile. Dacă moare un scriitor, un savant, sau un inventator, tăcere totală. În prim plan stau borfaşii. Câţi români au auzit de Aurora Simionescu, astrofizician cu vocaţia premiului Nobel? Câţi au auzit de Marius Popescu, romancierul şofer de camion care a primit un premiu literar în Elveţia şi a iniţiat o revistă literară la Laussane în cantonul Vaud? Eugen Chirovici a publicat în România 25 de cărţi şi a rămas sărac. În Anglia numai cu romanul “Cartea oglinzilor” a ajuns milionar. Asociaţia Română de Cosmonautică şi Aeronautică condusă de Dumitru Popescu a lansat primul satelit românesc şi a brevetat motorul de avion care funcţionează cu apă oxigenată. Iuliana Bărbulescu a creat un supliment alimentar care previne cancerul şi diabetul. Florentin Smarandache, matematician şi fizican, contrazice relativitatea  lui Albert Einstein, iar experimenţele de la CERN îi dau dreptate. Este scriitor şi poet, a iniţiat un curent literar la care au aderat romancieri din toată lumea. A scris şi cărţi de călătorie. A fost nominalizat la Premiile Nobel pentru Fizică şi Literatură. Mihnea Boştină a modelat matematic computerul cu ţesuturi vii, prim pas către cyborgi, roboţii biologici umanoizi. Puţini au auzit de ei! Am văzut în Germania că oamenii citeau în tramvai, în  parc, în aeroport. Nimeni nu avea tablete cu jocuri, la fel cum nimeni nu bea sucurile sintetice pe care românii le cumpără cu bagsul. La noi tinerii sunt ahtiaţi după jocuri electronice care consumă timpul inutil, dezvoltă egoismul şi agresivitatea, deloc creativitatea, ci doar şiretenia subversivă. Cartea este hrana spiritului. Viţelul priveşte, dar numai omul citeşte! În 1845 englezul Sir John Franklin pleca în Arctica să caute Pasajul de Nord Vest. Corăbiile expediţiei aveau fiecare bibliotecă cu 14000 de cărţi. După doi ani marinarii rămaşi fără cărbune au îndurat frigul dar n-au ars cărţile! Cartea dezvoltă gândirea, creativitatea, imaginaţia. Omul cultivat gândeşte, cine gândeşte nu poate fi manipulat, observă minciuna. Sufletul nu-i este înrobit. Judecata corectă pleacă de la premize corecte, adică de la informaţii pertinente. Persiasivă fiind, televiziunea inoculează gândirea altuia. Privitorul nu mai discerne, obişnuit să vadă imagini, nu mai are imaginaţie, creierul hrănit doar cu imagini nu dezvoltă idei profunde, nu pricepe mesaje, nu vede subtilităţi. Fără cultură scrisă cădem în preistorie. Fără carte şi învăţătură viitorul piere, nu va fi prosperitate, sănătate, legalitate, simţ civic şi patriotic. Ignorantul uită străbunii, dispreţuieşte patria, leapădă limba părintească. Fără cultură spiritul suferă, spiritul suferind îmbolnaveşte trupul, îmbătrâneşte. Televiziunea manipulează cu mesaje subliminale, care nu sunt percepute conştient. În esenţă televiziunea nordcoreană nu diferă de televiziunea demolatoare de valori din lumea zisă liberă. La comunişti televiziunea serveşte nomenclaturii, în occident iluminaţilor cu interesele lor criminale.

Chiar şi acea nenorocită de televiziune era un lux pentru nordcorean. În Phenian, capitala ţării, se vedeau pe blocuri păduri de antene de televiziune, dar privind atent se observa că doar de la câteva coborau cabluri în apartamente. Celelalte era puse de formă ca să lase străinului impresia unui nivel de trai înalt. Televizor putea să cumpere numai cel care ani de-a rândul fusese fruntaş în muncă şi nu avusese vreo abatere. Televizorul însemna  viaţă de calvar. Toţi vecinii puteau veni oricând să vizioneze, iar posesorul era obligat să-i primească. Ca recompensă fruntaşii în muncă primeau bilet la circ. Nu erau spectacole cu gimnaste despuiate, ci numere plicticoase de jonglerie. Gratulatul aştepta chiar si doi ani până să-i vina rândul să meargă la spectacol. Apartamentele erau minuscule, dormitorul şi o chicinetă cu un primus. Oamenii mergeu la cantina de cartier. Acasă făceau numai ceai. Mâncau orez şi legume, prin decret poporul nordcorean era vegetarian. Peşte se servea rar şi doar la sărbătorile comuniste aveau parte de ceva carne. Grătarele la iarbă verde erau privilegiul nomenclaturii. Oamenii primeau la locul de muncă, sau cumpărau în limita unor cote: haine, articole de igienă, încălţăminte etc. La liber se cumpărau bomboane din zahăr caramel (dropsuri), ceai, ţigări, hârtie igienică, cărţi cenzurate. Salariile erau foarte mici. Apartamantele mobilate sumar erau date de stat. Automobile personale nu existau şi chiar bicicleta era un lux. Localuri de distracţie erau doar cârciumile unde se bea bere, dar Doamne fereşte să te îmbeţi, te lua miliţia şi cine ştie dacă scăpai! Ţăranii aveau case amărâte şi o palmă de grădină. Plăteau greu libertatea, munceau la colhoz pe mai nimic, mureau de foame. În Phenian erau magazine cu mărfuri din Japonia, Taiwan, Hong Kong şi Macao, dar numai străinii puteau cumpăra, nordcoreeni rămâneau cu mândria că în ţara lor s-au adus asemenea lucruri. Moneda nordcoreană, wonul, era verde şi roşie. Străinii schimbau valuta pe won verde şi puteau cumpăra orice. Localnicii primeau woni roşii care nu erau acceptaţi în magazinele cu mărfuri de lux. O rudă care a stat la Munchen în anii războiului spunea că în Germania lui Hitler totul era la cartelă, doar berea, cartofii prăjiţi şi bordelurile erau la liber! Nordcoreenii nu au voie să fie trişti, cine-i supărat este arestat. Moartea cuiva drag nu justifică tristeţea de vreme ce răposatul a fost fericit să apuce comunismul. Por fi supăraţi cei care nu pot munci din cauza bolii, dar să dovedească cu certificat medical. Sunt plânşi la comandă liderii comunişti, a rămas ţara fără cârmaci! La servici cel ce nu îndeplinea norma de muncă era închis într-o cuşcă şi la plecare colegii trebuiau să-l scuipe. În revista “Baricada” apăruse relatarea unui ziarist care vizitase concesiunea nordcoreană din  regiunea rusească Primoria. Corea de Nord avea aici o exploataţie forestieră. Ziaristul rus a văzut un muncitor închis într-o cuşcă din sârmă ghimpată, avea pielea capului jupită fâşii. La terminarea programului salariaţii nordcoreeni erau duşi cu camionul pe şantier la muncă voluntară. Munca era brută, omul trebuie epuizat ca să nu mai gândească. Se căra beton cu spinarea în coşuri conice. Coşul pus în cârcă era umplut cu lopata, apoi purtătorul ducea betonul în pas vioi la cofrag. Aici deschidea orificiul de la vârful coşului şi deşerta betonul. În pauză venea un autobuz cu tinere îmbrăcate în salopetă. Fetele executau un dans tematic menit cică să ridice moralul lucrătorilor. Marian Rotaru

Leave a Comment