Google

Constantin Motăș, savant de notorietate internațională

Written on:iulie 18, 2021
Comments
Add One

Timpul a fost darnic, familia Motăș fiind una dintre cele mai vechi ce se cunosc pe tot cuprinsul Moldovei. Ramura vasluiană coboară până la 1637, an în care zapisele, ispisoacele amintesc de Toader Motăș, cupar de pe Valea Stemnicului. Neamul lui a rodit oameni vrednici, apreciați în vremea vechii Moldove, iar mai apoi nenumărați politicieni, oameni de afaceri, intelectuali, ofițeri au pus umărul la construirea unei Românii moderne. Din a X-a generație face parte Constantin Motăș (8 iulie1891 – 15 ianuarie 1980), proeminentă personalitate a biologiei românești, savant de notorietate internațională, distins profesor universitar, academician ce și-a închinat întreaga viață slujirii învățământului și științelor naturii.

S-a născut într-o căsuță din strada Hușilor, crescând fără griji alături de doi frați și o soră. Chiar dacă părinții mor (mama în 1900, tatăl în 1904) copiii nu au cunoscut grijile și poverile unor sărmani orfani, ajungând curând în familia fratelui mamei Alecu Motăș ce era avocat și consilier la Primăria Vaslui. Au fost îngrijiți cu devotament și dăruire, toți pruncii beneficiind de aleasă educație și școlarizare după aptitudinile fiecăruia. Constantin Motăș a urmat cursurile claselor primare la școala nr. 2, continuând cu primele două clase gimnaziale la Liceul Kogălniceanu, moment în care părinții adoptivi îl vor transfera la Liceul Național  din Iași considerând că aici trebuie să aibă loc desăvârșirea studiilor liceale, cu bogată și necesară acumulare de cunoștințe teoretice. Că a depășit filele manualelor școlare o demonstrează cele șase numere ale revistei „Floare albastră” de a cărei apariție s-a îngrijit în calitate de colaborator, articole comemorative dedicate lui Caragiale sau lui Vlaicu dar și câteva încercări literare (Cum am plecat cu gâștele peste Prut; Cocostârcul răzvrătit) purtând semnătura tânărului Motăș. A luat contact cu ideile lui Marx, simțindu-se mult mai atras de învățăturile lui Gabriel Deville, a citit Zolla dar a fost fascinat de lirica lui Eminescu, a fost fermecat de „Enigmele lumii” lui Haeckel. Că s-a ținut de programa școlară stă mărturie calificativul „foarte bine” obținut la examenul de bacalaureat. Listele de absolvire (1911) aliniază în ordine alfabetică nume precum Petrescu Cezar (scriitor), Popa T. Grigore (vasluian, medic, profesor universitar renumit, Facultatea de medicina din Iași îi poartă numele), Petre Constantinescu-Iași (istoric, om politic)alături de cel al aniversatului nostru, menționat sub forma Motăș C. Costică. Au fost colegi de școală, au fost prieteni de viață, legătura creată pe băncile liceului dovedindu-se trainică, durabilă, de nezdruncinat sub vijeliile vremurilor.

Peste patru ani Motăș Constantin este licențiat al Facultății de Științe a Universității din Iași, Secția de Științe Naturale, lucrarea sa de licență „Noțiunea de progres în zoologie” prefigurând profesorul evoluționist de mai târziu. Făcuse numeroase cercetări în teren, însoțindu-și profesorii în locuri mai puțin călcate de picior de om (Dobrogea), din simpla dorință a căutării faunei acvatice, studierii acestor forme de viață mai deloc cunoscute. Eforturile acestea i-au fost de folos, experiența zilelor de documentare regăsindu-se în materiale publicate în revistele epocii, constituindu-se în idei evoluționiste ale tezei de licență dar și în planșe didactice lăsate laboratorului universității. Terminarea facultății  a însemnat  obținerea unui post de asistent suplinitor la Laboratorul de Zoologie schimbat în foarte scurt timp cu cel de custode al Bibliotecii Centrale Universitare din Iași. Motăș povesteacu haz cum directorul bibliotecii îi va spune că nu are o leafă bună pentru el,  dar să fie mulțumit că va avea cinstea de a ocupa un „scaun celebru”, gândul ducându-l mai degrabă la o funcție cu oarecare greutate. Însă primește un „jilț” vechi, prăpădit și cu căptușeala roasă, umilul obiect de mobilier fiind cu totul special deoarece servise cu mai bine de jumătate de secol în urmă drept scaun directorial lui Eminescu. I-a plăcut să lucreze într-o sală de lectură, asigurând circulația documentelor către cititori și înapoi către depozite, a preferat adesea să rămână în acest spațiu destinat studiului și cercetării, însuși devorând tomuri ce tratau științele naturii, artă, literatură, socialism. Cum era zoolog, iar activitatea de bibliotecă nu-i ocupa tot timpul, a păstrat legătura cu profesorul Ioan Scriban, efectuând cercetări de histologie, nu s-a îndepărtat nici de profesorul Ioan Borcea care va găsi posibilitatea de a-l readuce în calitate de asistent la Laboratorul său de zoologie unde va începe studiul hidracarienilor cu ajutorul unui  microscop împrumutat…

Însă activitatea sa științifică va fi perturbată de evenimentele primului război mondial, drumul său în biologie cunoscând prima abatere de la cursul firesc, mobilizat fiind ca artilerist și prezent la datorie în încleștarea de la Cașin. Vreau să cred ca vă este familiar numele acestei așezări nu doar purtând rezonanțe istorice ci și prin prisma creației artistice a hușeanului Ștefan Dimitrescu, realizatorul tabloului „Morții de la Cașin” ce surprinde durerea, întristarea țăranilor ce-și priveghează rudele victime ale unui raid aviatic german. Nu vă pot spune dacă cei doi vasluieni se știau în viața civilă, mult mai important este că amândoi au lăsat mărturii scrise sau pictate despre acel moment însângerat. De la artilerie Motăș fi-va trecut la aviație, pilotând în Grupul 2 aviație, survolând cerul Mărășeștilor, bombardând unități și trupe inamice. A supraviețuit unui război teribil, a scăpat fără rană de glonț sau armă albă, a scăpat nevătămat din multe încercări primejdioase și căderi cu avionul. Nu s-a temut niciodată, arhivele militare consemnând un comportament exemplar pentru  intelectualul Motăș netrecut prin etape de formare ostășească, poate și de aceea, recompensat pentru vitejie, curaj, inițiativă, camaraderie cu numeroase medalii, decorații, brevete.

Din „Escadrila Sop 12” va fi lăsat la vatră în 1918, reluându-și activitatea didactică de la Universitatea din Iași. Reușește să câștige bursa de studii „V. Adamachi”, astfel încât în anul 1920 se perfecționează în știința zoologiei la Institutul de Zoologie al Universității din Basel (Elveția) alăturându-se echipelor de cercetare aflate sub directa îndrumare a somităților Zschokkeși Walter, întemeietori ai școlii elvețiene de zoologie. Mai apoi, gratie recomandării lui Emil Racoviță (născut la Șurănești, Vaslui) are posibilitatea să parcurgă un alt stagiu de perfecționare la Institutul de Piscicultură și Hidrobiologie Aplicată a Universității din Grenoble (Franța) obținând titlul de diplomat al Învățământului Superior de Hidrobiologie și Piscicultură (1926). Doi ani mai târziu susține teza de doctorat „Contribuția la studiul hidracarienilor francezi din sud-estul Franței” coordonator științific fiindu-i nimeni altul decât profesorul ihtiolog, savantul francez Louis Léger. Lucrarea sa de doctorat înfățișa primele rezultate ale unei tenace și rodnice activități de cercetare în regiunea Dauphine, în Munții Vosgi, Jura, Pirinei, descriind peste 120 de specii de hidracarieni, minuscule viețuitoare acvatice. Comisia de examinare a fost profund impresionată de volumul de informații prezentat în 373 de pagini însoțite de 284 de figuri/ desene, completate de 6 planșe, considerând remarcabila teză de doctorat „foarte onorabilă, cu felicitări”, recomandând a fi publicată integral în Travauxdu Laboratoire d’hydrobiologie et Pisciculture de l’Universite de Grenoble (vol. 20/ 1928). Trebuie subliniat că lucrarea lui Motăș a fost lăudată și în ziarele franceze, jurnaliștii informând despre „teza extraordinară a unui român rătăcit prin Franța”. Nu e legendă faptul că maestrul Léger i-a propus destoinicului Motăș să-i rămână alături spre a prelua catedra, laboratorul său dar și conducerea institutului Grenoble, după cum nu sunt închipuiri sau simple scorneli că s-a izbit de un refuz bine argumentat. „Eu am obținut o bursă de la Statul Român și trebuie să mă întorc în țară să valorific ce am învățat”. Dacă statul român investise în specializarea lui în străinătate, logic, corect i se părea lui Motăș a se întoarce în patrie spre a fructifica cele dobândite prin studiu și cercetare. Deasemeni, acasă în România, putea forma generații de biologi, naturaliști, putea împărtăși din experiența acumulată viitorilor colegi, studenți, licențiați, doctoranzi, lucru aproape imposibil de realizat din vestitul Grenoble unde ar fi ajuns cu mare greutatea doar o mână de români.

În țară, la Iași, era șef de lucrări practice de zoologie încă din 1921, în 1924 fusese solicitat să accepte funcția de decan al Facultății de Medicină Veterinară din București, iar din 1925 era deja cunoscut conferențiar suplinitor de zoologie aplicată și piscicultură. Anul 1930 i-a adus obținerea docenței la Iași dar și definitivarea în postul didactic universitar de conferențiar al catedrei de Zoologie de la Facultatea de Științe din capitala Moldovei. Pentru creșterea valoric-științifică a învățământului românesc din Chișinău, universitarul nostru este transferat (1932) în Basarabia fiind numit profesor agregat de Zoologie Aplicată și Entomologie la Facultatea de Științe Agricole din Chișinău, devenind și aici titular în 1936. Prezenței lui se datorează înființarea unui laborator modern de nivel european. Simultan a predat și cursuri de zoologie descriptivă studenților ieșeni, a ținut ore de biologie generală la Școala Normală Superioară din Iași. Din al cincilea deceniu al secolului XX, îl regăsim pe Motăș în aulele Universității din București, la fel de implicat și devotat în instruirea și formarea unor specialiști în domeniile spre care însuși și-a îndreptat atenția: hidrobiologie, piscicultură, entomologie. Intensa sa activitate didactică era concretizată în cursuri, lucrări practice bazate pe planșe colorate și desene originale realizate de mâna sa. Claritatea și logica prelegerilor, talentul de a umple tablele cu desene și scheme  în cretă colorată, farmecul și verva expunerilor sale, atrăgeau numeroși studenți de la alte facultăți. Este uimitor cum oameni de asemenea calibru își pot răspândi cunoștințele în diverse locații din țară (Iași, București) dar și mai departe de hotarele ei, predând diversificat din vastul domeniu al biologiei, adresându-se și făcându-se înțeles de diferite categorii de vârstă căci într-un fel te adresezi studenților sau aspiranților la funcții universitare și de cercetare, într-un cu totul alt mod îți construiești cursul și discursul destinat unor liceeni. Spunea mereu  că „fiecare generație are menirea să-și aducă pe măsura capacității și competenței, contribuția la continuarea, dezvoltarea și consolidarea operei generației precedente”. Înaltă competență profesională și didactică, rară vocație a omului de la catedră!

Profesorul Motăș desena și picta inspirat pe ce apuca, cu ce avea la îndemână. Desena fără răgaz, dintr-un impuls lăuntric, nestăvilit, folosind creionul, penița, acuarelele. Rezultatul îl dăruia cu dedicație celor din preajmă. Talentul lui coloristic nu arămas doar în planșele didactice, a pictat frumoase peisaje, numeroase imagini de la țărmul Mării Negre, Sinaia, Bușteni, Cozia, Horezu dar si alte localități din Oltenia de sub munte, au fost fixate pentru vecie în picturile sale. A lăsat în acuarelă zeci de siluete de animale, păsări, flori, spunând că sunt „opere de zoolog, nu de artist”. E interesant de reținut că în 1944 realiza în cărbune portretul bunului său prieten Enescu, dăruindu-i marelui compozitor la zi aniversară nu doar un simplu desen ci semn de aleasă prețuire. Înrămat, așezat la loc de cinste pe unul din pereții sufrageriei din vila Luminiș, vizitatorii pot admira oricând această capodoperă artistică ce poartă semnătura biologului vasluian. Lucrările lui plastice expuse în 1973 îl vor face pe Andrei Pleșu, apreciat critic de artă să consemneze în caietul expoziției că Motăș „oferă privitorului tandra rigoare a unui exersat spirit de observație și dulceața moldovenească a unei firi de un ales lirism”. Cine știe? Poate că ar fi fost un artist plastic valoros dacă destinul n-ar fi hărăzit să devină biolog.

Munca neobosită de profesor universitar nu l-a îndepărtat de cercetările sale biologice, biogeografice. Cercetătorul Motăș efectua deplasări în scop de cercetare, expedițiile aducând în laboratoarele universității și trimițând institutelor de cercetare noi exemplare de vietăți subacvatice. A străbătut Munții Bucegi , Făgăraș, Delta Dunării, Dobrogea, Orșova, Valea Cernei, Retezat. Ca specialist în hidracarieni a descris singur sau în colaborare sute de noi specii, genuri, familii, denumindu-le după localități românești în care le-a descoperit, așa găsindu-și locul în biologie genul Azugoleftria (Azuga), Bogatia (Bogata). „Ce fericit te simți când ai descoperit o viețuitoare pe care niciun alt locuitor al pământului nu a văzut-o înaintea ta” spunea ori de câte ori sub microscop proba recoltată spre a fi cercetată își dovedea unicitatea. A studiat hidracarienii din Iugoslavia, Madagascar, Israel, Abisinia, Islanda. A publicat lucrări fundamentale precum „Biogeografia Mării negre” (1938), „Punerea în valoare a apelor de munte” (1939), „Cercetări hidrobiologice în bazinul râului Bistrița” (1944), aplicând pentru prima dată în România metode de cercetare moderne deprinse în Franța. Prin investigațiile științifice asupra pânzelor de apă freatice a reușit să creeze în 1957 o nouă ramură a limnologiei (parte a biologiei care studiază elementul viu din lacuri) numită de el Freatobiologia. A  „dotat” această nouă ramură cu termenii ecologici de care avea nevoie,  i-a „dat” noțiuni care să denumească fauna din acest mediu subteran subacvatic. A beneficiat de o substanțială recunoaștere internațională a meritelor sale pe tărâmul științei fiind ales de prestigioase asociații și instituții de specialitate, amintind aici doar câteva dintre acestea: Societatea Internațională de Limnologie, Societatea Zoologică a Franței, Secțiunea de Piscicultură a Organizației Mondiale FAO, Muzeul de Istorie Naturală din Paris. A făcut parte din comitetele de redacție ale unor periodice internaționale de incontestabilă valoare științifică europeană („International Journal of Speology”, „Acarologia”, „Analele Institutului de studii româno-sovietice-seria biologie”), cele peste 500 de lucrări fiind cuprinse în paginile lor dar și în reviste de specialitate din țară. Trebuie subliniat că a coordonat activitatea editorială a multor publicații aparținând institutelor de cercetare sau muzeelor la cârma cărora s-a aflat, răspunzând ani la rând din poziția de redactor și de apariția Revistei Științifice „V. Adamachi” de la Iași. Constantin Motăș nu a fost doar un cercetător de tip enciclopedic, ci o adevărată „pană de aur” a literaturii noastre biografice, monografia „Charles Darwin. Viață și operă” (1972) fiind una din cele mai bune lucrări de analiză critică pe plan mondial a operei marelui evoluționist. Și-a cinstit biologii înaintași evocându-i cu căldură și farmec în diferite ocazii sau publicând substanțiale articole și cărți splendide despre ei. Citiți „Figuri de naturaliști” (1960), „Emil Racoviță” (1969) și veți fi profund surprinși de puterea de comunicare scrisă a savantului nostru.

Vorbea la fel de frumos după cum scria. Oratorul Motăș știa să te plimbe cu vorba, cuvântul prin toate domeniile cunoașterii umane, trecea de la biologie la literatură, de la anatomie la tehnica aparatelor de măsurare specifice laboratoarelor, vorbea cu plăcere despre tot ce mișcă în lumea mare căci era informat la zi atât din punct de vedere științific cât și cultural. Avea umor amestecat cu ironie, îi plăceau jocurile de cuvinte, calambururile făcând deliciul ascultătorilor. Era dinamic, antrena auditoriul pe toată durata prelegerii, era o desfătare să-l asculți. Nu pierdea niciodată prilejul de a povesti despre ținuturile natale, despre provincialul său oraș apreciindu-l cu dreptate  „pepinieră de oameni mari” căci pleiadă de vasluieni de frunte s-au ridicat de pe aceste locuri unde sărăcia se împletea cu genialitatea. Nu-i mai  puteai stăvili șuvoiul de laude când vorbea cu deosebită satisfacție și mândrie amintind despre Milescu Spătarul, Cantemir, Peneș Curcanul, Emil Racoviță (speologul), Gheorghe Macovei (geologul), Petre P. Carp (politician), Gheorghe Zotta (medic, profesor universitar), Mihai Ralea (scriitor, filosof), Gheorghe Vrănceanu (matematician), frații Macarovici, Tănase, Cuza… Despre unii citise, cu alții copilărise jucându-se, pe alții îi admirase sincer, altora le-a fost elev, student, urmaș într-ale muncii de cercetare. Din modestie nu se adăuga lungului șir de personalități!

Constantin  Motăș  a făcut parte din acea categorie restrânsă a universitarilor care pe lângă deosebite calități didactice și de cercetare a dovedit în același timp un spirit organizatoric aparte, conducând instituții științifice, animând zeci de ani la rând viața culturală și științifică a țării. Încă din perioada ieșeană preluase conducerea Muzeului de Istorie Naturală din Iași (1936-1941), se afla la cârma Stațiunii Zoologice Marine „ Regele Ferdinand I” de la Agigea (1937-1941). A fost primul președinte al Comisiei Monumentelor Naturale din Moldova (Iași, 1938), calitate în care a luptat pentru înființarea unor rezervații naturale în Moldova și Agigea. Ajuns în București își va spori încărcătura directorială, preluând și conducerea Stațiunii Zoologice de la Cumpătu-Sinaia (1941-1949), preocupându-se cu aceeași seriozitatea, rigurozitate de revigorarea activității de cercetare a celor trei institute importante din țara noastră. La distanță de câțiva ani va primi ca atribuții manageriale coordonarea, reorganizarea activității Muzeului de Istorie Naturală din București, grav avariat de bombardamentele germane din cel de-al doilea război mondial (atacul din 24 septembrie 1944 a distrus 1.100 metri pătrați, reprezentând jumătate din suprafața muzeului). Peste tot, el a reorganizat, reorientat cercetarea, a fondat publicații. Sunt multe de spus despre realizările acestui om perseverent, competent posedând colosală putere de muncă, dovedind uimitor spirit de organizare. Toate aceste abilități, caracteristici manageriale au rămas înscrise în vechi rapoarte cu iz de hârtii îngălbenite și casante, multe dintre ele demonstrând cum (spre exemplu) la muzeul bucureștean a reușit să pună la adăpost colecțiile științifice de mare valoare patrimonială. S-a îngrijit directorul Constantin Motășde refacerea colecțiilor, a restaurat exponatele reprezentative, a fost preocupat de completarea colecțiilor, a salvat și a refăcut clădirea distrusă, pentru toate acestea obținând datorită amplelor memorii înaintate ministerului fonduri bugetare substanțiale pentru vremea aceea (50 milioane lei în 1945, 100 milioane lei în 1946). Aduce în colecțiile instituției celebra colecție de lepidoptere (9.600 de exemplare) a lui Aristide Caragea cerând ajutorul mareșalului Antonescu, care în vederea transportării la București va ordona așezarea dulapurilor cu prețioasele și fragilele insecte pe afet de tun. În1948 achiziționează puștile, echipamentul polar și o serie de documente rămase de la marele biolog Emil Racoviță (decedat în noiembrie 1947). A găsit timpul necesar pentru a scrie și tipări primul ghid al muzeului. Grație acestor eforturi muzeul „a renăscut din propria cenușă” și avea să fie redat publicului în 26 septembrie 1949. Avea să fie redeschis în prezența oficialităților vremurilor, însă tocmai cel ce trudise ca acest eveniment să fie posibil nu se afla aici în calitate de gazdă și nu primise cinstea de a se regăsi printre invitații de onoare … Savantul vasluian zăcea în întunecimile închisorii comuniste de mai bine de jumătate de an.

Prestigioasa carieră îi fusese întreruptă brutal și total nemeritat în data de 21 mai 1949, fiind arestat și condamnat la 25 de ani de închisoare. Motivul ce a determinat declanșarea procesului era faptul că universitarul Constantin Motăș funcționase ca profesor în Basarabia (Chișinău), însă adevăratele cauze vin din orientarea lui politică, din atitudinea sa anticomunistă. Era în bune relații de prietenie cu Titel Petrescu (lider PSDR), avusese de asemenea curajul de a înfrunta pe Ana Pauker refuzând un post de ambasador oferit de aceasta în schimbul trădării social-democratice. Cum nu putea fi adus în rândurile comuniștilor, incomodul profesor trebuia redus la tăcere! A îndurat 7 ani închisorile comuniste, începând cu infernalul Aiud, Pitești, Văcărești, Jilava. A fost un exemplu de demnitate, și-a păstrat mintea limpede recitând din Eminescu și Baudelaire, a învățat limba engleză, a găsit puterea de a nu-și întrerupe nic o clipă activitatea didactică, ținând adevărate conferințe științifice despre speologie, zoologie, botanică. A conferențiat zilnic nu doar pe teme în care era direct specializat ci a abordat cu deosebită ușurință aspecte ale anatomiei umane. Nu s-a văitat de condițiile mizerabile în care a fost nevoit să trăiască, singurul lui regret din această sumbră perioadă a existenței lui fiind acela că a „lăsat neterminată o lucrare tratată și de un japonez”, șederea lui în celulele detenției  dând străinului un avantaj semnificativ în finalizarea cercetării și publicării rezultatelor. Oare câți oameni de știință, de cultură nu au lăsat pe birou opere în diferite stadii ale concepției, fiind întemnițați pentru vina de a fi fost buni români și apărători ai democrației? Comuniștii au trecut cu tăvălugul lor peste viețile și realizările multora dintre ei…

Nu era prima lovitură dată de regimul proaspăt instaurat. Motăș era membru corespondent al Academiei Române încă din 1937, vremea când funcționa la Iași și devenise membru cu drepturi depline în25 mai 1948. Însă în 9 iunie1948 această instituție este desființată, Academia Republicii Populare Române fiind prin decret noua formă academică ce nu-și propusese a continua activitatea precedentei. Chiar dacă înregimentează parte din academicieni, efectuează și numeroase excluderi pe criterii politice, urmate de arestări, condamnări, întemnițări, abuzuri dezlănțuite pe parcursul anilor 1949-1950. Noua Academie a scos din rândurile ei peste 100 de membri, printre cei eliminați numărându-se bineînțeles și vasluianul Constantin Motăs, un om care a preferat să facă închisoare decât să abdice la crezul său politic.

Salvarea a venit din străinătate, eliberarea sa s-a produs grație unei conjuncturi internaționale fericite, la presiunile externe exercitate de zoologii și specialiștii în hidracarieni din Europa în frunte cu Carl Viets. Așa se face că în aprilie 1956 Motăș s-a pomenit scos din celulă, îmbrăcat cu haine civile și trimis acasă. Peste câteva zile era primit de șeful Partidului Comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej. După ce si-a cerut scuze că a fost închis „dintr-o eroare”  Dej îi va propune să aleagă între a fi profesor de zoologie la Facultatea de Biologie din București sau director al Muzeului de Istorie Naturală. Fără să ezite Motăș a refuzat ambele oferte cerând să fie numit director al Institutului de Speologie de la Cluj aflat în impas după moartea fondatorului lui (E. Racoviță). Este iarăși meritul savantului vasluian de a fi reorganizat activitatea științifică a acestui centru de cercetare de talie mondială, aducându-l definitiv în București, mâna sa diriguitoare imprimând un salt calitativ dar și debutul unei noi etape în evoluția speologiei românești. E demn de menționat că neexistând o clădire adecvată pentru institut, acesta a funcționat vreme de 18 ani în cele două camere aflate la parterul locuinței familiei Motăș. Spațiul limitat nu i-a împiedicat pe specialiști să lucreze într-un ritm alert din zori si până-n seară. A stat la conducere dirijând cu pricepere până când președintele Academiei Române semnează și expediază decizia nr. 308/ 1963 cu privire la pensionarea salariaților care au depășit limita maximă de vârstă. Așadar era eliberat din funcție fără nicio avertizare, anulându-se din statul de funcții postul pe care îl deținea. Vă dați seama de ridicolul situației? Nu mai era angajatul institutului care funcționa în casa sa! A eliberat biroul directorial (obiectul de mobilier) înghesuit alături de alte cinci-șase în spațiile casei sale! Nu mai are importanță dacă a fost sau nu a fost o decizie legală, cert este că până la Motăș, toți marii biologi, fondatori sau conducători de institute, întemeietori de școli științifice, cercetători de reputație internațională  au fost păstrați cu respect în institutele de cercetare. Dar atunci s-a-ntâmplat ca un anume birocrat să-l trateze ca pe un funcționar oarecare! A pierdut țara, a pierdut știința românească și cea universală.

Credeți că onorurile acordate după eliberarea din închisoare și după forțata pensionare i-au creat cumva vreo stare de beatitudine? Eu una nu-mi pot închipui așa ceva! Le-a primit în tăcere, având satisfacția că a determinat dușmanul să-i recunoască potențialul științific! Așadar devine șef de secție în cadrul Academiei (1956), este decorat cu „Ordinul Muncii” clasa a II-a (1963), i se acordă titlul de „om de știință emerit” (1964), medalia „Virtutea ostășească” clasa I (1967).

A continuat să muncească în biroul personal, primea cu încântare vizitele celor de la parter purtând frumoase discuții despre ultimele descoperiri hidrobiologice. Celor tineri încă le îndruma pașii cu sfătoasă grijă academică, cu cei consacrați a păstrat relații de colaborare, mulți dintre ei devenind apropiați ai familiei. A scris, a publicat, a pictat, a conferențiat în aulele universităților sau în sălile institutelor pe care le-a condus, căci era iubit, respectat, omagiat, chemat să impresioneze cu discursurile sale de o vastă cultură biologică și literară. Omul Constantin Motăș a fost întotdeauna la înălțimea savantului erudit, profesorului universitar, oratorului desăvârșit. Curajul civic, ținuta morală fără cusur, patriotismul autentic, optimismul, umorul sănătos și ironia fină au caracterizat trecea sa prin lumea pământească. Făcându-și un portret moral avea să spună despre sine: „nu mi-am pierdut niciodată capul când am avut succese mari, nu mi-am pierdut cumpătul nici când am avut înfrângeri grele”.  Dacă a avut slăbiciuni, acelea au fost pictura și literatura.

Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui

Bibliografie: Luca Florin-Alexandru, Lefter Lucian-Valeriu, Toma Andrei-Șerban –  Moștenirea familiei Motăș (Tegnopreds, Iași, 2013); Mărghitan Liviu, Mancaș Ioan – Membrii Academiei Române originari din județul Vaslui (Multimedia Internațional, Arad, 2006); Nicola Traian –Valori spirituale vasluiene:  biografii:vol. I; Acta Moldaviae Meridionalis (vol. II, 2004-2006); Aurel Sergiu Marinescu – Prizonier în propria țară (Editura Du Style, New York 1996); Sabin Ivan – Pe urmele adevărului (ed. a II-a, Editura ExPonto, Constanța, 1996).

Leave a Comment