Google

Constantin Manolache, doctor docent în entomologie sistematică și aplicată

Written on:ianuarie 9, 2022
Comments
Add One

Biologia românească a reținut în istoria sa numele a zeci de vasluieni ce au dezvoltat semnificativ domenii existente ori au creat unele noi, eforturile muncii lor fiind recompensate la nivel național prin primirea cu cinste în rândul membrilor Academiei Române. Racoviță e creatorul biospeologiei, Motăș e părintele freatologiei, Macarovici a fost remarcabil paleontolog, preocupat de cunoașterea vietăților preistorice. Bârcă Constantin, David Mihai, Ionesi Bica, Macovei Gheorghe, Zotta Gheorghe sunt personalități vasluiene ce au trecut prin sălile Facultăților de Științe Naturale, traseul vieții lor profesionale având strânse legături cu biologia. Despre Cătălin Tănase (n. Epureni, 1962) vorbim la timpul prezent, el este biolog, doctor în biologie, profesor universitar, director al Grădinii botanice din Iași, membru corespondent al Academiei Române din anul 2018.

Din valoroasa serie a biologilor vasluieni ne îndreptăm astăzi atenția asupra lui Constantin Manolache, apreciat naturalist entomolog, entuziast, dinamic om de știință în domeniul biologiei aplicate. Ce înseamnă entomologie și ce face un entomolog? Ei bine, știința numită entomologie se ocupă cu studiul insectelor, iar entomologul e specialistul, cercetătorul acestui subdomeniu al zoologiei. Înțelegem fără prea mare greutate că entomologia are aplicabilitate în agricultură, iar insectele întâlnite la tot pasul pot fi dăunătoare plantelor cultivate după cum multe pot fi benefice asigurând polenizarea. De asemenea intuim aplicabilitatea acestei subramuri a biologiei în ecologie, cu măsuri de protecție (sau nu) pentru fauna și vegetația unui areal geografic.

Născut în 10 octombrie 1906, bârlădeanul Constantin Manolache parcurgea cursurile Școlii primare nr. 5 din localitatea natală, trecând în treapta următoare de școlarizare ca elev al Liceului „Gh. Roșca Codreanu”. Pașii săi se vor fi intersectat pe holurile instituției cu cei ai lui Ion Popescu-Zeletin (inginer silvic, profesor universitar) sau Radu Ralea (chimist, profesor universitar), primul încheindu-și studiile aici în 1925, celălalt în 1927. Cu profesori precum Petre Constantinescu-Iași (istoric) și Ștefan Procopiu (fizician), notele absolventului de liceu dar și rezultatele examenului de bacalaureat susținut în vara anului 1926 vor fi fost deosebit de mari, supoziție sprijinită de altfel și de poziționarea liceului bârlădean pe locuri fruntașe în clasamentul național ce lua în calcul mediile obținute de elevi la examenul de maturitate. Arhivele liceului păstrează dovezile scrise ce adeveresc cu mândrie cum în anul 1919 ocupa locul întâi și trebuie să apreciem că nu a fost o simplă întâmplare, menținerea ridicată a standardelor educaționale până în zilele noastre demonstrând cu prisosință acest lucru.

Din toamna anului 1926, Constantin Manolache este student al Universității din București, la Secția de Științe Naturale a Facultății de Științe, fiind cooptat în activitatea de cercetare încă din anul IV de studii și numit preparator, apoi asistent la Stațiunea de entomologie. Perimetrul acesteia, armonios integrat în peisajul munților Bucegi, a îndeplinit funcția de centru de cercetare cu preocupări în domeniul cunoașterii biodiversității specifice, a florei și faunei României. Deosebit de interesant este faptul că numele stațiunii de cercetare de la Cumpăta – Sibiu este strâns legat de viața a cel puțin trei vasluieni. George Mironescu este ministrul care a aprobat înființarea acestui „laborator în mijlocul naturii” alocând fondurile necesare pentru asigurarea unui minim de dotări materiale și umane. Constantin Manolache este asistentul, studentul, licențiatul, doctorandul, viitorul cercetător care se va forma aici studiind varietate de insecte și alte viețuitoare specifice pădurilor carpatine. Cel de-al treilea vasluian, Constantin Motăș este cel ce va prelua conducerea stațiunii (1941) îmbunătățindu-i semnificativ activitatea.

Interesul pentru cercetare nu a scăzut odată cu obținerea licenței (1930), profesorul Andrei Popovici-Bâznoșanu (mentor și formator de specialiști cu rezultate excepționale în cercetare) orientându-i cercetările de doctorat spre succesiunile biocenotice din litiera de Larix și stejar. Susținută în 1937, teza de doctorat purtând titlul „Cercetări cantitative asupra macrofaunei frunzarului din Larix (Valea Zgaburei-Sinaia) și Stejar (Căscioara-Vlașca)” a impresionat evaluatorii universitari, aceștia considerând în unanimitate că ampla lucrare de cercetare merită calificativul „foarte bine cu distincție”. Referindu-se la activitatea Catedrei de Zoologie Descriptivă, Anuarul Universității din București (1936-1937) remarca implicarea lui Manolache în efectuarea de cercetări finalizate cu publicarea a două lucrări, iar în secțiunea dedicată prezentării celor ce au obținut titluri științifice regăsim numele lui Manolache Constantin precedat de titulatura „doctor în științe naturale”. Nu pot trece mai departe fără a face mențiunea că același profesor Bâznoșanu va promova prin doctorate în entomologie aplicată o echipă de specialiști care în frunte cu bârlădeanul Constantin Manolache au instituit mijloacele moderne de luptă împotriva insectelor dăunătoare agriculturii. Demn de remarcat este faptul că din componența acestui grup de pasionați cercetători făcea parte Florica Dimitriu-Manolache, numele compus arătându-ne că a format împreună cu Constantin bună echipă atât pe tărâmul cercetării cât și în viața de familie. După stagii de pregătire și specializare parcurse în perimetrul Stațiunii Sinaia dar și în laboratoarele facultății, cei doi au făcut carieră la institutul de Cercetări Agronomice din București, desfășurând împreună cercetări sistematice morfologice și ecologice asupra diferiților dăunători ai culturilor, experimentând și efectele insecticidelor asupra plantelor.

În mediul științific românesc Constantin Manolache era cunoscut și apreciat încă din 1932, când aducea în atenția entomologilor primele cercetări sub forma unor „Contribuții la studiul frunzarului de conifere de la Sinaia” (lucrare dezvoltată în 1937 în teza de doctorat). Apoi în 1933 reușea să-și uimească profesorii și specialiștii prezentând primele sale cercetări din domeniul zoologiei,  orientate spre studiul sistematicii și ecologiei amphipodelor (ordin de mici crustacee) de apă dulce din țara noastră. Timp de 16 ani (1932-1948) a examinat cu răbdare și sporită atenție aceste minuscule ființe acvatice, observând, investigând, analizând și notând nu doar aspecte legate de comportament ci și detalii privind fragilul organism și funcționarea acestuia. A descoperit și a descris specii și subspecii noi pentru știință, fiind cel dintâi naturalist român care a avut inițiativa studierii acestor vietăți de apă dulce ce nu au figurat niciodată, niciunde până la el în cărțile, tomurile de zoologie. Tocmai de aceea suntem datori a menționa măcar câteva, chiar dacă există riscul citirii lor în grabă, ochii noștri pășind, sărind peste denumirile lor fără a încerca a desluși, silabisi cuvintele latinești: niphargusvalachicus, nipharguscarpathicus, niphargusforelisomeșensis,niphargusaquilexmoldavicus, rivulogammarusbalcanicusdacicus… Terminațiile sunt vădit inspirate din geografia și istoria României. Reprezintă o reală mândrie faptul că aceste vietăți, specii noi au fost confirmate și acceptate de literatura mondială. Aceste terminații cu iz național trezesc sentimente de demnitate și onoare numai gândindu-ne că au fost prezentate, amintite, cunoscute astfel nu doar  atunci ci și astăzi, menționate fiind în numeroase lucrări de specialitate. De subliniat acel patriotism pur, neprefăcut de care au dat dovadă românii noștri de altădată, care și-au lăsat oarecum în umbră numele propriu, evidențiind întotdeauna noua descoperire și legând-o  inseparabil de țara natală. Așa se face că provincii istorice, munți și ape românești (Valahia, Carpați, Someș, Moldova, Dacia) au dat de multe ori ocol pământului inițiind dezbateri  în renumite simpozioane, colocvii, conferințe.

În 1934 Buletinul Societății Naturaliștilor din România publica una din lucrările lui Manolache ce avea la baza câțiva ani de cercetare efectuată în Stațiunea Sinaia, definitivată în Laboratorul de Zoologie Descriptivă a Universității din București. „Asupra unei invazii de Anoxiavilosa (cărăbușul de stepă) în Dobrogea” a fost urmată de alte zeci de observații asupra metodelor de combatere a numeroase insecte, animale și păsări dăunătoare în agricultură (gărgărițe, viermi sârmă, păduchi de frunză, ploșnițe de câmp, cioara, popândăul, hârciogul, șoarecele de câmp). Aprecierea forurilor naționale nu a întârziat să apară, devenind membru al Academiei de Științe Silvice din România (2 mai 1938), fiind apoi avansat șef de lucrări la Institutul de Cercetări Agronomice (1939), primind sarcina de a asigura interimatul la conducerea stațiunii entomologice a institutului (1944). Dar indiferent de poziția ocupată în statul de funcții, activitatea de cercetare a doctorului în științe naturale Constantin Manolache s-a derulat cu aceeași pasiune, dovadă în acest sens fiind „Dezbaterile Academiei Române” din anul 1945 (dar și din 1956). În ședința solemnă de acordare a premiilor Secțiunii Științifice pentru anul 1944, Dimitrie Gusti aducea calde felicitări celor recompensați (sume modeste) pentru valoarea lucrărilor lor, știut fiind faptul că selecția se realiza cu respectarea unor riguroase, obiective, norme, ceea ce desigur ridica valoarea morală a premiului. La propunerea Institutului de Cercetări Agronomice, Constantin Manolache primea „pentru rodnica sa activitate științifică” unul din cele două premii Chiriacescu. Raportul întocmit de Gh. Ionescu-Sisești elogia activitatea lui Manolache, care încă de la numirea sa în institut (1930 ca preparator) și până momentul premierii (3 iunie 1945) se ocupase de diferite probleme de zoologie agricolă precum și de cercetări sistematice și ecologice în domeniul entomologiei. Rezultatele cercetărilor sale erau cuprinse în nu mai puțin de 30 de lucrări de specialitate, 40 de articole de popularizare publicate în Analele Institutului de Cercetări Agronomice, Buletinul Științific al Academiei Române, Buletinul Societății Naturaliștilor din România dar și în publicații străine. Lucrările sale de specialitate demonstrau fără echivoc valoare științifică, explicau și detaliau biologia viețuitoarelor, ofereau soluții practice  de prevenire și combatere a dăunătorilor, ceea ce permitea micșorarea pagubelor pricinuite de acestea agriculturii.

O altă etapă importantă din viața savantului Constantin Manolache se derulează începând cu anul 1949. Cercetătorul nostru a coordonat conceperea și publicarea lucrărilor legate de dinamica anuală a faunei dăunătoare, sub directoratul său Institutul de cercetări agronomice editând cu o frecvență bianuală „Situația dăunătorilor animali la plantele cultivate”. Parte componentă a publicației „Rapoarte. Metode. Memorii” informările lui Manolache erau laborios întocmite, prezentând nu doar statistici cu privire la migrația dăunătorilor în arealele cultivate, pagubele produse de aceștia ci prezenta pe înțelesul tuturor cum trăiesc, cum se reproduc, cum și cu ce se hrănesc aceste viețuitoare. Pe lângă faptul că a realizat o primă catalogare a insectelorși animalelor dăunătoare, realizând o descriere precisă a ciclurilor biologice specifice fiecărei specii de dăunători, a venit cu soluții simple de combatere punând accent pe măsuri agrotehnice (pornind de la capcane, arături adânci, demiriștiri în zonele imediat învecinate culturilor, rotația culturilor), recomandând ca ultima măsură pe cea de natură chimică (otrăvuri, insecticide, pesticide). Punea accent pe supravegherea culturilor și aplicarea de tratamente organice în diferite stadii de dezvoltare a plantelor, făcând corelația între starea de sănătate a parcelelor cultivate și atacurile dăunătorilor. Se îngrijea și de calitatea solului, recomandând lucrări mecanizate sau manuale periodice, măsuri menite să apere culturile de invazia dăunătorilor. Susținea cu fermitatea dată de cercetările din teren că măsurile de distrugere a dăunătorilor trebuie aplicate în fazele incipiente de dezvoltare fiind mult mai eficiente decât cele administrate în faza de dezvoltare deplină. „Situația dăunătorilor animali la plantele cultivate” a avut o întindere de 7 fascicule a câte 100-150 de pagini fiecare, acoperind problematica dăunătorilor pe durata a 14 ani. Rezultatele cercetărilor le-a reluat dezvoltându-le în tratate de specialitate precum „Combaterea microbiologică a insectelor dăunătoare și cercetările multidisciplinare și interdisciplinare” (1972), „Nematozii paraziți semnalați la plantele cultivate din România și stadiul actual și de perspectivă al cercetării” (1973).

Bogați în activitate științifică au fost și anii ’50, cercetătorul Constantin Manolache fiind cooptat ca participant la o serie de acțiuni tehnice, practice, întreprinse de Ministerul Agriculturii ce vizau controlul fitosanitar al livezilor dar și al fructelor destinate pentru export. A făcut parte din echipe de cercetare pentru depistarea și combaterea păduchelui din San Jose, a gândacului de Colorado, a omizii păroase a dudului. A avut contribuții importante pentru combaterea insectelor dăunătoare în silozuri, magazii de mari dimensiuni. Căutările sale au fost orientate mai cu seamă spre aflarea unor soluționări ecologice care să nu ducă la poluări ale terenurilor pe care erau aplicate diferitele substanțe organice sau chimice, produsele acestea să nu ducă la infestări ale alimentelor destinate populației, periclitându-le sănătatea consumatorilor umani. Nu greșim deloc în afirmația că entomologul bârlădean Constantin Manolache a fost întâiul promotor al ecologismului în România și asta într-o vreme în care goana după producții agricole deosebit de mari în dauna calității recoltelor și a sănătății publice era o politică de stat ce trebuia urmată cu fanatică, neclintită hotărâre. Din aceste considerente aberante nu s-a ținut seama (în mod deliberat) de rezultatele științifice ale cercetărilor sale pertinente în concordanță cu legile naturii și din același motiv sunt foarte puțin (sau aproape deloc) cunoscute. Poate ar fi necesară o reevaluare a metodelor sale, o redescoperire a soluțiilor date de Manolache, căci prin ele (spun unii specialiști) s-ar putea evita  adevărate dezastre ecologice cu urmări negative pe lungi durate de timp.

Constantin Manolache a fost un bun colaborator, un om de echipă, multe din temele de cercetare fiind efectuate alături de alte nume sonore ale biologiei românești. Nu insistăm asupra zecilor de scrieri științifice și nu enumerăm alai de profesori universitari, cercetători, studenți ce au dedicat timp prețios studiind cu migală vietăți ale faunei românești. Amintim doar că toate aceste colaborări, toate aceste cercetări au fost valorificate fiind publicate în tratate distincte, sinteza lor ocupând capitole generoase în ampla lucrare de specialitate „Fauna R.S.R”.  Elaborată  de colectivul de cercetători ai Academiei Române, „Fauna”  reprezintă și astăzi, la peste 60 de ani de la apariția primului volum, o lucrare la îndemâna cercetătorilor noștri, cadrelor didactice din toate gradele de învățământ și oamenilor de cultură generală, constituie un prețios material adunat metodic, folositor atât pentru cercetările științifice cât și pentru problemele de ordin practic, din domeniul zoologiei. În 1967 se publică tratatul de „Entomologie agricolă” (reeditat în 1969), rod al colaborării cu cei mai mulți specialiști din acest domeniu, lucrarea având o utilitate practică deosebită pentru combaterea insectelor dăunătoare agriculturii. La inițiativa și sub coordonarea lui Manolache s-a început elaborarea și publicarea la Editura Academiei Române a „Tratatului de zoologie agricolă” conceput în cinci volume. Nu trebuie uitate cursurile, manualele, suporturile de curs de entomologie agricolă reeditate și întregite în mai multe ediții spre a fi de folos studenților de facultăți de agricultură dar și celor care lucrează în domeniul protecției plantelor.

Profesor universitar până în ultima clipă a vieții sale, Constantin Manolache a desfășurat o susținută și competentă activitate didactică, fiind făuritorul școlii de entomologie agricolă din țara noastră. Numeroșilor specialiști pe care i-a format li s-au adăugat doctoranzi din țară și străinătate pe care i-a condus cu rigoare și pasiune fie în calitate de îndrumător, coordonator fie ca membru în comisiile de doctorat, docență sau concursuri pentru numirea de profesori, conferențiari. Cunoștințele sale l-au recomandat ca delegat la diferite conferințe internaționale de protecția plantelor, invitat fiind să participe cu prezentare de comunicări și referate (Budapesta, 1950; Berlin, 1951; Sofia, 1953; Varșovia, 1954; Belgrad, 1955; Pekin, 1956; București, 1960; Magdeburg, 1962; Moscova, 1968). Străinătatea i-a solicitat participarea la vizite și schimburi de experiență (Ungaria, 1954, 1968; Cehoslovacia, 1955; Bulgaria, 1967). Cursurile sale au depășit adesea spațiul academic, Manolache fiind preocupat de instruirea oamenilor de la sate, activitatea sa de îndrumare luând forma unor expuneri, prelegeri la cămine culturale, radio, întâlniri profesionale cu tehnicieni agronomi fitosanitari, cu profesorii de științe naturale, lecții la Casele Agronomului din diferite localități.

Ce e frumos în toată această înșiruire de rezultate științifice aparținând bârlădeanului Constantin Manolache? Recunoașterea valorii sale încă din timpul vieții! Tipărirea tezaurului de peste 250 de lucrări în domeniul sistematicii entomologice, biologiei, zoologiei agricole, ecologiei și combaterii insectelor dăunătoare! Alegerea lui ca membru corespondent al Academiei Române (1955) a fost urmată în 1956 de o nouă premiere pentru rezultate științifice de o mare însemnătate. Firească a fost numirea sa la conducerea secției de Entomologie a Institutului de Cercetări Agronomice (1962-1969), obținerea titlului de doctor docent în științe biologice (1962), promovarea din postul de conferențiar (1945-1965) în cel de profesor al catedrei de Entomologie a Facultății de Agronomie din București. Impresionante vor fi fost momentele în care a devenit laureat al premiului de stat (1952) sau când a primit „Medalia Muncii”, „Ordinul Muncii” clasa a II-a ori titlul de „Profesor universitar emerit” (1972), după cum fastuoasă trebuie să fi fost adunarea festivă organizată de Academia Română la împlinirea a 70 de ani.

Ce este trist? Murea la 10 ianuarie 1977 în plinătatea puterii creatoare, dispariția lui punând capăt unei strădanii entuziaste și pasionante, făuritoare de bunuri științifice de valoare larg recunoscută, de realizări substanțiale utile agriculturii românești. E trist de asemenea că ziarele centrale anunțau tragicul eveniment doar prin intermediul ferparelor rubricii „decese”. Doar aici și la ceremonia de înmormântare cel ce slujise cu abnegație știința protecției plantelor primea un ultim omagiu, familia, academicienii, personalul Institutului de Cercetări pentru Protecția Plantelor, colectivul catedrei de Protecția Plantelor a Institutului Agronomic București, colectivul protecției plantelor din Ministerul Agriculturii însoțindu-l pe drumul cel din urmă. De atunci, tăcere și uitare …

Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui

Bibliografie: Natura: revista de științe biologice din R.S., România (noiembrie-decembrie/1973); Anuarul Universității București: pe anul școlar 1936-1937; Istoria științelor în România (Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1975); Analele Republicii Socialiste România (1977); Oltea Rășcanu-Gramaticu – Istoria Bârladului (Editura Pim, Iași, 2015); Liviu Mărghitan, Ioan Mancaș –Membrii Academiei Române originari din județul Vaslui (Editura Multimedia Internațional, Arad, 2006); România Liberă (12 ianuarie 1977); Traian Nicola – Valori spirituale vasluiene: biobibliografii (Muzeul de Istorie Ștefan cel Mare, Vaslui, 2001).

Leave a Comment